Am locuit o vreme într-un cămin studențesc de fete. Fostul „Occidentului”, dacă îl mai știe careva. Căministele spuneau despre el: „ăsta a fost mai demult bordel, apoi spital de nebuni, iar acum e și una și alta”. Nu puteam să le contrazic. Așa mi se părea și mie. Ba chiar, din comparațiile cu prima lui funcționalitate, puteai să tragi și ceva foloase. Era o construcție veche și nasola, dar poziționată excelent, aproape de școală. Rahat cu perje, fix că e aproape de școală mă interesa pe mine. Era plin de femei și chiar în centru, adică aproape de locurile de „pierzanie” ale studentului român, ajuns în Capitală.

Nu eram singurul băiat din cămin. Ca și mine, mai erau alții care-și încercau abilitățile de a forma un cuplu, și-ți trebuiau „abilitati”, nu glumă. Ia încercați voi să „faceti ceva” (vorbesc de chestia aia care implică dezbrăcatul ambelor părți), într-o cameră în care mai existau încă două perechi. Iar una dintre ele nu părăsea niciodată incinta. Cel puțin, nu împreună. Măcar unul dintre cei doi era în permanență în cameră. Eram mai naiv, pe vremea aia, dar acu’ îmi dau seama. Cred aveau vreo comoară dosita pe undeva și stăteau s-o păzească. Altfel nu-mi explic. Un an de zile am stat acolo și n-am reuşit să-i văd pe amândoi ieşiţi. Ea era din Piatra Neamț și se numea Betty (fuuuuuny). Ce reușea să facă femeia aia în domeniul gastronomic (la orice oră din zi sau din noapte), cu un simplu reșou, era de neimaginat. Nu știu cum naiba de n-o văd la MasterChef. Pe el nu mai țin minte cum îl chema.

Ce vremuri, ce înseamnă tinerețea. Mă înfior numai când mă gândesc, în ce condiții stăteam șase acolo. Camera avea maxim cinșpe metri pătrați. Baia era, bineînțeles, pe hol. Dușurile erau tot pe hol, dar separat de baie. De fapt, dușuri funcționale, erau doar la parter. Pentru că apa caldă nu avea suficientă presiune să treacă de nivelul mării. Frumos era că, pe lângă lipsa de presiune, apa caldă mai avea o calitate. Era foarte rar întâlnită. Cam o data la două-trei zile apărea. De obicei, seara. Şi în momentul ăla nu aveai cum să nu afli. Se auzea un vuiet în tot căminul, apoi o chiraiala generală. Ambele, urmate de strigătul „a venit apa”, însoțit de lipăitul şlapilor ce se îndreptau spre sala de duș. Am spus „sala” pentru că exact asta era. O mare încăpere cu dușuri la comun. Cam ca în filmele cu pușcăriași. Nu existau cabine de duş decât la etaje. Dar acolo, după cum vă spuneam, erau inutile.

Problemă era că noi, băieții, trebuia să așteptăm să se spele mai întâi toate domnițele din căminul ăla. Abia apoi rugam una din fetele noastre să stea „de şase” și intram și noi să curățăm jegul. În teorie sună frumos. în practică, voi ați așteptat vreodată după o femeie să facă duș? Dar după două? Trei? Sunteți răbdători, mă înclin în față voastră. Da’ ia încercați să stați după câteva zeci. Chiar dacă aveam suficientă răbdare (generată de cantitatea de praf pe care o duceam pe trupurile noastre tinere), în două cazuri din trei, după vreo câteva zeci de minute de așteptare înfrigurată, urma un „aaaaahhh” prelung. Iar blestemele fetelor prinse cu balsamul în păr, ne confirmau: s-a oprit apa caldă.

Acesta era contextul în care, într-o bună zi pe la orele prânzului, aud întâmplător o discuție între două „vecine” de cămin. Dialog din care reieșea că ESTE APĂ CALDĂ. Ce măăă? Apă caldă ziua? Eram singur în cameră, deci nu avea cine să stea de pază, dar tentația era mult prea mare. Ultimul duș îl făcusem cu ceva vreme în urmă. Mă mai splam pe corp la chiuvetă, cu apă rece. Dar părul meu lung și creț (da, știu, să nu vă aud) chiar ar fi avut nevoie de apă caldă. Așa că mi-am zis: „îmi bag picioarele, astea din cămin sunt la școală, mă duc”. Şi m-am dus.

Aveam noroc, sala era goală. Deci m-am instalat frumușel și am început să savurez cea mai mare invenție a omenirii de la foc încoace, apa caldă. Stăteam cu ochii închiși, ca să nu mă usture de la șampon (și balsam) şi jetul fierbinte îmi cădea tare pe creștet. Minunat. Eram hotărât să profit cât mai mult de spa-ul apărut pe neașteptate.

Mare mi-a fost surpriza când am deschis ochii și lângă mine se îmbăia de zor una dintre fetele din cămin. Eu stăteam cu spatele, când a intrat ea, pe vremea aia eram slab mort, părul lung, deci săraca a avut suficiente motive ca să fie indusă în eroare şi să intre liniştită la duş. Cel puțin așa cred. Pentru că, dacă avea ceva intenții „necurate” cu mine, nu ar fi zbughit-o așa în momentul în care mi-am zis să verfic cum stă treabă și am tușit. Tare și gros.

Da, după ce am admirat „peisajul” preț de două-trei minute, m-am gândit s-o rog să mă ajute cu spălatul pe spate, între omoplaţi, unde ajungi greu cu mâna. Da’ nu puteam s-o iau așa, la fix, mi-am zis să pregătesc terenul întâi. Dacă eu tușeam ca o locomotivă, iar ea îmi zâmbea drăgăstos, băgam la înaintare treaba cu „spalatul”. Nu numai că nu mi-a zâmbit, dar a întins-o cu prosopul în mână, plină de săpun pe corp și doar cu un papuc în picioare. Celalat i-a sărit de la demarajul prea brusc și nici ca s-a mai întors să-l ia.

După micul „incident”, ne mai întâlneam din când în când pe holurile căminului. Îi zâmbeam cât de libidinos mă simțeam în stare, dar nu mi-a dat senzaţia că ar aprecia. Eram surprins, dupa nivelul de intimitate la care ajunsesem, m-aş fi aşteptat la mai multă deschidere. Sălbatică, domnule.

mihai_vasilescu_dus