Mi-am adus aminte, citind această minunată poveste, că am trăit și eu acele timpuri de aur în care jumătate de Românie avea „șprei paralizant”, în timp ce cealaltă visa că într-o zi o să aibă unul. Eu am fost din prima jumătate. Problema e că nu-mi mai amintesc nici mort de unde-l aveam. Cert este că îl prăduisem de pe undeva, pentru că o sută de mărci la un loc nu văzusem nici în filme, pe vremea aia. Și, da, era din ăla cu miliardu’ de zerouri pe el, nu d-ăla de săraci.

Ei bine, după ce i-am ținut corpul rece în palma mea plăpândă, eu și cu el am hotărât că trebuie să rămânem nedespărțiți și să nu mai iasa niciodată din buzunarul gecii mele dă blugi cu cusături fosforescente (beat that, biatches). Ceea ce am și executat. Pe unde mă duceam, șpreiul paralizant era acolo, gata să intervină, ca un adevărat cerber mic, tăcut și tenace.

Din păcate (sau din fericire) amenințările care planau asupra mea la acea vreme țineau mai degrabă de nivelul de haleală din stomac, care scădea uneori dramatic, nu de persoane care mi-ar fi vrut răul. Așa că lunile treceau și micul meu prieten degrabă dătător de paralizie rămânea la locul lui, în buzunarul gecii dă blugi cu cusături fosforescente.

Ah, ba nu, țin minte că o dată s-a dovedit și el util. Când m-au prins controlorii în tramvai fără bilet (era să scriu „fără abonament”, dar ar fi fost o glumă bună). Da, știu sunt un element civic retrograd care pe vremea când făcea foamea în studenție se urca în tramvai fără bilet. Csf, n-ai csf. Nu, deși știu că v-ar plăcea să auziți asta, nu l-am scos și n-am început să „paralizez” la controlori cu el, după care am plecat lăsându-i pe jos ca într-o scenă de film cu Bruce Wilys. În schimb, m-au coborât ei pe mine din tramvai și, pentru că eram foarte fraier pe vremea aia, i-am lăsat să mă percheziționeze ca să se convingă că n-am niciun act la mine care să ateste că Urmuz Constantin este numele meu real (no joke, aveam numele ăsta gata pregătit, dacă tot umblam fără bilet). Well, peste ce credeți că au dat în buzunarul de la piept al gecii mele dă blugi cu cusături fosforescente? Exact. Moment în care puterea legendei „șpreiului paralizant” și-a făcut pe deplin datoria, pentru că unul dintre ei a mai mormăit un „cu ăsta dai în bot la controlori, nu?” și s-au cărat cât erau ei de mari și de trei, iar io unul singur. Și nemâncat.

Nu la mult timp după această întâmplare palpitantă, am avut nevoie pe bune de el. Pe vremea aia îmi duceam zilele într-un cămin studențesc din București, unde stăteam în condiții dă lux. Mai precis șase oameni într-o cameră de doi. Practic, era ca în rai. Mai ales când se gătea mazăre pe reșoul din BCA sau în zilele în care una dintre gagici (mereu aceeași) primea la pachet slană cu ceapă. Nu mai ieșea mirosul din haine nici după ce ajungeam acasă la mama. Mă rog, să nu mai divaghez. Vă dați seama cam care era nivelul de frustrare după câteva luni de stat în comun în condiții de genul ăsta, nu? Ne uram unii pe ceilalți cu pasiune, iar atmosferă semăna a butoi cu praf de pușcă, mai lipsea o scânteie ca să-l detoneze. Și scânteia aia a venit în cele din urmă.

Nu mai știu de la ce ne-am luat (cel mai sigur de la nefutut, dar nu pot să jur), cert este că io și unu’ dintre colegi ne-am certat într-o zi ca chiorii, după care am hotărât să ieșim pe hol să ne batem. Eee, ia ghicți voi cine a scos „șpreiul paralizant” din buzunarul de la geaca dă blugi cu cusături fosforescente, înainte să iasă pe ușă? Muhahaha. Hai să ne batem, prietene Mihai (și p-ăla tot așa îl chema). Ne-am cocoșit „umpic” unul în fața celuilalt, după care am îndreptat tubul spre el, am apăsat pe declanșator și aia a fost. Din „șpreiul” meu paralizant s-a spârcâit un jet mic de apă ca un pipi de pechinez zgubilitic și s-a oprit. De tot. Fără să paralizeze pe nimeni. Poate cel mult pe mine, dar de uimire, pentru că primii doi pumni i-am încasat cât încă mă mai întrebam „ce plm a fost asta?”.

Mno, atunci a murit pentru mine legenda „șpreiului paralizant” cu un miliard de zeoruri.

mihai_vasilescu_spray_frisca

sursa foto