Articol scris de Iulia.

…

Băi frați și surori, știți voi zilele alea în care vă plănuiți ceva și Universul parcă vrea din tot sufletul lui mic și negru să bată aceea de voi, numa’ să nu vă iasă ce v-ați propus?

Nu? Numa’ mie mi se întâmplă?

Să vă zic de la ce m-am luat.

Săptămâna trecută, fix sâmbătă, ca să fim foarte preciși, m-am trezit cu o pleașcă de zile mari. Adică musiu soț și copilul din dotare urmau să fie plecați cea mai mare parte a zilei, astfel încât subsemnata urma să fie singură cuc acasă.

Bine, singură cu câinii, dar orișicât!

E, după ce am expediat soțul și odrasla, m-am așezat frumușel și mi-am făcut niște socoteli.

Aș fi avut niște una-alta de făcut, și prin casă, și pentru muncă, dar după o analiză atentă (dar și pentru că eram ruptă în gură de oboseală, căci puii Hannei veniseră pe lume, dar erau încă proaspeți – proaspeți și cam aveau nevoie de supraveghere aproximativ non stop), am decis că toate cele ar putea aștepta și eu aș putea profita de moment pentru a face un mic nănic de prânz.

Paranteză: omul și copilul lipseau de acasă pentru că urmau să meargă la București. Destinație spre care au plecat cu trenul.

Aventura mea începe după ce i-am lăsat în gară și am ajuns înapoi acasă. Închidem paranteza.

Nănic de prânz ziceam, da?

Zis și făcut.

Să fi fost orele 14 -15, cam așa. M-am instalat pe canapea în camera cu puii și Hanna, mi-am pornit un podcast în căști și eram cât pe ce să iau cu praf de somn.

Sună telefonul. Fritz. Răspund. Îmi zice că copilul vrea să vorbească cu mine. Vorbesc, că ce să și fac?

Copilul avea să îmi comunice o treabă extrem de urgentă și importantă – mai știe dracu ce, în momentul ăsta. Probabil să mă întrebe dacă mai avem salată de vinete sau dacă nu știu eu cumva unde și-a pus el omulețul ĂLA de lego, ăla cu tricou alb și pantaloni roșii, că el când vine acasă are un plan să se joace nush ce și îi trebuie musai musai omulețul ĂLA.

Nfine. Conversez o vreme cu copilul, după care ne luăm la revedere, închid, mă pun la loc la somn.

Dau din nou drumul la podcast în căști, cât pe ce să-mi iau cu praf de somn… încep să chițăie puii.

Stau câteva secunde și aștept. Uneori plâng de foame, dar sunt suficient de aproape de mă-sa încât să o găsească rapid, să se mufeze și să se facă liniște.

Ei, aș! Ți-ai găsit. Țipă toți ca din gură de șarpe.

Mă ridic, mă duc la ei, îi pun pe fiecare la mă-sa, mă asigur că sunt mufați și mănâncă toți.

Mai stau o bucată să îi supraveghez, că fiind încă așa mici, uneori obosesc repede după ce încep să sugă și adorm. Ori acu e important să bage tare de tot păpică.

Stau cu ei până mă asigur că sunt toți ghiftuiți, mă duc înapoi pe canapea.

Mă întind, dau drumul la podcast…mă rog, ați prins ideea.

N-apucă să mi se formeze vreo băluță în colțul gurii, că începe să se foiască Hanna.

Acu că i-a hrănit pe indivizi, vrea și ea să scape oleacă, să iasă afară, să facă un șușu, să mai sape sub un copac, să mai verifice prin gard ce mai e pe la vecini, mna, chestii câinești.

Mă ridic, scot cățeaua, mă asigur că ceilalți câini mari nu pot intra la pui, stau planton și aștept să își termine cățeaua runda, să o bag la loc în casă.

Ceea ce și face, la un moment dat. Doar că na, dacă a ieșit asta, acu vor și ceilalți afară.

Care trebe scoși pe echipe, că una din celelalte fete e în călduri și, implicit, nu poate fi scoasă împreună cu masculul. Care poate să iasă însă împreună cu cealaltă femelă.

Așa că scot echipa 1, dau o tură cu ei prin curte, îi las să își facă de cap o bucată, îi bag la loc.

Scot ultima membră a găștii patrupede, repet – tură prin curte, lăsat să își facă de cap, băgat în casă.

Dau să mă duc spre canapea, aud că cineva zdrăngăne în baie la castroanele cu apă, semn că prețioasa resursă s-a terminat și rezerva trebuie reîmprospătată.

Mă duc să le pun apă, constat că-s cam pline de bale castroanele, așa că zic să le și spăl, dacă tot sunt acolo. Le spăl, pun apă, mă duc înapoi spre canapea.

Deja era trecut de 5. Mă gândesc serios dacă mai are vreun sens să încerc să dorm măcar o oră sau dacă fac asta și apoi stau de huhurez toată noaptea.

Decid că totuși aș avea nevoie de niște recuperare pe capitolul somn, așa că mă întind plină de încredere.

Căști, podcast…tot tacâmul.

Nu trec 10 minute, sună telefonul. Mama. Răspund. Mă sunase să mă întrebe ce fac băieții 🤦‍♀️

De ce m-a sunat pe mine, în loc să îi sune pe ei, direct, n-aș ști să vă zic, dar nici nu am intrat într-o astfel de discuție.

I-am zis că încerc să dorm un pic, așa că a închis brusc, după ce mi-a comunicat să o sun când vreau eu.

Întins, căști, podcast…

Începe să bâzâie telefonul. Mesaje. Whatsapp. Decid să ignor.

Încă unul. Și încă unul. Și două. Și trei. Și enshpe.

Mă enervez, deschid ochii, mă uit să văd ce arde.

Arde pe dracu. Discuții tâmpite pe un grup de oameni puși pe miștouri într-o sâmbătă după-amiază.

Înjur în gând, mă trântesc cu năduf la loc pe canapea.

Închid ochii.

Încep să chițăie puii.

Here we go again… 🙄