Dincolo de cum vor reacționa sau nu autoritățile statului român și cât de pregătiți suntem pentru o situație în care cazurile de infectare cu coronavirus ar lua-o razna, am și eu o curiozitate: cât de pregătiți sunt angajatorii din România pentru o situație de genul ăsta? Și nu mă refer la magazinul de cartier de la mine de pe stradă, care are e un singur angajat, tanti Jeni vânzătorea, nici la firmele mici, ci la companiile medii și mari, la corporațiile cu mii de angajați, cele care au departamente de HR cu mai mulți oameni decât are un sătuc mai măricel din România. Cât de pregătite sunt ele să-și ajute angajații?

Întreb serios și fără nicio conotație ironică. Pentru că noi, cu toții, suntem pe punctul de a experimenta o situație cu care nu ne-am mai întâlnit.

Iar dacă cei doi neuroni ai mei încă funcționează, în caz că lucrurile o iau complet razna și vom avea sute sau mii de îmbolnăviri și zeci de morți, se vor întâmpla următoarele lucruri:

1) Oamenilor li se va face frică să mai folosească mijloacele de transport in comun. Ca să nu mai zic că la un moment dat chiar autoritățile pot suspenda activitatea mijloacelor de transport în comn. Prin urmare, toți cetățenii care ajungeau la muncă folosind metrourile, autobuzele și tramvaiele super-aglomerate, își vor folosi mașinile sau vor apela la taxi//uber/bolt, iar traficul și așa paralizat al Capitalei se va duce în cap definitiv. Evident, prețurile la taxi și tarifele la rideshareing vor urca la cer. Ce vor face angajatorii în situația asta?

Mi-ar plăcea ca, ajunși în acest punct al discuției, să nu-mi vină cineva cu teoria „dar să meargă, dom’le, la muncă cu bicicleta, cu trotineta sau cu parapanta”, că eu v-am vorbit frumos.

2) Chiar și cu problema transportului rezolvată, e foarte posibil ca oamenilor să le fie teamă să mai meargă la muncă. Pentru că acolo trebuie să stea între opt și zece ore într-un birou sau într-un open space în care mai sunt niște zeci sau sute de colegi. Și e normal să li se facă frică, dacă nu pentru ei înșiși, măcar pentru cei pe care-i au acasă și cărora le pot duce cadou un preafrumos coronavirus. Sunt pregătiți angajatorii să afle că în companiile lor există oameni cărora le e teamă să mai vină la muncă? Sunt pregătiți să-i ajute în vreun fel?

Din nou, mi-ar plăcea să nu-mi serviți din poignet un „da’ să muncească, bă, remote și cu asta basta”, că nu toți avem job-uri la care se pretează să stai întins în pătuc acasă și să mai trimiți în scârbă câte un email sau să mai citești plictisit un raport.

3) E foarte posbil ca la un moment dat autoritățile să facă apel la cetățeni și să le ceară să se autoizoleze dacă se suspectează că s-ar fi infectat. Cetățeanul responsabil se autoizolează conștiincios și se pune pe așteptat să vină cineva să-i confirme/infirme diagnosticul. Doar că, tocmai pentru că sunt extrem de multe cazuri, așteptarea poate să dureze și câteva zile. Ce se întâmplă în momentul ăla? Suni la birou și anunți că te-ai autointrodus în carantină și nu știi cât o să dureze? Există proceduri la departamentele de HR pentru așa ceva? Sau autoizolatul se trezește peste noapte că nu mai are loc de muncă?

Vestea bună (dacă se poate numi așa) este că, în caz de diagnostic cofirmat și izolare impusă de autorități, există totuși o procedură destul de clară pentru obținerea concediului medical în caz de carantină. O s-o las și eu aici, că nu se știe niciodată.

Sunt doar trei situații ipotetice care mi-au trecut prin cap, dar cu siguranță mai există și altele la care nici măcar nu ne gândim acum. Dar tare mi-ar plăcea să aflu cât de pregătiți sunt angajatorii măcar pentru astea trei.