Nu e pentru cine se pregateste, e pentru cine se nimereste

Trebusoara asta mi-a fost spusa, la prima mana, chiar de unul dintre personaje. Daca as putea sa le dau numele reale, ar fi muuuult mai interesanta. Dar, din pacate, nu pot. Cert este ca cei doi (CB si AP), persoane importante in zilele noastre, au locuit o vreme impreuna, pe perioada studentiei. Baieti saraci fiind, cam faceau foamea cu spor, in asteptare de vremuri mai bune. Subliniau in calendar zilele in care se intampla sa manance de mai mult de doua ori (bine, exprimarea originala a fost „in care se intampla sa manance”, dar parca mi s-a parut usor exagerata). Iar zilele in care aveau in menu si carne erau trecute cu rosu pentru o eventuala sarbatorire ulterioara. Cel putin erau impacati cu dumnezeu, pentru ca n-ar fi putut sa le reproseze nimeni ca nu postesc suficient.

Intr-o dupa amiaza o ardeau cu spor (se culturalizau prin procedeul indeobste cunoscut sub numele de „citit”) in camera in care-si petreceau cei mai frumosi ani. La un moment dat au trebuit sa se intrerupa, pentru ca incepuse sa se auda un zgomot infiorator, care-i perturba dn activitatea lor auto-educativa. Dupa ce au cautat mult si bine sursa elementului distrurbator, s-au lamurit intr-un final. Erau sunetele pe care le produceau stomacurile lor lipite de sira spinarii. Bai si daca te uiti azi la unul din ei (AP), n-ai zice ca la un moment dat putea fi pus pe afise pentru combaterea infometarii in tarile subdezvoltate. Adica e implinit binisor, spre obez.

S-au ridicat incercand sa se miste cat mai putin, ca sa consume cat mai eficient din energia ramasa, cu speranta ca mai pot gasi cate ceva de mancare prin camara. Gandirea pozitiva le-a fost rasplatita din plin. Doua oua si o jumatate de borcan de gem, tronau pe unul dintre rafturi. Festin, si mai multe nu. Apoi a aparut intrebarea cheie: cum gatim ouale? Dupa o dezbatere scurta, au ajuns la concluzia ca o omleta doar din oua nu are niciun chichirez, asa ca cel mai bine ar fi sa le faca ochiuri.

Au recuperat niste ulei din tuciul in care mai prajeau cartofi (cand aveau) si l-au pus la incins. Cand temperatura a ajuns la nivelul optim, cu mare grija si deosebita arta, au spart cele doua oua. Perfectiunea in persoana, zacea in tigaia lor. Nu mai vazusera de mult ceva asa de frumos. Doua rotunduri imbietoare ce incepusera sa le zambeasca si sa sfaraie vesel. Cand foamea, combinata cu mirosul demential, le dadea semne intense ca s-ar apropia un lesin si-au zis ca ar fi momentul sa opreasca focul si sa plaseze intr-o farfurie produsul final al muncii lor. Ceea ce au si facut. Au mai zabovit un pic in fata ochiurilor, cum fac animalele de prada inainte sa-si devoreze victimile. Asa, pentru frumusetea momentului si ca sa incerce sa se sature un pic si cu mirosul.

Chiar in momentul cand se pregateau sa-si infiga furculitele, s-a auzit o bataie in usa. Cine naibii sa fie exact cand se pregateau sa haleasca? Se uita pe geam unul dintre ei si constata ca in fata usii, vesele si pline de viata, erau doua colege de grupa. Fete bune de altfel, dar picate intr-un moment nasol, cel mai nasol cu putinta. Ce dracului facem? Ca intra astea si trebuie sa le invitam la masa. Nu putem sa mancam in fata lor, ca neamurile proaste. Si nici sa le spunem ca e singura noastra masa de acum si pana nu se stie cand. Cam astea erau gandurile care treceau cu viteza fulgerului prin mintile celor doi.

Dar se stie ca adevaratele carcatere reactioneaza in situatii de criza. Unul dintre ei are ideea salvatoare. Or sa puna gemul ala direct peste oua. Ei nu aveau nicio problema sa ingurgiteze combinatia gretoasa care ar fi rezultat. Ba, dimpotriva. In felul asta le puteau invita si pe fete la masa, care cu siguranta ar fi refuzat la vederea grozaviei din farfurie. Asa ca au executat. Repede au turnat jumatatea de borcan de gem peste ceea ce fusesera cele mai frumoase doua oua ochiuri din univers. Si ca sa fie siguri, au si amestecat un pic. Toate astea perfect sincronizat si cu viteza luminii. Le-au deschis fetelor. Au intrat cele doua, s-au pupat toti patru, s-au intrebat de sanatate si apoi una dintre ele observa productia lor culinara:

– Ooo, ochiuri cu gem? Dar ce rafinat gatiti baieti. Suna bine, trebuie sa mancam si noi asa ceva!

sursa foto

Trecusera vreo patruzeci de ani de la momentul respectiv, cand mi-a fost istorisita povestea de catre unul din cei doi eroi (CB). Pot sa spun ca mai era inca usor traumatizat si ca de atunci nu mai mananca oua ochiuri. Si nici gem.