Elena s-a trezit binedispusă într-o frumoasă zi de joi. Încântată de modul în care se vedea viața în roz chiar de la prima oră a zilei, a hotărât să facă tot posibilul să păstreze cât mai mult această stare minunată. Așa că a întins mâna după telefonul aflat pe noptieră, ca să se delecteze cu primele știri din news-feed. Ghinion. Samsungul ei decedase subit, peste noapte, fără măcar să anunțe ca urmează să-și ia zborul către Nirvana telefoanelor mobile. Din pacate, acest deces pematur și total neașteptat a avut darul să-i coloreze pe loc în maro începutul de zi roz și feeric.

Hotărâtă să nu se lase totuși cuprinsă de disperarea cea neagră, Elena a anunțat la job că întârzie o vreme și, cu cadavrul fostului ei smartphone în buzunar, a luat calea service-ului Samsung. Acolo lucrurile stătea răuț spre rău. În sensul că era coadă ca la balamuc. Înarmată cu răbdare și tutun, Elena a așteptat cuminte până i-a venit rândul să-și povestească necazurile în fața tipului care interacționa cu clienții. Un individ destul de rece și foarte puțin empatic care n-a rezonat nicio secundă cu faptul că telefonul ei suferise o moarte atât de nenaturală. A ascultat-o vorbind și apoi a decis pe ton de neo-chirurg care se pregătește să intre în blocul operator:

– Nu vă pot da un diagnostic acum, dar vor constata colegii mei de la tehnic ce are.

Apoi și-a continuat netulburat pașii procedurii de primire:

– Aveți parolă la telefon? Dacă da, trebuie să mi-o spuneți.

Dintr-o dată Elena a simțit cum toată încăperea începe să se rotească și pe loc a devenit perfect conștientă de privirile celor doișpe oameni aflați în spatele ei la coadă.

– Ăăă… ce?

Iritat, omul repetă întrebarea:

– Aveți parolă la telefon?

Brusc, Elena și-a dorit să nu se fi trezit deloc în acea dimineață sau tot ce i se întâmplă să fie doar în imaginația ei. A închis ochii și-a strâns puternic din pleoape, sperând că atunci când îi deschide să se trezească în patul ei de acasă. Din nefericire, nimeni nu i-a ascultat rugile ferbinți. A deschis ochii și în fața ei se afla tot privirea întrebătoare a consultantului Samsung. A reușit să șoptească ușor:

– Da…

– Bun, ce parolă aveți?

– …. (insert here gânduri ale Elenei despre karma și despre cât de prost este construită viața asta). Vocea ușor agasată a tipului o trezește la realitate:

– Doamnă, ce parolă aveți?

Și atunci, de nicăieri, Elena a avut o străfulgerare. Universul se milostivise și-i trimisese ideea slavatoare. A respirat lung, ușurată:

– Vă rog, dați-mi un pix și-o hârtie să v-o scriu, că e ceva mai complicată.

Plictisit, omul îi intinse o coală alba și-un pix, iar Elena, cu inima cântând în piept, a scris într-un colț parola și apoi i-a întins frumos foaia înapoi. Ăla și-a aruncat un ochi peste, apoi a întrebat nonșalant și tare, mai mult ca să se asigure că a citit corect:

– “Pula”? Asta e parola dumneavoastră?

Elena nu-și explică nici acum, la două zile de la întâmplare, cum de nu a făcut infarct când toată lumea din spatele ei a început să râdă.

mihai_vasilescu_rusine