Taică-meu a fost inginer chimist. Și se pare c-a fost unul bun, că altfel nu știu care era treaba cu brevetele de invenții și inovații care tot apăreau pe la noi prin casă și pe care scria numele lui. Dar cu toate inovațiile lui legate de hexaclorciclohexan  (luați-o p-asta), taică-meu era unul dintre cei mai atehnici oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Dacă-l scoteai din pătrățica lui cu benzenii și reacțiile redox, cu greu știa să schimbe un bec. Ce-i drept, îl schimba până la urmă, dar la final arăta de parcă trăsese-n jug.

Doar că eu, aflat la vârsta la care credeam că tot ce zboară se mănâncă, nu-mi dădeam seama de toate lucrurile astea și când aveam nevoie de câte ceva ce necesita pricepere pe partea tehnică la cine era să mă duc să mă ajute, dacă nu la tata?

Exact cum am executat și când mi s-a stricat pedala stângă la bicicletă. Pedala aia era prinsă de axul central cu o pană de metal care se tocise și căpătase joc, chestie care era extrem de enervantă când pedalai, că se mai auzea și un zgomot enervant de fier pe fier. Așa c-am făcut rost de o pană nouă și hai s-o schimb p-asta tocită ca să scap de stres.

Dar lucrurile nu sunt niciodată așa simple cum crezi. Deși visam bicicleta aia piesă cu piesă, deși aș fi putut s-o desfac în bucăți și s-o fac la loc cu ochii închiși, folosind o singură mână, nu reușeam și pace să scot pana aia. Până la urmă, după vreo câteva ore bune de chin, am renunțat și m-am dus la taică-meu să mă ajute.

Ăl bătrân s-a scărpinat încurcat în cap și mi-a zis că mă ajută, dar trebuie să mergem afară ca să aibă loc să se desfășoare. Cum eu îmi reparam bicicleta pe balcon de obicei, n-am prea înțeles această cerere ciudată, dar, fie, hai afară, dacă așa reușim să scoatem căcatul ăla de pană. Afară am înțeles de ce dorința asta de mutare, în momentul în care taică-meu a pus mâna pe un ciocan și-a început să dea în pana aia atât de tare, de aveam impresia, la fiecare lovitură, că se rupe bicicleta în bucăți. Probabil îi fusese frică să nu ne linșeze vecinii. Și pe bună dreptate, că la cât de tare se auzea când lovea, probabil ne-ar fi linșat. Doar că ne linșau degeaba, că sărăcia aia de pană tot nu voia să iasă.

Și exact pe când ne chinuiam îngrozitor în felul ăsta, lângă noi se oprește o bicicletă prăpădită de pe care se dă jos un cetățean care arăta ca-n filmele despre sfârșitul lumii. Cum să vă descriu eu că arăta? Știți voi filmele în care apare personajul ăla ciudat care le spune tuturor că trebuie să se pocăiască? Personajul ăla îmbrăcat în zdrențe care trăiește într-o rulotă fără geamuri și tot ce are pe lumea asta este o bicicletă care scârție din toate încheieturile. Plus un câine cu trei picioare și un aparat radio portabil. Ei, cam așa arăta și cetățeanul ăsta, doar câinele îi lipsea. Sau poate că nu-l luase cu el, îl lăsase să păzească rulota. Păcat că eu, pe vremea aia, nu văzusem filme despre sfărșitul lumii.

N-aveam idee cine era, cert e că ori îl știa de pe undeva pe taica-meu, ori era și ceva clarvăzător, că altfel nu înțeleg de ce l-ar fi salutat cu „să trăiți, domnu inginer”. La care taică-meu a mormăit ceva în semn de răspuns și s-a întors la lovit năprasnic cu ciocanul în pedală. Chestie care nu-i stătea în fire, taică-meu era totuși un tip destul de sociabil, dar l-am înțeles. Cine naiba avea chef să se întindă la vorbă cu un personaj care arăta de parcă în orice moment putea să oprească lângă noi mașina miliției și să-l salte?

La o vreme după salut, probabil după ce a observat cu mare atenție și îngrijorare modul în care ne chinuiam din răsputeri să facem bicicleta mea praf cu lovituri regulate de ciocan, personajul cel ciudat a început din nou să cuvânte:

– Aaa, păi nu așa, domnu’ inginer. Mă lăsați pe mine?

După cum își ținea ochii mijiți, știam că ăl bătrân al meu mai are un pic și izbucnește, c-avea fitilul scurt, uneori chiar prea scurt. Totuși, absolut suprinzător pentru mine, i-a întins ciocanul ăluia, dar i se simțea lehamitea atât de tare, că mai bine nu i-l întindea. Sunt convins că voia doar ca să-l umilească, să-l vadă cum se chinuie de două-trei ori, ca să-i poată face vânt mai repede de-acolo și să ne lase naibii în pace.

Doar că ciudatul a ignorat suveran ciocanul din mâna lui taică-meu și s-a dus până la propria-i bicicletă de unde s-a întors cu o bucată de țeavă de fier, de vreo 10-15 cm lungime, pe care a proptit-o între asfalt și axul bicicletei.

– Ia dați-i acum, domnu’ inginer.

A ridicat taică-meu cicanul și-a dat, dar mai așea, mai în scârbă, că nu-i spunea lui nimeni, cu atât mai mult ciudatul ăla, când să dea și când să nu. Băbăieți, a ieșit pana aia din prima, lin, frumos și elegant. Ciudatul și-a recuperat bucata de țeavă și în timp ce încăleca la loc pe bicicletă s-a uitat la fața stupefiată a lui taică-meu.

– De-aia nu ieșea, domnu’ inginer, că nu ținea nimic contră.

Și dus a fost, nu cred că l-am mai văzut vreodată. Iar eu am făcut multă vreme mișto de taică-meu pe tema asta și de fiecare dată se oftica îngrozitor. Normal că se oftica, el ditamai inventatorul și să-l umilească un ciudat în fața copilului, nu se face așa ceva.

Ce voiam de fapt să spun, dacă deschizi bine ochii și urechile, dar mai ales dacă nu lași prejudecățile să te domine, poți să înveți câte ceva de la absolut oricine de pe lumea asta. Totul e să vrei să înveți.