Cetățeanul din imagine este una dintre pisicile din cartier care s-au prins că la mine e demipensiune și vin zilnic la bobițe sau la pliculeț. Mai precis este unul dintre motanii, că nu e pisică.

Chestia e că, până de curând, n-a avut nume, pentru că era genul ăla, speriat de orice, care o tulea de pe balcon doar dacă deschideam ușa. Nici gând să mai și ies.

A durat vreo câteva luni până s-a prins că nu mai trebuie să fugă, dar era tot circumspect. În niciun caz nu se apropia de mine. Mă lăsa să-i pun bobițe sau pliculeț și stătea așa, într-o parte, gata s-o tulească dacă e ceva. Se apropia de mâncare doar după ce era absolut sigur c-am intrat la loc în casă.

Dar, ușor-ușor, a învățat că aici nu-i va face nimeni niciodată rău și, ce să vezi, nu doar că nu mai fuge, dar există zile fix ca asta când îl găsesc proțăpit în fața ușii de la balcon, cu o față care spune clar:

– Hai, сoаie, mai vii cu pliculețul ăla odată?

Iar eu mă conformez și-i aduc pliculețul, iar el nu doar că nu fuge, dar se freacă de picioarele mele în timpul operațiunii de a i-l pune în castronaș.

Ei, faza e că astăzi am deschis ușa de la balcon, el era fix cum îl vedeți și s-a luminat la față când m-a văzut. Doar că ce nu știa el era că, în spatele meu, a apărut și Mara pe care nu o cunoștea, n-o mai văzuse pe balcon.

Așa c-a avut reacția instinctivă s-o ia la goană, la care eu i-am spus blând ca să-l liniștesc:

– Te înțeleg, și eu pățesc la fel în fiecare dimineață când mă trezesc și-o văd lângă mine.

Ce nu știam nici eu era c-am vorbit mult prea tare ca să nu se audă din spate.

V-am pupat, s-ar putea să nu ne mai auzim o vreme. Sau poate niciodată.

PS: Am uitat să vă spun că șmecherul ăsta are acum și nume. L-au botezat fetele, îl cheamă Lucian.