Ieri pe la ora patru, când îi e mai greu voinicului, m-a luat de la lingurică o poftă de mici pe care nu știam cum naiba s-o ostoiesc mai repde. Așa c-am executat repede un kaufland sperând sa nu fie coadă mare la cașcarabeta aia de-afară, din parcare, unde vând flăcăii chestii d-astea vegane. Am sperat degeba, era coadă ca la balamuc.

Și cum stăteam io la codălăul ăla și trimiteam rugi fierbinți spre tatăl tâmplarului să facă ceva să se miște fetele care serveau mai repede, am observat o chestie interesantă în parcare. Și anume, un tip, care ieșise din supermarket cu un cărucior plin ochi cu haleală, începuse să aranjeze munții ăia de mâncare în portbagaj. Până aici nimic special, toți facem asta. Atât că omu’, pe la 50+ așa, era de o meticulozitate care m-a făcut să las naiba și scrolatul pe Facebook și orice altceva, practic nu mai puteam să-mi desprind ochii de la el. Era fascinant, jur.

Gagiul lua punguță cu punguță și le aranja în tihnă, pe căprării, după un algoritm doar de el cunoscut. Din când în când, dacă nu-i convenea lui ceva la aranjament, mai punea câte una înapoi în cărucior și-o înlocuia cu alta. Toate astea cu un calm de chirurg și o liniște de călugăr budist pentru care l-am invidiat din tot sufletul meu. Serios, ma uitam la el și mă gândeam că dacă aș avea o zecime din rabdarea lui, acum eram departe, foarte departe. Ce să mai, repet, tipul era absolut fascinant.

Treaba e că odată cu mine l-au observat și cei doi cetățeni care ședeau în spatele meu la aceeași coadă. Cetățeni care, înainte de a mă lăsa fermecat de personajul cu răbdare de shaolin, îmi captasera atenția cu niște comentarii „pertinente” despre proasta aia dă Halep care nu e în stare să bată pe nimeni și dăcât se face de râs. No joke.

Mno, ăștia doi acum îl luaseră în colimator pe omu’ meu și pungile lui aranjate la milimetru. Praf l-au făcut, l-au desființat, jur. Vorbeau tare, atât de tare că nu-s foarte convins că ăla nu-i auzea. „Împiedicat”, „căcăcios” și „leșinat” au fost cam cel mai rezonabile lucruri pe care le-am auzit. Iar bomboana pe colivă a pus-o o tanti care până atunci tăcuse, dar din când în când mai pufnea sau necheza înfundat la glumele celor doi (să ne înțelegem, tanti nu era cu ăia doi, doar adăsta și ea la aceeași coadă). Mno, la un moment dat, s-a trezit cugetând și ‘mneaei:

– Dacă era bărbatu-meo, de mult îi dădeam cu plasele alea în cap, mototolul dreacu’!

Ce-ar mai fi de zis? Aștia suntem. Ne freacă grija de ce fac alții, ceva de speriat. Iar dacă mai și constatăm că alții ăia fac lucrurile în alt mod decât ne-am aștepta noi să le facă (de altfel singurul pe care-l putem accepta), atunci îi futem în gură urgent sau le dăm în cap. Ca să înțeleagă și ei că greșesc, proștii naibii. Sunt convins dacă frecatul de grija altora ar fi un sport, am ieși campioni mondiali an după an fără să lăsăm nicio șană competitorilor. Asta dacă nu ni s-ar acorda din oficiu și locurile doi și trei, ca să fie tot podiumul al nostru. Doar îl merităm.

mihai_vasilescu_grija