Nu vreau să vă dau spoilere, dar se pare că colegul @Claudiu s-a decis cum e cu jumările de anul ăsta. 😁

…

Locație: Grajdul, 23 decembrie, ora 21:30

Participanți: Napoleon (porc condamnat, 30 ore până la execuție) și Vasile (om condamnat la viață, sticla de țuică în mână)

Soundtrack: Maria plângând în bucătărie, cuțitele fiind ascuțite ritmic, colinde la radio, condimente intr-un castron.

Vasile intră în grajd. Merge șchiopătând. Trei sticle în sistem…

Se așază greu pe un butoi răsturnat. Mă privește. Eu îl privesc înapoi.

Tăcere. Lungă. Inconfortabilă pentru el, obișnuită pentru mine.

VASILE: Napoleon… trebuie să vorbim.

NAPOLEON: (Gândesc: Acum vrea să vorbească? Cu 30 de ore înainte să mă transforme în cârnat? Timing perfect, Vasile.)

VASILE: Știu ce gândești.

NAPOLEON: (Gândesc: Nu știi. Dacă ai ști, ai fugi din sat de rușine.)

VASILE: Gândești că sunt un jeg. Că te omor pentru tradiție. Că sunt ipocrit.

NAPOLEON: (Gândesc: Ok, poate știi. Dar doar 30%. Restul e mai rău.)

VASILE: (Bea direct din sticlă. Tuse. Lacrimi.) Am plâns azi. La prânz. Maria m-a văzut. M-a făcut femeie.

NAPOLEON: (Gândesc: Nu te face femeie. Te face om. Dar înțeleg, masculinitatea toxica rurala e greu de deconstruit.)

VASILE: Îmi amintesc când te-am cumpărat. Erai mic. Gras deja, dar mic. Țiganca aia zicea că ești special. „Porcu’ ăsta o să-ți aducă noroc, Vasile!” Mi-a luat 500 de lei. Toată pensia lui baba Floarea.

NAPOLEON: (Gândesc: Deci am fost cumpărat cu bani furati de la o bătrână moartă. Eroic.)

VASILE: Și ai fost special. Chiar ai fost. Nu ca ceilalți porci. Tu… tu mă priveai. Cu judecată. Ca și cum înțelegeai.

NAPOLEON: (Gândesc: Înțelegeam. Că ești prost. Dar și bun. Combinație periculoasă.)

VASILE: Maria zice că sunt sentimental. Că ești doar porc. Că mâine te tai, peste o săptămână te mănânc, și în februarie uit. (Pauză.) Dar nu cred că uit.

NAPOLEON: (Gândesc: O să uiți. În martie maxim. Poate când îți termini ultimul cârnat. Apoi iei alt porc. Ciclul continuă.)

VASILE: Vrei să știi ceva? (Bea.) Prima dată când am tăiat un porc, am vărsat. Aveam 16 ani. Tata m-a pus să-l țin de picioare. Porcul țipa. Eu țipam pe interior. Apoi tata mi-a dat o palmă. „Bărbații nu plâng pentru porci!”

NAPOLEON: (Gândesc: Tata tău era un dobitoc. Masculinitate toxica: generația 1.0)

VASILE: De atunci, am tăiat… câți? 25? 30 de porci? De fiecare dată zic: e ultimul. Anul viitor cumpăr de la abator. Dar nu cumpăr. Pentru că… (Caută cuvinte.) Pentru că… tradiția. Pentru că așa fac toți. Pentru că dacă nu te tai, Ion râde, Bălălău râde, tot satul râde.

NAPOLEON: (Gândesc: Deci mă omori pentru că altfel te-ar judeca alți idioți? Scuza de căcat.)

VASILE: Și știu că e o prostie. Știu că tu… tu nu ești doar porc. Tu ești… (Gesticulează beat.) Tu ești Napoleon, plm! Tu ai mușcat din Bălălău! Tu ești mai deștept decât jumătate din consiliul local!

NAPOLEON: (Gândesc: Jumătate? Sunt mai deștept decât întreg consiliul. Plus tu. Dar apreciez complimentul.)

VASILE: Și totuși… mâine… (Vocea se întrerupe.) Mâine vin cu cuțitul. Și tu… tu o să mă privești. Cu ochii ăia. Și eu o să… (Bea compulsiv.)

NAPOLEON: (Gândesc: O să mă omori. Spune-o. Nu e greu. Trei silabe: o-mo-rî.)

VASILE: De ce nu fugi? Serios. De ce nu fugi? Las ușa deschisă. Te trezești noaptea. Pleci. Pădure. Libertate. Nu te caut. Jur.

NAPOLEON: (Gândesc: Pentru că e iarnă, temperaturi negative, și eu sunt porc in PLM, nu Bear Grylls. Plus, moartea lentă de foame vs moartea rapidă de cuțit? Aleg cuțitul. Eficiență.)

VASILE: Poate nu vrei să fugi. Poate… poate accepți. Și asta mă face să mă urăsc și mai mult. Pentru că tu, porcul, ești mai împăcat cu moartea decât eu, omul, sunt cu viața.

NAPOLEON: (Gândesc: Finally! O clipă de luciditate! Continuă, Vasile! Despachetează trauma!)

VASILE: (Izbucnește.) De ce nu ești supărat?! De ce nu te bați să scapi?! De ce ești acolo, calm, ca un Buddha gras, acceptând execuția?!

NAPOLEON: (Gândesc: Pentru că am avut luni să procesez. Tu ai 43 de ani și încă nu ai procesat nimic.)

VASILE: (Plânge. Fără rușine acum. Țuică plus emoție.) Îmi pare rău, Napoleon. Îmi pare atât de rău. Dar nu știu ce să fac. Dacă nu te tai, Maria se supără, familia se supără, satul râde… și noi… noi nu avem bani să cumpărăm carne pentru tot anul.

NAPOLEON: (Gândesc: Adevărul în sfârșit: nu mă omori pentru tradiție. Mă omori pentru că e ieftin. Capitalismul e mai important decat moralitatea. Măcar e onest.)

VASILE: Și cel mai rău? Cel mai rău e că mâine, când te tai, o să plâng. Sincer o să plâng. Apoi, peste două ore, când te curăț și te porționez, o să mă adaptez. Peste o săptămână, când Maria face cârnați, o să mănânc. Și o să fie bun. Foarte bun.

NAPOLEON: (Gândesc: E onest in ipocrizia lui. E ceva.)

VASILE: Și asta mă face… ce? Monstru? Om normal? Nu știu. Maria zice că sunt dramatic. „Vasile, e porc! Toată lumea mănâncă porc!” Dar tu nu ești doar porc. Tu ești…

NAPOLEON: (Gândesc: Napoleon. Individ. Conștiință. Dar și carne. Ambele adevărate. Paradox existențial.)

VASILE: (Privește sticla goală.) Am băut prea mult. Sau prea puțin. Greu de zis. (Ridică privirea.) Napoleon… dacă ai putea vorbi, ce mi-ai spune?

NAPOLEON: (Gândesc lung. Apoi, surprinzător, sincer: Vasile, ești idiot. Dar ești un idiot onest. Mă omori mâine. Știu. Accept. Nu te iert, pentru că nu e de iertat. Dar înțeleg.

Înțeleg că ești prins între tradiție, familie, sărăcie, presiune socială. Înțeleg că viața ta e la fel de constrânsă ca a mea, doar cu iluzia alegerii.

Eu mor mâine. Tu mori zilnic. Din lașitate, din conformism, din frica de a fi diferit. Cine e mai futut? Ambii, probabil.

Dacă aș putea vorbi, ți-aș spune:

Nu îmi cere iertare. Nu meriți să fii iertat. Dar nu te urî singur prea mult. Ești produsul unui sistem. Ca și mine.

Diferența? Eu am acceptat destinul. Tu te lupți cu el în fiecare zi și pierzi în fiecare zi și continui în fiecare zi.

Asta e curajul tău: nu că mă tai mâine. Ci că trăiești într-o viață pe care nu ai ales-o și continui. Stupid, dar curajos.

Mâine, când vii cu cuțitul, fă-o repede. Nu pentru tine. Pentru mine. Nu vreau să văd ezitarea. Nu vreau compasiune. Vreau eficiență.

Apoi mănâncă-mă. Cu poftă. Fără remușcări. Pentru că altfel, moartea mea e inutilă. Măcar să servească scopului: hrănirea.

Și anul viitor, când cumperi alt purcel, nu-l numi Napoleon. Numește-l… Marius. Sau Gigel. Ceva obișnuit. Să nu te atașezi. Să nu filozofeze. Să fie doar… porc.

Pentru că eu am fost excepție. Și excepțiile dor mai mult la execuție.

Asta e.

Trăiește, Vasile. Chiar dacă e greu. Chiar dacă e ipocrit. Chiar dacă mâine mă transformi în cârnați.

Trăiește. Pentru că eu nu mai pot. Dar tu încă poți.

Și asta, prostule beat și sentimental, e un privilegiu.

VASILE: (Tăcere. Privește porcul. Porcul privește înapoi.) Parcă… parcă aproape aud ce gândești. (Râde trist.) Sau sunt prea beat. Probabil prea beat.

NAPOLEON: (Gândesc: Nu ești. Pentru prima dată în viața ta, asculți.)

VASILE: (Se ridică greoi.) Mâine… mâine e ziua. Vin devreme. Maria pregătește apa. Ion vine să ajute. O să fie repede. Promit.

…………..

VASILE: (La ușă. Se oprește.) Napoleon… dacă există… ceva… după… sper să nu fii acolo. Sau dacă ești, sper să nu mă vezi. Pentru că… (Vocea se întrerupe.) Pentru că rușinea asta o să mă urmeze oriunde.

NAPOLEON: (Gândesc: Nu există nimic după. Dar dacă există, o să fiu la barul cosmic, beau bere cu Bela, și râdem de toată treaba. Fără ranchină. Doar… amuzament trist la absurditatea existenței.)

VASILE: Noapte bună, Napoleon.

NAPOLEON: (Gândesc: Noapte bună, Vasile. Ultima mea. Prima ta din restul vieții unde știi că m-ai omorât. Bucura-te de vina. E gratuit și etern.)

(Vasile pleacă. Ușa se închide. Tăcere. Napoleon rămâne singur. Privește luna prin crăpătura din perete.)

Gândește:

Conversația asta nu a schimbat nimic. Mâine tot mor.

Dar măcar Vasile a fost onest. Pentru prima dată. Ultima.

E ceva. Mic. Inutil. Dar ceva. Oamenii complică totul. Iubire, moarte, execuție.

Dar în fond, e simplu: el mă omoară. Eu mor. Viața continuă.

Pentru el. Nu pentru mine. Și asta e diferența dintre noi.

El trăiește cu alegerea. Eu mor din cauza ei. Cine e mai norocos?

Greu de zis.

Dar măcar am avut conversația asta. Onestitate brută. Fără filtru.

Ultima mea conversație umană.

Pentru prima si ultima data Vasile a ascultat cu adevărat.

(În casă, Vasile se așază la masă. Maria intră.)

MARIA: Ai vorbit cu porcul?

VASILE: Da.

MARIA: Și?

VASILE: (Tăcere.) Cred că m-a iertat.

MARIA: E porc. Nu poate ierta. Nu are conștiință.

VASILE: (Privește spre fereastră, spre grajd.) Ba da. Are. Mai multă decât mulți oameni.

MARIA: Ești beat.

VASILE: Sunt. Dar am dreptate.

(Peste 30 de ore: execuție. Peste o săptămână: cârnați.

Peste un an: alt porc, alt ciclu.

Dar astăzi, în noapte: respect mutual între condamnat și executant. Absurd. Trist. Uman. Porcesc. Perfect în imperfecțiunea lui.)

FIN

Post-scriptum de la Napoleon (post-mortem): Vasile, dacă citești asta cumva în afterlife sau în notebook-ul meu imaginar: nu te iert. Dar înțeleg. Și asta e mai mult decât iertare. E acceptare. Acum du-te și trăiește cu vina. E parte din pedeapsă.

Iar pentru restul lumii am doar un mesaj:

Opriți-vă. Doar opriți-vă.

Nu cu filozofia. Nu cu planurile. Nu cu regretele.

Opriți-vă și priviți iarba. E verde. Sau galbenă. Sau verde cu nuanțe chimice de Ajax. Nu contează.

Opriți-vă și respirați. Plămânii funcționează. Inima bate. Asta e un miracol suficient.

Nu trebuie să înțelegeți sensul. Nu trebuie să găsiți un scop. Nu trebuie să fiți speciali.

Trebuie doar să fiți.

Să priviti iarba. Să priviți soarele. Să stați lângă cineva care nu vă judecă.

Asta e tot. Nu e mult. Dar e suficient. Pentru că mâine vin cuțitele. Sau pârâul. Sau moartea.

Dar azi? Azi e iarba verde și soare cald. Și dacă nu puteți aprecia asta, atunci problema nu e viața.

Problema sunteți voi!