Cum a fost cu misiunea din Elveţia

Joia trecută pe la ora şase sună telefonul. Mă uit pe ecran, Bogdan de la TNT. Îmi fac cruce cu limba în cerul gurii, curierii, poştaşii sau popii nu aduc aproape niciodată veşti bune. Unde mai pui că întotdeauna sună de două ori.

-Omule, am o livrare de făcut în Elveţia, te bagi?

-Ăăă…

-În trei minute trebuie să-mi dai răspunsul!

-Ăăă…

De obicei reacţionez mai inteligent când vorbeşte lumea cu mine şi uneori chiar reuşesc să răspund la ce sunt întrebat, dar acum parcă prea venea informaţia dintr-o dată peste mine. Îmi revin din uluială şi confirm cu o voce fermă, hotărâtă, de om care ştie ce vrea:

-Ăăă…

Dar Bogdan probabil a văzut multe la viaţa lui, că n-a descurajat în faţa răspunsurilor mele onomatopeice:

-Deci? Nu auzi că în trei minute am nevoie de răspuns ferm?

-Mă bag, articulez în cele din urmă.

-Perfect, la şapte jumătate trebuie să fii la aeroport. Mă suni când eşti pe drum să-ţi explic ce şi cum. Şi închide.

Mă uit la ceas. Şase şi cinci. Băi, îmi zic, ăsta o fi sănătos la cap? Cum îşi imaginează că am timp să mă duc acasă, să fac o brumă de bagaj şi să ajung la aeroport în nici o oră şi jumătate? Acum, seara, când toată lumea iese de la muncă. Mă rog, treaba lui, măcar să zic c-am încercat.

Am luat-o în pas săltat spre metrou şi mă străduiam să îmi organizez un pic gândurile, dar ca un făcut mă izbeam de una şi aceeaşi problemă presantă: oare câte perechi de chiloți şi şosete trebuie să iau la mine? Nu ştiu de ce, dar întotdeauna mă trezesc că nu-mi ajung când plec pe undeva.

Mă rog, n-o mai lungesc, la şapte şi cinci eram gata de drum şi făceam comandă la taxi. Mda, ţi-ai găsit, evident nu era nicio maşină disponibilă. Doar că am reuşit să mai pierd aproape cinci minute din timpul pe care oricum nu-l aveam la dispoziţie. Ok, zic, nu e panică, mă duc la colţ, la Budapesta, unde de obicei se calcă pe cap minim cinci taxiuri. Ce să vezi? Gol, nicio maşină. Nici măcar un Pelicanul amărât. Deja simţeam că mă ia uşor capul.

Scot telefonul să fac comandă la Uber. Mişto, tarif mărit şi timp de aşteptare zece minute. Scap o înjurătură decentă în surdină (fără „morţi”, doar cu „mame”) şi apăs „comandă”.

Pe drumul către aeroport, sun la TNT să aflu şi eu unde plec şi ce am de livrat. Adrenalină pură, vă zic. Să fii în drum spre avion, dar să nu ai nicio idee unde te duci, creşte binişor pulsul, să ştiţi. Cam simţi inima cum încearcă să iasă afară. Tare senzaţia! M-am mai liniştit doar când mi-au pus în braţe pachetul cu şaişpe kile de sarmale care trebuia livrat de urgenţă. 🙂

Glumesc, desigur, despre ce era vorba? Un biznismen elveţian, ceva General Manager pe la o companie măricică (spre foarte mare), îşi uitase laptopul la București. Şi acum îl voia omul înapoi, că deja ţinuse două şedinţe fără excel-uri şi parcă se simţea incomplet. Nici delegarea de taskuri nu mai era ce trebuie fără grafice, plăcinte şi rapoarte. Mai nota el chestii pe coli de hârtie, dar le luau subalternii şi făceau avioane din ele.

Bref, când s-a lămurit că nu ţine treaba fără calculator, a dat comandă la TNT. Ei bine, asta trebuia să fac eu, să-i duc tipului „instrumentul de tortură” uitat la București. Eventual, cu tot cu date.

Cam asta aflasem când am oprit uberul în curte la TNT să ridic coletul. Aşteptam jos să-l preiau şi văd că apare cineva care semăna izbitor cu un om. Adică avea două mâni, două picioare, doi ochi, ca noi toţi, puteai să juri că e un cetăţean ca oricare altul. Nici pomeneală, Ciprian de la TNT este reprezentarea umană a cicălelii. Poza lui ar trebui sa apară în dicţionar pentru termenul ăsta. Mi-a înmânat obiectul, m-a pus la curent cu tot ce trebuia să ştiu şi apoi mi-a comunicat cu o voce gravă:

-Din momentul acesta, până i-l predai clientului, personal, în mână, eşti al meu. Îmi raportezi în permanenţă unde eşti şi ce faci, la orice oră din zi şi din noapte.

Eu am zâmbit crezând că exagerează. Nu, frate, de cum m-am întors cu spatele, a început cu sms-urile. Şi m-a ţinut aşa până am scăpat de laptop-ul ăla. Eşti bine, Ciprian? Nu ţi-ai muşcat limba, n-ai păţit nimic în neregulă, da?

Da, ştiu, nu sunt tâmpit. Înţeleg că reuşita livrării era responsabilitatea lui, dar acum mă distrează că pot să-i zic şi eu nişte chestii, prea m-a stresat. Te-ai urcat în avion? Ai coborât? Ai luat taxi? Te-ai trezit? Cum e vremea? Mai lipsea să mă întrebe dacă am mâncat şi m-am îmbrăcat gros, că-l treceam în telefon „mama”.

Evident, nu s-a întâmplat nimic nasol, a doua zi dimineață am ajuns şi am livrat până să apuce să-şi bea cafeaua managerul elveţian. Cred că nici nu apucasem să părăsesc clădirea că deja programase prima şedinţă din ziua respectivă.

Ba nu, mint, s-a întâmplat ceva. De la aeroport până la locul faptei am mers cu taxiul (aş fi vrut să mă urc în tren, dar cred că făcea Ciprian atac de apoplexie). Când am ajuns la destinaţie, stupoare:

-Monsieur (aşa zic taximetriștii de la ei, în loc de „boss”), 137 de franci face cursa.

Cââââât? Mon ami, în România la banii ăstia mă duc cu taxiul pe litoral şi-mi rămâne caşcaval şi de cazare. Nu pot să mint, am sughiţat un pic când i-am plătit şi am luat în considerare varianta să ma relochez în Geneva şi să-mi iau licenţă de taximetrist.

Bun, înainte să închei, hai să vă răspund la întrebarea care vă stă nerostită pe buze: „bine, bine, dar de ce să livrezi tu pentru TNT, eşti angajat la ei, eşti colaborator sau care e treaba?”. Vă lămuresc acuş.

Nu foarte multă lume ştie că TNT are o echipă care se ocupă cu tot ce poate înseamna „livrare specială” (special delivery, în română). Ei bine, departamentul ăsta poate să livreze, în condiţii optime, tot ce vă trece şi nu vă trece prin cap. Ţi-ai uitat în Africa girafa de bronz abia achiziţionată, suni la băieţi şi ţi-o aduc ei, ca nouă, în orice colţ al lumii te-ai afla. Ai tranşat-o pe soacră-ta în baie şi ai fost nevoit să pleci de urgenţă într-o delegaţie, comandă o „livrare specială” şi ţi-o răspândesc băieţii pe tot globul sau unde le laşi tu vorbă. Hai c-am dat-o n caterincă și soacra ar trebui să fie în urnă și să aibă toate actele necesare de export, dar voiam să înţelegeţi cum stau lucrurile. Practic, echipa asta preia cererile mai neobişnuite. Uite, am trei exemple reale, care vă vor face să înţelegeţi clar. Sunt sută la sută veridice, le ştiu chiar de la sursă, mi-au fost povestite la o bere, unde ştiţi că se dezleagă cel mai uşor limbile.

Primul. Un tip pleacă în State la o negociere pentru care avea nevoie de un contract, semnat şi ştampilat în original, pe care a uitat să-l ia de la Bucuresti. Îi trebuia a doua zi dimineaţă, altfel îi pica toată afacerea. A sunat la TNT şi a întrebat dacă se poate face ceva. S-a putut. Pentru că livrarea pe procedură normală (cu avioanele lor) ar fi depăşit cu mult termenul limită, şi-au urcat un angajat într-un zbor al unei companii de linie normală, dar care pleca în două ore. A luat contractul cu el şi a doua zi dimineaţă i l-a înmânat pe aeroport clientului, care era in culmea fericirii.

Al doilea. Ceva mare producător auto constată că rămâne fără stoc la nu ştiu ce şuruburi de care aveau nevoie ca de aer, ca să nu oprească producţia la unul dintre modele. Au cerut termen de livrare de la furnizor şi ăla le-a zis: „trei săptămâni, mai puţin nu avem cum”. Păi în trei săptămâni nu numai că opreau linia de producţie, dar mai şi ruginea daca scăpa femeia de serviciul mopul mai tare în găleată. Au găsit şuruburile în România, dar nimeni nu voia să le trimită de pe o zi pe alta. Lasă că a vrut TNT-ul. Pe modelul de mai sus, un băiat care lucrează la ei s-a urcat în avion cu două geamantane pline ochi cu şuruburi. A doua zi le aveau ăia de la fabrică şi s-au mai gospodărit cu ele până au primit stoc baban de la furnizor.

Al treilea, cel mai impresionat fără îndoială, este cel de aici.

Acum aţi înţeles? Există situaţii care par fără ieşire şi în care nu mai contează nici macar banii, ci să izbuteşti cumva să le rezolvi. Ei bine, pe partea asta de transport/curierat, TNT se pare că reuşeste să te scoată din impas, dacă ţi se ivesc probleme precum cele pe care tocmai vi le-am povestit.

Bun, pentru livrări speciale, cei de la TNT colaboreză uneori şi cu oameni din afara sistemului, a companiei, inclusiv bloggeri, ca să înţeleagă şi ei ce logistică este în spate chiar când vorbim despre cel mai banal obiect, dar care trebuie livrat în condiţii de „îmi trebuie ieri”. Uite-aşa am primit eu telefonul de joi seară.

Una peste alta, zic că m-am descurcat onorabil şi cert este că am predat coletul cu bine, după care mi-am reintrat în meseria de scriitor de texte. Şi, slavă domnului, am avut material, că elveţienii s-au întrecut în a mi-l procura. Well, despre asta o să povestim mâine, că azi ne-am lungit cam mult şi mai trebuie să şi muncească cineva.

P.S. De data asta mi-au ajuns chiloţii pe care i-am luat, chiar m-am întors cu unii curaţi. Deşi, dacă fac socoteala zilelor, nu-mi prea iese. Hmm, sa fi purtat o pereche de două ori? Când eu va zic că mereu se întâmplă ceva cu drăciile astea…

P.P.S. Chiar când terminam de scris textul, am mai aflat una tare, ia fiţi atenţi aici. TNT sunt singurii care îți dau banii înapoi dacă nu îți livrează a doua zi pe teritoriul României. Şi asta fără să mai fii nevoit să faci tot felul de petiţii, sesizări sau alte reclamaţii. Dacă se întâmplă, te contactează ei. Cool.

Foto credit