Suntem călăii propriilor noastre vieți

De-o vreme, dincolo de fascinația ce-o am față de moarte – în sensul filosofic, adică caut și citesc cam tot ce s-a scris despre asta, mi-e clar că singura certitudine e clipa prezentă. Și când mai uit, se întâmplă câte o chestie ce mă scutură la modul nasol. În ultimele zile, o prietenă ce părea veselă, plină de viață, puternică – s-a sinucis. O fată cu o boală nasoală dar despre care credeam că va prinde pensia, a murit la zece minute după ce-a postat nu știu ce pe FB. Stabilisem să ne întâlnim mai în primăvară când avea să se mai încălzească.
Dacă ar fi să pledez pentru ceva, ar semăna cu ce ai scris tu. Ca să nu cad în vreun butoi de melancolie, aș nuanța doar chestia aia cu părăsitul. Cel mai mare bine ce ți-l poți face uneori, e să-ți iei tălpășița de lângă un toxic din ăla 😛
Eu nu prea m-aș grăbi să mor, dar am înțeles că momentul nu e pe alese. Sper doar că până se va întâmpla să reușesc să fac două chestii ce ar putea lejer deveni regrete dacă nu le-aș bifa. Oi vedea cum o fi 🙂

Ce frumos si ce trist in acelasi timp.
Din pacate am ajuns(eu) la momentul in care chiar dacă imi fac timp pentru cei din jur, pe care eu nu vreau sa ii pierd din viata mea, sa ii sun, sa ii caut, sa vreau sa le fac vizite, sa se scuze ca nu au timp probabil ei nu conștientizează că sunt într-o spirală care le mănâncă timpul.
Si obosesc sa fiu doar eu cea care trage de ei si am inceput sa schimb anturajul si sa continui sa ofer acest timp copilului si soțului meu.
O chestie care mi-a dat de gandit a fost cand desi eu lasam totul la o parte dacă cineva ma solicita, eu nu sunt tratată la fel si se scuză ca am eu prea mult timp liber si ei nu.
Si cand eram într-o zi trista ( soțul meu este plecat) si imi era dor de el si am cerut unei prietene sa ma însoțească la o plimbare de 1 ora pe faleză s-a scuzat că are de citit o carte.
M-am simțit abandonată dar am ales sa nu mai bat la uși închise.

Eu la fiecare 5 ani, in medie, am schimbat jobul. Intre ele, insa, 6 luni minim de inactivitate (credeti-ma, se poate, chiar si cu un job corporatist platit mediu + limitarea cheltuielilor inutile). Un reset de genul asta iti pune mereu lucrurile in perspectiva, cat ca prima oara cand am facut treaba asta am avut inclusiv atacuri de panica si ma simteam prost ca sunt iesit din „rat race”, ca toata lumea baga la job si eu citesc pe banca in parc la ora 11. Dar nu suntem datori cu ceva decat noua insine, iar provocarea cea mare e sa ne debarasam de „ce o sa zica lumea”. De aia tindem sa ne vindem timpul, care e irepetabil, doar sa avem apoi ce povesti de concedii (distruse si ele, chiar si exotice, daca trebuie sa iti verifici mailul de job), haine si gadgeturi de care nu avem nevoie, mese la restaurante fancy si orice altceva ne face sa justificam prostitutia corporatista la care luam parte. Inca nu exista primele generatii iesite in pensie din corporatii, care sa ne spuna ca e gresit, ca trebuie sa punem frana, ca trebuie sa ne gandim la noi, ca o sa ajungem sa regretam. Iar regretul nu-l mai speli, cu tot parfumul scump si apa oceanului din concediul scurt.

Oamenii înzestrați de natură cu o inteligență peste medie au două trăsături pregnante ale personalității: simțul umorului extrem de dezvoltat și o capacitate analitica deosebita,atât de exagerată încât devine cinică în perceperea realității înconjurătoare.Se pot simti foarte fericite pentru o perioada, ca apoi sa se cufunde intr-o depresie adanca.Un aport important este adus de cumulul de experiențe și trăiri adunate pe parcursul vieții. Cum în general personalitățile cu un IQ peste medie sunt veșnic în căutare de noi experiențe, vor ajunge să acumuleze o cantitate însemnată de stări și trăiri contradictorii. Că să încheiem apoteotic: în capul fiecăruia există un switch sau un comutator,pe românește. Acolo e toată șmecheria. Atunci când l-ai găsit trebuie să înveți să îl folosești. Succes!

„Your salary is the bribe they give you to forget your dreams.”
Acu’ 10 ani eram intr-o pozitie de conducere, aveam salariu maricel pentru vremea respectiva (nu conteaza unde), munceam minim 14 ore pe zi (inclusiv weekenduri, sarbatori, 31 decembrie, noaptea), si mi se parea ca, mama, mama, cine sunt eu si cum mi se pregateste statuia. Am uitat sa zic ca ajunsesem in acea functie dupa doar 2 ani de munca multa (incepusem de jos, cel mai jos posibil), fara „proptele” sau interventii, si mi se parea o realizare mareata, mai ales ca era o ditamai compania. Ce mai, eram ambitios nevoie mare si-mi iesea totul! Am realizat ca neglijasem familia, care abia se inchega, hobby-urile si pasiunile, sanatatea. Practic, timpul meu era impartit intre munca, chestii legate de munca, somn. Ca o paranteza: bai, eram detasat in Constanta, ajunsesem acolo in primavara, si toata vara nu reusisem sa fac o baie. Practic, nu pusesem piciorul pe plaja! Cam asa munceam.
Cumva si fortat de anumite schimbari din cadrul respectivei companii, am spus stop si am plecat.
Mi-am gasit un loc „caldut”, tot in privat, mult mai prost platit, dar care imi lasa timp pentru chestiile de mai sus. Ajutat cumva si de job-ul sotiei, care ne aducea o oarecare siguranta financiara, am inceput SA TRAIESC. Nunta, vacante pe afara, distractie (sub toate formele posibile), apoi copii. Si totul a fost minunat pana anul trecut cand, tot din motive de schimbari majore la locul de munca, am hotarat ca nu se mai poate si am plecat.
Am schimbat domeniul de activitate, am crescut financiar, dar au aparut iar responsabilitatile si bataia de cap. Si vor creste pe masura ce capat vechime aici, pentru ca actualii sefi au ganduri mari care ma includ si pe mine. Si stau si ma gandesc daca merita sa o iau de la inceput cu „trasul” sau sa spun „pas” preventiv.
Concluzia ar fi ca omul este un animal vesnic nemultumit de conditia sa, si rar se opreste din „alergatul” despre care e vorba in articol, chiar daca ar putea sa o faca.

Elena, nu vreau sa ma intelegi gresit, ca sunt vreo smechera, plina de mine, etc, etc. Dar, dupa ce iti trece supararea :), incearca sa vezi si partea misto a vietii. Sper ca este :). Si sa scrii opusul celor descrise de tine. E dureros sa vezi si sa simti ce scrii tu aici. Dar e tare misto sa vezi si partea ailalta. Chiar nu vreau sa ma dau exemplu pe mine. Am trecut prin tare multe necazuri de toate felurile, nu deodata, in timp. Mereu eram nemultumita de ce vad, ce traiesc, ce am. Si imi faceam viata amara rau. Astazi ma bucur si daca ies pe strada, merg pe jos, si vad chipuri de oameni, le zambesc ca si cum i-as saluta. Merg cu mai putina viteza cu masina, nu mai gonesc. Mi s-a intamplat sa intarzii pt ca nu mai gonesc. Si ce sa vezi??? Nu s-a intamplat nimic rau. Nu a murit nimeni. Come on, girl, sa ne facem viata draguta! PS: astept sa scrii si opusul 🙂

Nu mai alerg, doar ma plimb (prin viață). În pași de dans. În ultimii 8-10 ani am realizat că nimic nu e mai valoros decât timpul petrecut ”cum am chef”. Mai ușor cu munca și obligațiile și mai mult cu distracția: cursuri de dans, party-uri, citit, întâlniri cu oameni agreabili. Am eliminat pe cât posibil ”trebuie”. Și mă scald între ”am chef” sau ”n-am chef”.
Am constatat ca nu se dărâmă pământul. Și e perfect! 🙂