Articolul de azi este scris de Alt Anonymus. După ce-a comentat ceva ce m-a intrigat foarte tare, la textul meu despre înșelat, l-am întrebat dacă poate povesti mai pe lung ce-a vrut să spună, respectiv să scrie un articol. Uite că l-a scris.
Înainte să-l citiți, vreau să fac două precizări.
Prima precizare. Mi-a dat ok-ul să-l public, cu condiția să nu fie obligat să răspundă comentariilor. Pentru că, citez: „nu va duce la nimic bun”.
Oricum n-aș fi avut cum să-l fi oblig, dar am ținut să precizez asta ca să înțelegeți de ce este foarte probabil să nu vă răspundă. Cred că de voi o să depindă dacă va răspunde sau nu.
A doua precizare. Pe mine m-a înfiorat ce-am citit. Și nu datorită dramatismului situației, ci pentru că există extrem de puțini oameni dispuși să se expună într-un asemenea mod. Da, chiar și sub protecția anonimatului, tot expunere este, tot infernal de greu e s-o faci.
Dacă nu mă credeți, putem face un experiment. Îmi trimiteți un articol în care să povestiți ceva extrem de delicat și intim din viața voastră, iar eu îl public pe blog sub protecția anonimatului. Să vedeți în ce fel vă veți simți când niște zeci de oameni (sau poate sute) își vor spune părerea despre ce-ați scris. Să vedeti cum vă urcă pulsul când vedeți oamenii călcând în picioare ceva ce voi considerați a fi extrem de intim și delicat. După ce faceți acest experiment, poate vă veți schimba impresiile despre cât de ușor e să te expui public.
Acesta fiind, de altfel, și motivul pentru care nu am să las vreun comentariu care-l jignește.
Omul efectiv și-a pus sufletul în ce-o să citiți mai jos, prin urmare, indiferent ce-o să gândiți despre el după ce veți citi, dacă vreți să-i transmiteți ceva, o veți face la modul civilizat. Poate așa îl vom face să răspundă și la comentarii.
Atât am avut de spus, acum veți citi unul dintre cele mai impresionante articole scrise vreodată pe acest blog.
………..
Acum că am trecut peste titlu și introducerea lui Vasilescu, să începem cu câteva precizări (sau disclaimere dacă vrem să torturăm limba română). Experiența fiecărui om care este pus în situația de a înșela / a fi înșelat este unică. Nicio situație nu se poate compara cu alta.
Experiența de viață, cultura societății, familia și mediul în care am crescut, etapa vieții în care ne aflăm, personalitatea noastră ne face să acționăm / reacționăm într-un anume fel la un eveniment traumatizant.
Multă lume nu poate și nu vrea să vorbească despre cum e să te simți înșelat și ce poți face pentru a merge mai departe (sau nu) alături de omul care te-a înșelat. Sfaturi și exemple primești de peste tot, dar ceea ce contează e ce ți se potrivește ție. Articolul va fi lung (wall of text coming) și concluziile doar la final. Îmi place să țin lumea în suspans (sau să îi plictisesc de moarte).
Descoperirea infidelității e probabil unul dintre ultimele lucruri la care ne așteptăm, dar de fapt semnele sunt acolo de mult timp, la fel cum au fost și în cazul meu: viața, loc de muncă stresant, pandemie care ne-a prins cu copii mici în casă, oboseală, sex cu țârâita și de o calitate îndoielnică, nopți nedormite, schimbări de joburi, mutare în altă țară, adaptare la o nouă societate și încă multe altele.
Dar cel mai important a fost o îndepărtare fizică și la nivel emoțional de partener. Nu dintr-o dată, dar încet-încet și după niște ani de zile ajungi într-un punct în care amândoi am ajuns frustrați din multe puncte de vedere.
Apoi, unul din noi a făcut un pas în lateral. De ce am ajuns aici? De proști, pur și simplu. Oricare din noi dacă ar fi deschis gura, calea spre o recalibrare sau nu a relației era deschisă.
Am avut o relație extrem de deschisă de-a lungul timpului și ne-am spus unul altuia și vorbe bune și vorbe mai puțin bune. Eram împreună de mult prea mulți ani că să facem greșeala asta. Dar uite că am făcut-o. Amândoi.
Prima reacție când am aflat a fost că vreau să plece din casă și să nu o mai văd. Nu voiam nimic de la ea decât să se ducă unde vrea, dar să nu mai stăm în același loc. După primele săptămâni (pe care și acum le resimt ca o ceață), m-a lovit realitatea cruntă. Nu era chiar așa simplu să se mute.
Pentru cei care trăiesc de ceva timp în oricare oraș mare din Europa de Vest nu e ceva necunoscut, dar găsirea unei chirii sau a unei case este un proces extrem de anevoios și consumator de timp. Chiar și cu un venit mediu este foarte greu să fii acceptat.
Și aici vocile din public vor spune: ce mă interesează UNDE se duce? Să se ducă unde vrea, să se ducă la el, să stea le prieteni, să stea în stradă dacă asta și-a dorit.
Oricâtă ură aveam în momentele alea față de ea, nu puteam să o dau afară din casa care e și a ei. Mai e de precizat că schimbarea butucului (cum a povestit o cititoare) și îngrădirea accesului la un bun comun și la proprii copii nu e văzută destul de bine de organele de poliție din țările în care curge ceva mai multă apă caldă.
Mai era și un alt mic inconvenient. Ea nu voia să plece și să mă părăsească. Și nici să se despartă sau să nu se mai întâlnească cu el (o altă cititoare povestea de acel chemichal high – nu ai șanse în fața acestui mix). Joac-o p-asta acum !
Au fost niște săptămâni îngrozitoare: plâns, nu puteam mânca, nu puteam dormi, nu mă puteam concentra la muncă, plâns, instalat aplicații de dating, nervi cât cuprinde pe toată lumea, alcool, iar plâns. Una din cele mai de căcat faze într-o despărțire este cea de doliu relațional.
După niște săptămâni / luni în care te târăști, încerci să vezi lumea și altfel. Ce pot face că să nu mă mai simt de căcat? Ce pot face că să îmi fie MIE bine? Cum să pot sta în aceeași casă cu persoana care m-a înșelat și încă mă înșeală?
Și aici din nou vocile din public: „divorțează prostule! Ce plm mai aștepți?”.
Aici iar m-a lovit realitatea din teren. Cei care s-au căsătorit în România și au divorțat în străinătate înțeleg poate mai bine.
De ce nu v-ați dus în România să divorțați? Booooon. Păi și cu copiii ce facem bre? Că nu putem să ne cărăm toți doar ca să dăm două semnături. Faultul numărul doi.
Bine, bine, dar cum de poți sta totuși sub același acoperiș cu o cetățeana care ți-a făcut nefăcuta? Greu, extrem de greu. Adevărul e că nu știu cât o să mai dureze.
Bine, bine, dar cum faci când știi că pleacă și se duce să se întâlnească cu individul? Aici e partea cea mai grea. Când mă prind, Îi spun cu subiect și predicat că nu îmi place. Câteodată țipând și trântind uși. Câteodată nezicând nimic. Câteodată nevorbind cu ea câteva zile.
Și aici iar vocile din public: „idiot”. Sau cum e comentariul cu aproape cele mai multe mânuțe verzi: „cârpă”. Ghici ce? I don’tgive a shit!
Lucrul care ne face să rămânem în continuare în No man’s land și care mă face și pe mine și pe ea să fim în dubiu e că relația noastră și-a dat un reset și am început să ne redescoperim.
Vorbim și am vorbit extrem de mult de ce am ajuns în punctul în care am ajuns și ce am fi putut face altel, cum se simțea fiecare, suntem atenți unul cu celălalt, avem în continuare gesturi de afecțiune, facem mai multe lucruri împreună, ducem șalupă la ecluză (trademark Vasilescu ®) mult mai des și mai bine.
Nu știu cum va fi pe viitor, dacă relația va continua, dar măcar am de învățat ceva.
Dar, totuși, ce te face să accepți așa ceva?
Motivele inițiale pentru care am acceptat sunt cele clasice: nu îmi puteam imagina viața fără ea, dificultatea partenerului în a se muta, despărțire financiară care în cazul unei separări necesită extrem de mult timp / muncă pentru a face situația echitabilă pentru ambii viitori foști parteneri.
Nu copiii, la asta sunt de convingere (nu părere) că nu există deserviciu mai mare pe care îl poți face unui copil că să vadă cum părinții lui trăiesc și stau într-o relație in care nu există respect și consens. Chiar dacă dragostea e diferită.
Apoi vine motivul greu imaginabil pentru cineva: chiar și înșelat, tot cu aceeași persoană vrei să rămâi de fapt. Pentru că din multe puncte de vedere, persoana e ceea ce îți dorești de fapt: e un partener cu care poți muta munți când e cazul, e persoana care te trage de mânecă atunci când trebuie, este un părinte care vrea să crească niște copii care să devină adulți funcționali (nu dependenți de părinți sau care nu știu cu ce se mănâncă lumea in care trăiesc).
Și accepți. Nu pentru că nu ai alte opțiuni, ci pentru că este alegerea ta. Ești perfect funcțional și cu și fără partenerul care înșeală.
Pentru că după niște luni de zile de întrebări, am ajuns la concluzia că e alegerea MEA, cea care îmi convine mie cel mai mult ACUM. Pe moment (subliniez că e pe moment), e modul meu prin care pot face lucrurile mai suportabile și pot să ies din ceața în care încă mă aflu.
Posibil că peste o săptămâna, o lună, un an de zile sau poate deloc, să nu mai fiu de acord cu situația în care mă aflu și să decid că e momentul pentru o schimbare.
Am încercat și etapa cu tăiatul oricărei legături, necomunicat, comportat precum cu un străin, vorbit strict despre copii. A fost iadul pe pământ.
Și atunci am ales un iad mai mic. Care tot iad e, dar e ceva mai suportabil acum.
După ceva timp, cu ajutorul terapiei, ajungi să te înțelegi mai bine pe tine și ce vrei de la viață și de la o relație (să le dea Bărbosul viață nelimitată psihoterapeuților și tuturor care ne ascultă și încearcă să ne ajute).
Altă paranteză aici: m-a făcut să zâmbesc amar cel mai apreciat comentariu din articolul inițial. „ Este doar părerea mea, puteți avea altă părere, caz în care va recomand niște ședințe la psihoterapeut să va explice cum stă treaba.”.
Bănuiesc că nu a trecut în viața lui pe la un cabinet de psihoterapie că să înțeleagă care e rolul lor. Dar știe FOARTE bine „cum stă treaba”. Închis paranteza.
În timp am realizat că viața poate fi OK cu și fără cel lângă care ai stat o gălăgie de ani. Orice s-ar întâmplă, viața va merge înainte.
Încă o dată: Cum poți să accepți așa ceva?
Este o alegere conștientă. Cu bune și cu rele.
Mulți vor spune: „NU POT să fiu de acord cu situația X sau situația Y (de cele mai multe
ori fără să treci cu adevărat prin ea). Sunt niște limite pe care nu le voi încălca NICIODATĂ.”
Și aici vă spun că fiecare are limitele lui și ceea ce azi ți se pare inimaginabil, în momentul în care ești pus într-o situație extremă nu ți se mai pare chiar atât de alb și negru pe cât credeai că e.
Concluzie nu am. Fiecare extrage ce vrea din ce am povestit. Scopul meu e să le arăt și altora un punct de vedere la o situație de viață relativ comună.
Oamenii au tendința să producă motivări lungi și elaborate pentru a-și justifica, pentru ei, în primul rând, acțiuni sau atitudini cu care nu sunt fundamental de acord. Întrebări cu răspunsuri simple, dar amare, primesc în compensație bezele: dulci, colorate, goale în interior.
Vorbesc din proprie experiență, deși mi-am redus simțitor producția și consumul de asemenea bezele.
Comentariu beton!56
Oamenii inteligenti au uneori tendinta in a vorbi in metafore pe care restul lumii le considera ambigue. Poti pune mai mult context? Cu subiect si predicat adica
Dacă pune mai mult context o dă în răutăcisme.
Ai scris un articol lung, bine închegat, dar cu câteva elemente ce sar în ochi: personalizarea situației până la atribuirea unui caracter unic, respingerea ab ovo a unor opinii ce ți-ar contesta deciziile luate, întărirea repetată a respectivelor decizii. Îmi aduce aminte de momente dificile din viață când, pentru a-mi clarifica unele idei sau opinii, le puneam pe hârtie, într-un fel de jurnal, era o experiență interesantă, atât pe moment, cât mai ales după un interval nu foarte lung de timp. Invariabil, paginile sfârșeau arse, pentru că nu e în firea mea să mă spovedesc, dar își îndepliniseră rolul de a decanta anumite idei din stări de spirit tulburi.
Inițial aveam tendința de a scrie mult și înzorzonat, cu timpul mi-am mai laconicizat stilul, dar tendința de a mă îmbrobodi pe mine însumi când știu, undeva, adânc, în interior, ce ar trebui să fac, dar evitam din diverse motive a fost constantă. Am învățat să mi-o recunosc, uneori pe loc, alteori după zile sau săptămâni. Nu o resping întotdeauna, dar măcar îi accept existența.
Întrebarea, la care nu trebuie să răspunzi decât ție însuți, pentru că e poate singura ocazie când îți permiți să fii complet sincer, e dacă ești cu adevărat mulțumit de deciziile luate. Pe internet sunt diverse discuții, în societate sunt diverse discuții în 3D, la finalul zilei ești tu cu cel ce te privește din oglindă.
Oamenii comentează punându-se ei în locul tău ( da, situația nu e unică, diferă detalii de suprafață, dar structural e ceva cu care s-au confruntat zeci de mii de oameni, pe puțin, și alte zeci de mii o vor face în viitor). Consecutiv primești răspunsuri ce li s-ar potrivi lor. Asta nu înseamnă că unele nu ți s-ar potrivi și ție, nu suntem atât de speciali la nivel individual pe cât ne place să credem.
De aici și metafora discutabil de inspirată: un discurs structurat cu caracter justificativ e frumos colorat, dulce, pentru că așa e gustul de a avea dreptate, și de consistența bezelei, pentru că nu aduce nimic în plus unei situații în care te afli și care generează tensiuni. Dacă ești sincer cu tine și ajungi la aceleași concluzii, e ok. Dacă nu, e tot ok, rezultatul acestei introspecții e cel mai bine să rămână confidențial.
Comentariu beton!32
Unul din cele mai bune comentarii de azi. Si aici pot veni cu o precizare. Ai spus ca ” Îmi aduce aminte de momente dificile din viață când, pentru a-mi clarifica unele idei sau opinii, le puneam pe hârtie, într-un fel de jurnal, era o experiență interesantă, atât pe moment, cât mai ales după un interval nu foarte lung de timp.”.
Poti sa iei exercitiul meu de a scrie si prin ce trec ca pe o etapa similara prin care ai trecut si tu. O etapa de invatare. Faptul ca tu ai ajuns acum ceva timp la o concluzie nu ma poate face pe mine sa nu vreau trec prin aceeasi experienta prin care ai trecut si tu si altii.
Comentariu beton!11
,,Ea nu voia să plece și să mă părăsească. Și nici să se despartă sau să nu se mai întâlnească cu el” – doamne fereste sa intalnesti o asemenea femeie imatura, duala, de moralitate indoielnica si sa te indragostesti de ea! Nu era cumva din scorpion? Doar alea sunt capabile de asemenea drame, sunt un amestec de mandrie, magnetism, good looking, sexualitate debordanta dar si prostie si perfidie cu carul! Am trecut prin asa ceva, cu vreo 30 de ani in urma, o dragoste a studentiei cu una pe care o credeam sufletul geaman, cu o atractie reciproca si compatibilitate in toate cum nu am cu sotia actuala nici pe sfert, pana si la aspectul fizic eram asemanatori, ca necunoscutii ne considerau frati! Dar ea nu putea trece peste faptul ca proveneam dintr-o familie modesta si in ultimele luni de facultate, ani in care locuisem impreuna, mama-sa i-a reinnodat relatia cu un fost iubit din liceu, iar la presiunea ei mi-a spus intr-o seara, fara preaviz si fara mila ,,te parasesc, am pe altcineva”! Aveam sa aflu ulterior ca de fapt de vreo doua luni se culca si cu ala si cu mine, pana cand a fost sigura ca ala o va lua de nevasta! Si tot ea nu intelegea de ce eu ii spuneam ca o iubesc, ca iubirea asta nu trece asa brusc, cum ai scoate un ghimpe din deget, dezindragostirea dureaza un timp pana se goleste inima! Ea se pregatise psihologic pentru despartire dar eu nu observasem nimic ca eram amorezat peste urechi! Si a plecat, s-a maritat a facut copil, are situatie materiala buna, fiecare stire despre ea aflata, prin colegi comuni, era un alt junghi in inima! Timpul le rezolva pe toate, este o vorba, rezolva pe naiba, timpul doar ajuta sa traiesti cu suferinta in suflet, sa te impaci cu ea, am suferit ani de zile cum nu am mai suferit de atunci, si nu am avut deloc o viata usoara! Tot timpul am ramas cu sentimentul relatiei neincheiate, fiindca nu am avut ocazia sa discut si punctul meu de vedere! Ea plecase a doua zi dupa ce m-a anuntat ca ma paraseste! Si lucrul naibii, uneori, fara sa vreau ma mai gandesc la ea, la cum ar fi fost daca…!
Comentariu beton!16
Dacă poate merge înainte așa, foarte bine! Fără ținut cont de părerea celor din jur (care pare că e cam importantă, din păcate) fiecare știe cum e mai bine pentru el. Atât timp cât nu e nimic ilegal (sau nu îngrașă, dar aici se pot “ataca” unii), multă baftă și sănătate!
Comentariu beton!23
Absolut impresionant. Acel gen de articol care te pune pe gânduri.
Nu pot comenta nimic on topic, am senzația că aș intra cu bocancii în sufrageria omului, chiar dacă aș face-o cu maximă atenție și fără “stai că habar n-ai tu, cel care trăiești situația, îți spun EU cum e, care nu știu altceva despre voi decât că, cel mai probabil și judecând după genurile folosite, tu ești bărbat”.
Le doresc amândurora sănătate și să se regăsească.
Comentariu beton!34
Cum spuneam și la articolul inițial, viața te poate aduce în niște situații în care descoperi că ești capabil de lucruri despre care ai crezut că nu le vei face niciodată.
Știu perfect cum e să ți se întoarcă lumea cu susu-n jos, să nu înțelegi ce-i cu tine și cine ești, să te descoperi și să constați că sunt multe nuanțe și să înveți să te împaci tu cu tine ca să poți merge mai departe.
Comentariu beton!62
Cred că situația descrisă e mult mai frecventă decât s-ar crede. Citisem acest articol de curând https://hotnews.ro/cand-nu-ti-permiti-sa-fii-singur-povestea-din-spatele-scaderii-divorturilor-2024002
Cunosc personal un cuplu care a trecut peste infidelitate când au avut de înfruntat o criză și asta i-a unit mai mult ca înainte.
Comentariu beton!22
O situație asemănătoare am avut și eu, așa că înțeleg prin ce treci. Când am divorțat, am mai locuit vreo 2-3 luni cu fosta, până s-a mutat cu următorul! Mai mult, am ajutat-o să se mute, ca să grăbesc puțin lucrurile! După ceva ani am întâlnit-o pe actuala nevastă cu care sunt de aproape 30 de ani.
Comentariu beton!34
Am o prietena care e Intr o țară străină de câțiva ani cu soțul.Ii place mult orașul, jobul și nu dorește să se întoarcă în Ro( nici nu ar mai avea la ce…doar câteva rude indepartatet și câteva amicitii din anii de facultate sau de la fostul job unde oricum nu se mai regăsea).
Doar că de mai bine de un an, din diverse motive relația e sortita divorțului și încearcă să se mute.Desi sta Intr un oraș mărișor și ar avea banii de a plăti in avans cam 6 chirii nu găsește nimic, nici măcar o amărâtă de cameră la comun. Șansele i au scăzut și pentru faptul că are 2 pisici și nu dorește să renunțe la ele. De când cu războiul, ucrainenii au avut prioritate peste tot, cu animalele multi proprietari au o problemă și practic e blocată din cauza logisticii, locației pentru că nici soțul nu dorește să plece.
Când ești în străinătate, totul e mai complicat.
Este mare lucru că ați reușit amândoi să priviți lucrurile în fața și cu maturitate. Va doresc înțelepciune și armonie! Sper că lucrurile sa se aranjeze asa cum e mai bine pentru toți cei implicați!
Da, am trecut prin așa ceva și ca și el am rămas, de ce, eram tânără, mi-a jurat că nu va mai face și cumva s-a ținut de cuvânt. Aveam doi copii, a fost al dracului de greu să trec singură prin așa ceva, pe vremea aia (anii ’90)nu existau psihoteraputi erau numai psihiatri, am făcut potecă la psihiatrul meu ani de zile.
O concluzie, ierți dar nu uiți!
Comentariu beton!38
Am scris si la articolul initial. „Niciodata sa nu spui niciodata” sau „eu niciodata nu aș…” (si completati voi cu ceva ce vi se pare imposibil de crezut ca ati face vreodata) sunt doar niste clisee pana cand viata iti arunca in față fix situatia aia. Si atunci te pomenesti facand poate exact pe dos de cum iti imaginai. Reactiile umane sunt atat de imprevizibile incat trebuie sa fii un pic tâmpit sa ai certitudinea ca in mod sigur stii tu cum o sa reactionezi in orice situatie de kkt te-ar pune viata. Motto-ul meu: „nu judeca un om daca nu ai mers cativa pasi in papucii lui!”.
Comentariu beton!83
Ai punctat perfect ce am vrut eu sa scot in evidenta.
Exact!
Aș zice că, și dacă ai făcut câțiva pași în papucii lui, tot e bine să știi că similar nu înseamnă identic. Been there, done that 🫣
Felicitări “Alt anonim” pentru povestea ta. O începusem si eu pe a mea, dar m-am speriat de reacții și am dat inapoi.
Am ramas fara cuvinte.
E o situatie extrem de traumatizanta, dusa pina in pinzele albe.
Nu stiu unde gasesti puterea de a merge mai departe pe drumul acesta, anonimule.
Iti trimit toate gindurile bune, big hug, sa te regasesti pe tine in primul rind.
Comentariu beton!25
Uuuuu
O punem putin in oglinda, si e ce am trait eu
Decit ca el venise in Vest, isi aranjase viata intima pentru ca eu mai aveam de stat un an in Romania (din cauza de incurcaturi si probleme pe care le-am rezolvat bucata cu bucata, luptind ca nebuna). Iar duduia cu care s-a cuplat a hotarit ca eu sint in plus, asa ca si-a facut simtita prezenta.
Cea mai grea hotarire pe care a trebuit sa o iau a fost sa spun da la planificarea mutarii. Din nefericire Romania nu mai era o optiune pt mine, altfel i-as fi urat mult succes in viitor. Dar chiar nu mai erau optiuni.
Prin ce am trecut? Duduia i-a sugerat ca nu prea intelege de ce trimite el bani acasa, in conditiile in care de fapt plateam datorii facute de el…
I-am cerut, cind am zis da la mutare, sa se intoarca in Vest si sa imi trimita fie verigheta, fie cheia de la apartament. I-am explicat ca e perfect liber sa faca fie un gest, fie altul, pentru ca eu nu voi sta sa il astept noaptea de la femei. A trimis cheia dupa un scandal monstru cu amanta, care nu voia sa cedeze. Ce a urmat, el a meritat pe deplin.
Dar ce a urmat pentru mine?
A fost absolut cumplit. Mai tare decit frica (frica?) de a nu fi (din nou sau in continuare) inselata era frica de abandon. Ceea ce descrie autorul mai sus e perfect real, e extrem de complicat financiar, mai ales cind stai in chirie, care e de fapt cit o rata la o casa. Dublarea acestei chelutieli in bugetul familiei duce usor la ruina.
Si copilul. Care trebuia ferit de scene.
Si. OF!!
M-am echilibrat in timp cu decizia sa nu imi mai pese. Intr-adevar ceva s-a schimbat, mie imi pasa mai putin, el e mai atent (MULT mai atent). De uitat din pacate nu pot uita. Si poate nici nu trebuie. L-am sustinut prea mult, unii ar zice pina la prostie, dar viata chiar arata altfel, persepctivele erau altele..
Povestea e trunchiata, are multe nuante si de aceea nu ma astept sa in inteleaga cineva la simpla citire. Uneori mai doare, din ce in ce mai rar. Daca as alege despartirea? Da, daca exonomic vorbind ar fi posibil, da, as alege-o. Deocamdata insa nu se poate. Peste un an? Cine stie?
Am inteles intim articolul de mai sus…
Comentariu beton!87
Bifat cam toate sentimentele si situatiile descrise de tine. Au trecut 20 de ani de atunci dar, memoria fiind selectiva, s-au cam sters senzatiile. Nu am cosmaruri, dimpotriva. Cand ma mai enervez pe ea incerc sa imi aduc aminte cum era fara ea si imi trece. De ceva timp am reusit chiar sa discutam detasati subiectul si sa includem adulterul intr-o fantezie bazata pe fapte reale.
Acum, la suficient timp distanta ca sa pot trage concluzii, zic ca viata nu a mai fost la fel dupa momentul care ne-a dat peste cap relatia timp de un an. A fost mult mai frumoasa. Atunci si acum, m-a durut in cur de ce ziceau sau credeau cei din jur.
Comentariu beton!28
Si eu trăiesc intr-un oraș mare din Europa. Da, a fost foarte greu sa fac pasul, a durat câteva luni sa găsesc o chirie, sa vând casa din România, sa divortam tot in România, dar am plecat. Mi-e infinit mai greu sa platesc chiria singur, am luat si copilul care era doar al meu din altă relație. Dar consider ca demnitatea mea n-are preț. Da, încă am momente când o doresc înapoi, amintindu-mi de cele frumoase doar. Dar nu o voi face oricâte căderi voi avea. Si am, mai ales in week-end uri.
Comentariu beton!58
Intradevar, dupa articolul de saptamana trecuta m-am gandit si eu la diferite aspecte. Cum ar fi mutatul si cautatul unei alte locuinte. Daca gasesti, cat costa, e aproape de copil? Apoi terapia, ramai sau nu impreuna iti trebuie terapie sa functionezi. Cateva sedinte sau mai multe costa si ele. Poate suna ciudat, dar o intamplare din asta te poate duce in pragul saraciei. Iti iubesti inca partenerul/a? Esti dispus sa il/o parasesti? Lista e lunga.
In continuare nu sunt de acord si as fi furioasa daca m-ar insela, dar ce as face in momentul ala, nu mai sunt sigura. Da, intentia e sa plec, dar unde? Cine ma poate sustine moral? Cati prieteni am de fapt? Familia e oricum departe. Sunt cam prea multe variabile aici.
Comentariu beton!28
Sunt intrebari pe care mi le-am pus de multe ori si eu. Ce nu facem noi ca oameni e sa ne punem intrebari de genul asta INAINTE de a se intampla un eveniment traumatizant. Suntem de multe ori indoctrinati sa vedem viata doar ca pe un sir de evenimente placute incat uitam ca si traumele si tragediile sunt la ordinea zilei si ar trebui sa ne pregatim cumva si de ele. Cum gestionez o problema medicala grava? Cum gestionez un deces al unei persoane apropiate? Intrebari de care majoritatea fugim de rupem pamantul. Cand de fapt ar trebui sa le abordam direct si fara ocolisuri. Vrem, nu vrem , se vor intampla. Cum stim sa reactionam la ele depinde doar de noi.
Comentariu beton!34
Am trăit așa ceva. Doi ani m-am chinuit să iau o decizie.Mai ales că se întâmpla pe vremea cealaltă, când divorțul nu era floare la ureche. Și mai ales că, deși vedeam, simțeam, aflam despre infidelitate, el nu voia să recunoască în ruptul capului.
Apropo, știți că in timpurile alea am fost chemați la partid ptr.treaba asta? Una din fostele amante, părăsite, a vrut să se răzbune și l-a reclamat la mai marii aflați în comitetul municipal al PCR. Nu știu ce-a spus acolo, cert este că am fost chemați acolo, ca și cuplu, probabil ca să fim aduși pe „calea cea bună”.
Eram îngrozită, dar hotărâtă să-i iau apărarea, chiar dacă sufeream îngrozitor, mai ales pentru expunerea in fața altora a problemelor de cuplu. Noroc că omul a avut alte întâlniri urgente și s-a anulat întâlnirea.
De ce am lungit-o 2 ani până am pus punct? Nu știu să vă spun. Și în ziua de azi mă întreb și mă condamn că am fost slabă, fricoasă.
Dar trăirile sunt atât de complexe, iar dacă iubești pe cineva nu cred că te poți debarasa așa ușor de persoana respectivă. Nimic nu-i doar alb sau negru.
Așa că fiecare știe mai bine ce simte, ce speră.
Aș vrea totuși să spun, ca o concluzie a experienței personale, că nu aș mai accepta așa ceva in viața mea. Mi-am refăcut viața cu mare greutate, după 12 ani, dar aș fi preferat să rămân singură decât să repet experiența.
Suferința trădării, pierderea respectului de sine sunt de nesuportat! Te transformă, devii altă persoană, devii nesigur pe tine și deciziile tale….
Comentariu beton!44
Mă văd reacționând la fel, pentru că sunt rațională. Legat de cum ar fi continuat/ar continua relația peste ani… nu știu ce să zic. Din experiențele anterioare cu oameni care m-au dezamagit (repetat) i-am cam dat la spate când s-a umplut paharul. I-aș admira pe cei atât de destupați la minte încât să poată merge mai departe, iertând 100%.
Mulțumim frumos pentru articol, e foarte greu sa fii vulnerabil cu ceva atât de intim. Este foarte interesant punctul de vedere, e de apreciat tot efortul de a integra acest episod al vieții de cuplu, chiar dacă pare ca vine doar din partea unuia dintre voi. Mai departe de partea sexului, infidelitatea asta continua e o alegere, adică ea îl alege pe celălalt de fiecare data, pentru modul în care o face sa se simtă/vadă/pentru fluturii din stomac de la date și ce o mai fi, și aici e tragedia că nu te alege alege pe tine pentru toate astea. Înțeleg toate argumentele enunțate anterior și sentimentul că nu dorești să renunți la tot pachetul (prietena, iubita, sotie, confidenta, martorul vieții tale), dar in situația actuală, niciunul nu ține cu tine. Din afara, pare un efort care nu merită, pentru cat îți poate avaria stima de sine, pentru sentimentul că nu ești suficient. Recomand filmul „Complet necunoscuți” al lui Strunila, uneori e cum spune acolo, nu vor fi suficiente toate operațiile estetice pentru a repara o relație. Multă putere!
Comentariu beton!25
Multumesc pentru recomandare.
Și încă o recomandare de melodie pentru când va fi momentul declic, vei ști tu mai bine. Emeli Sande – enough.
Acum am văzut filmul. Mi-a plăcut. Deși mi-a întrat praf în ochi de câteva ori. 😊
Prietene, poți să o îmbraci și să o justifici în zeci de moduri – a făcut-o odată, o va mai face și tu tot o să accepți.
O vai, reconstruim, dăm reset, e complicat. Aha. Dai reset în timp ce doamna merge să și-o tragă cu alternativa. Yepp. Fix butonul de reset îl caută cu organul lui ăla. Doar că se pare că-i adânc, trebuie insistat, na, înțelegem și noi, oameni suntem.
Hai serios. Doamna s-a prins că ești cârpă, se va folosi de tine fix conform statutului.
Comentariu beton!51
😂😂😂 a apărut primul leu-paraleu
Comentariu beton!18
Compasiunea nu cred ca e punctul tau forte, nu? Te ajuta cu ceva daca iti spun ca ai dreptate? Te si vad dupa ce ai scris comentariulul: moamaaaa ce i-am tras-o fraierului!
Comentariu beton!25
@Laur: n-are nimic de-a face sula cu prefectura. Ne-am promis niște chestii. Dacă unul din parteneri nu se ține de ele, cât de urât și de greu să fie, ori renegociem înțelegerea, ori o rupem.
@Alt Anonymus: ce are de-a face compasiunea, dincolo de faptul că îmi e milă de capcana în care ai intrat și în care stai? Cum căcat să stau eu acasă și să îmi rod unghiile în timp ce nevastă-mea merge să și-o tragă? Și să știu asta? Ce povești să îmi spun? Că îi trece chemical romance-ul? Până la următorul? Adică înțeleg faza că, băi, am greșit, hai să vedem cum facem mai departe, dacă avem ce reconstrui. Dar să continue faza? Citez „Și nici să se despartă sau să nu se mai întâlnească cu el ” ? Pe cine draci mai interesează ce dorește cucoana? Și la tine călduț, și la ălalalt călduț, ce tare, are doi fraieri, unul să o țină, altul să o fută, best thing ever.
Comentariu beton!42
Băi Atilutză, „Hai serios. Doamna s-a prins că ești cârpă, se va folosi de tine fix conform statutului.” … nu-ți doresc dar poate ai să ajungi și tu acolo… 😂😉 după aia mai vorbim.
@Laur: amu văd că atmosfera prin comentarii e cam împotriva emiterii de judecăți aspre din exterior, dar serios, cât de în minus să îți fie conceptul de minimă stimă de sine, DACĂ situația e chiar cum a descris-o autorul.
Comentariu beton!23
@Attila, nu te lua niciodată după atmosfera din comentarii, pe mulți îi induc în eroare comentariile. Îți explic și de ce, articolul a fost citit până acum de peste 4000 de oameni, de comentat au comentat sub 40. Adică a o suta parte. N-ai de unde să știi că ceilalți 90% nu sunt de acord cu tine, dar preferă să tacă.
Din partea mea e ok ce-ai scris. Dur, da, dar nu ai jignit pe nimeni.
Situația nu e așa cum o interpretezi tu pentru că pur și simplu nu ești tu acolo. Te-aș invita sa văd cum ai putea să-l ajuți pe omul ăsta.
@Laur, bă, dar înțelegeți odată că oamenii sunt diferiți. Ce te face să crezi că @Atilla n-ar face exact ce spune? Doar faptul cu n-ai face tu? Eu, personal, sunt de acord cu el chiar dacă îl susțin pe autor. Dar eu n-aș sta nicio secundă în povestea aia. De ce? Pentru că indiferent cât aș iubio-o și mi-aș dori să mai fiu cu ea, aș muri de fiecare dată când ar fi cu ăla, după care s-ar întoarce acasă. Or eu asta n-aș putea să duc. Unii oameni sunt așa, poți să înțelegi asta?
@attila Tu esti genul de om care a trecut prin viata dar nu ai fost pus in fata faptului implinit. Inteligenta emotionala nu foarte dezvoltata in acest aspect te face sa arunci cu mizerie. Nu iti doresc niciodata sa fi pus in asa situatie.
😔nici Vasilescu nu ajută… so sad…
@Laur, adică să mint că nu gândesc și n-aș face exact ce zic? De ce?
Să ne înțelegem, EU AM TRECUT PRIN ASTA, am fost înșelat. Am plecat de-acolo în no time. Aș pleca din nou fără să mă uit în spate. 🤷♂️
@Laur, de altfel, am spus ACELAȘI lucru încă din articolul inițial. Însuși motivul pentru care există articolul de azi este c-am fost intrigat de acel comentariu în Anonymus susținea fix contrariul. Pur și simplu suntem diferiți.
Hai să nu echivalăm inteligența emoțională cu o coloană vertebrală de cauciuc, și să acceptăm orice în numele ei.
Mulți au impresia că dacă oamenii sunt unici prin ADN sunt și speciali. Nu sunt, și există un număr finit de reacții posibile sau de elemente majore ale unor scenarii. Care, în esență, se repetă de când lumea și pământul, diferă doar elementele decorative. Ne place să credem că situația noastră e specială și nimeni nu poate ști cum ar reacționa, sau nu poate emite păreri. Dar e doar o formă de vanitate.
Comentariu beton!16
DA bai, e anormal sa ramii in cuplu in situatii de gen, dar unii sint mai tari si se pot rupe imediat, altii vor sa spere ca e un vis urit care se va termina la un moment dat.
Si nu, nu rezolvi nimic daca il jignesti pe om si ii pui epitetul de cirpa. Cu ce il ajuta? Si pe tine, @Atilla, cu ce te-a ajutat sa ii „scuipi” virtual?
Cunosti sindromul Stockholm? Ei, anonimul poate ca e pe-acolo, intr-o depresie atit de neagra incit il protejeaza pe cel (cea) care ii face rau si care l-a adus in aceasta situatie. El e captiv in relatie si nu vede (deocamdata, sper) calea de iesire. De asta sint si toate argumentele date mai sus, in text.
Si poti inlocui inselatul cu alte chestii la fel de dureroase: violenta sau alcoolul in familie. Cite persoane cunosti care rezista sau spera in cuplu ca acest cosmar se va termina? Eu cunosc destule.
Nu poti fi atit de negru in cerul gurii incit sa nu rezonezi cu victima….
@Anca: fix pentru că rezonez cu victima zic ce zic.
O altă persoană te-a făcut victimă, vina îi aparține.
Dar a alege să rămâi victimă, vina îți aparține.
Restul e doar dressing la salată, cum justificăm injustificabilul, ca să ne rezolvăm disonanța congnitivă și să nu facem cu capul.
Comentariu beton!25
Tot ce pot să spun este că îmi pare rău că treci prin așa ceva. Dar viața e lungă și, deși e greu de crezut acum, undeva în viitor va fi și fericire pentru tine.
Îmi pare rău de tine și te înțeleg.
Fără a avea copii, am fost în situația ta (toate celelalte fiind la fel, căsătoriți, în altă țară, greu cu găsitul unei chirii etc.)
Spui că ești bărbat, tată, soț, angajat, prieten etc. Excelent!
Dar ai inițiativă în relație? Îi propui să faceți chestii noi? Știi să o satisfaci în pat?
Răspunde-ți sincer și pune-te pe treabă și învață ce nu ai apucat încă.
@Anca – stiu ca va fi.
@David – intrebari pe care mi le-am pus, da.
M-a atins profund articolul de mai sus, pentru că și eu am fost înșelat, însă într-un mod care, deși nu îmi este clar dacă a fost (și) sexual, a fost cu atât mai sfâșietor: o infidelitate emoțională.
Am văzut în povestea ta paralele multe cu propria mea experiență. Marea diferență este însă că fosta mea soție și-a rezervat dreptul absolut să nu mai investească deloc emoțional în relație – nu existau eforturi de apropiere, nu căuta dialog, chiar dacă împărtășeam responsabilități concrete: copil, casă, rate. La rândul meu, mă trezeam singur în lupta pentru orice urmă de conexiune. Și astfel, după câteva luni în care am încercat să țin totul în viață de unul singur, m-am rupt. M-am scufundat în abisul unei depresii profunde, pentru care am început tratament medicamentos.
Ceea ce spui tu acolo — senzația de ceață, neputința, frustrarea, instinctul de supraviețuire — toate mi-au fost familiare, al dracului de familiare chiar. Descrii exact acel punct în care te epuizezi psihic, când aștepți de la celălalt un gest sau o schimbare care nu vin. La mine. La tine pare totuși că a venit un uăor vânt de schimbare poate. Însă când nu intervine nimic, chiar și cel mai mic semn, simți că strigi în gol. Tu spui durere, furie, căutarea unui „iad mai mic” — eu pot numi asta depresie. Și știu cât de multă putere trebuie adunată ca să mai poți măcar să respiri în acea stare.
Însă uite că nu există un șablon după care să te îndrume cineva: unii pleacă cât mai repede, alții rămân. Unii își reconstruiesc viața singuri, alții încearcă să refacă o legătură, când se poate face asta, în doi.
În cazul meu, eu unul nu am simțit că plecarea era o opțiune imediată sau accesibilă. Psihicul meu nu s-a putut desprinde brusc: am ales terapia, am început tratament, am încercat să mă regăsesc. Dar nu s-a întâmplat totul peste noapte. În timp, am realizat că ceea ce contează nu era un scenariu-cadou de la cineva – era capacitatea mea de a reflecta, de a înțelege ce vreau de la viață.
Până la urmă, relațiile nu pot fi reduse la „așa e bine și asta trebuie”. Este profund personal. Ceea ce a funcționat pentru mine — să rămân în relație, să lucrez în mine, cu psihoterapeut și, atunci când a fost cazul, cu sprijin medical — poate părea absurd pentru altcineva. Dar tot ceea ce pot spune cu certitudine este că nu este de judecat. Nu există un răspuns universal, nu există un „mod corect” aplicabil tuturor. O viețuire emoțională intensă și dureroasă, după cum spune și el, nu se armonizează cu rețete de supraviețuire.
La final îți mulțumesc și te felicit, anonimule, pentru curajul de a-ți împărtăși povestea în felul ăsta. Poate tocmai prin astfel de expunere – nu pentru a fi citit perfect, ci simplu, adevărat – cine știe, poate unii dintre cei aflați la capătul durerii vor simți că și pentru ei sună a înțelegere, nu doar a judecată.
Rămâne la final pentru fiecare descoperirea propriului drum — greu, poate, dar unic și profund personal.
Țin pumnii să fie ce trebuie pentru tine pe termen lung. Pe toate planurile.
Comentariu beton!54
Multumesc.
In paragraful 5 rog a se citi „să NU MAI rămân în relație”, nu am baut cafeaua matinala asta si scriu prost.
Io nu te-nțeleg, da’ nici nu te judec. Fiecare face cum crede că-i mai bine pentru el. Io când am aflat că m-o înșelat am privit-o ca pe-un căcat, nu un om. Io nu pot respecta un căcat, așa că am plecat. În ambele cazuri.
Femeilor și bărbaților care pun botu’ la „chemical high” le sugerez să meargă înapoi la grădiniță, deoarece dpdv emoțional n-au trecut de vârsta de 5 ani.
Dacă m-aș fi lăsat condus de penis (aka „chemical high”) ar fi trebuit să mă sexez cu toate femeile frumoase ce mi-au ieșit-n cale.
Fuga de responsabilitate este criteriul primordial care face diferența între un copil ș-un adult.
Tata, o curvă masculină, o-nșelat-o pe mama cu orice femeie o avut ocazia. Cu ultima a trăit-n paralel 20 ani.
Frate-miu a făcut la fel până l-o prins nevastă-sa. Și tot el e bosumflat. Că l-o prins, normal.
Fi-su ăl mare-i calcă pe urme. Fuge ca prostu’ de fetele cuminți, da-i-n limbă după proaste. 🤷♂️
Narcisismul și dorința acerbă de validare e o caracteristică tipic feminină, dar asta nu înseamnă că nu există și bărbați care suferă de aceste „afecțiuni”.
Comentariu beton!41
Uite un comentator care nu e de acord cu mine si care reuseste sa nu intre cu talpa pe tibie. „Fuga de responsabilitate este criteriul primordial care face diferența între un copil ș-un adult.”. Din pacate exista extrem , dar extrem de multi adulti care inca sunt la nivel de gradinita. Cum au ajuns acolo e o alta poveste, dar de cele mai multe ori porneste de la familie si parinti.
Comentariu beton!17
@Alt Anonymus: frate-miu n-o depășit stadiul mental și emoțional al unei râme, dar se crede Adonis combinat cu Zeus. Pe lângă asta e și prost de pute pământul sub el. Ca orice narcisist sadea e plin de vicii: băutură, fumat, păcănele și femei, binențeles. Mă surprinde faptul că nu s-o apucat și de droguri, ca să fie meniul complet.
Nu l-or tratat părinții mei pe el mai rău ca pe mine, ci din contră: am lăsat eu de la mine ca să fie el fericit, dar tot degeaba.
Și tot el e ofticat când nevastă-sa are episoade depresive în care-și aduce aminte ce-o făcut imbecilu’.
AUTOEDUCAȚIA este foarte importantă, din păcate oamenii fug de ea ca de dracu’.
Comentariu beton!40
Eu nu am trecut prin asa ceva, asa ca ceea ce am de spus e doar parerea/convingerea mea despre cum m-as simti.
Pentru mine cred ca ar fi iadul pe pamant, si cred ca as decarta instant.
Totusi, cred ca inteleg parte din ceea ce zice autorul articolului. Inteleg cum e sa fii cu cineva fara de care nu iti inchipui ca ar mai putea exista viata.
Inteleg cum e ca, cu toata ura pe care o simti, sa nu poti pur si simplu sa iti trimiti partenerul in strada. Intr-o situatie asemanatoare (nu cu inselatul, dar cu despartitul) cred ca luam in calcul sa plec eu din casa inchiriata, sa inchiriez in alta parte, si sa platesc chiria in casa in care ramanea cealalta persoana, pana se pune pe picioare.
Inteleg si faptul ca uneori actionam pur emotional, chiar in detrimentul nostru. Oricat de pragmatic si rational esti, e posibil sa existe niste limite sau situatii in care nu mai functioneaza ratiunea si emotiile domina.
Si mai cred ca toti astia care au criticat situatia autorului (au folosit cuvinte precum „carpa”, etc) nu inteleg un lucru: e imposibil sa te pui cu adevarat in locul altuia. Nu ai cum sa stii cu adevarat situatia si ce simte cineva, cum percepe, ce alte situatii mai exista, cu familia, financiare, emotionale, dintr-un comentariu sau articol. Este imposibil. Asa ca eu cred ca ei au criticat/jignit o situtatie despre care HABAR NU AU. Alt lucru care cred ca merita pus alaturi de ipocrizia asta neaosha. Oare o fi si critica asta in necunostinta de cauza tipic romaneasca?
Romanii sunt specialisti in a-si da cu parerea pe subiecte pe care nu le stapanesc sau experimentat. Pentru situatii personale, lumea ar trebui sa asculte sau sa dea sfaturi / pareri DOAR daca se cer. Dar e asa usor sa „ajutam”, nu?
Iar mi-a intrat comentariu’-n spam. 🤷♂️
Din ce inteleg azi exista filtru, ca sa nu sara lumea cu jigniri. Probabil de aia e in spam, pana primeste aprobare.
Nu e nimic în spam. Dacă ai comentat ceva, nu e la mine.
@Marcela, ah, acum văd că ziceai de al lui @JT.
Recuperat.
@Marcela: io n-am înjurat autoru’ articolului nici pe departe.
@JT, s-a dus pentru „căcat”.
@Mihai mie cred că mi s-a dus pentru f**ac…
@Tudor, dap. Recuperat.
@MV: scuze, da’ n-am avut un apelativ mai blând la-ndemână.
sper să-mi lase domnul @Vasilescu comentariul să treacă, că nu intenționez să jignesc în nici un fel, deși e cam dur; pentru început, sunt 1000% sigur că eu nu aș putea să fac ce faci tu! ok, civilizat, grijă pentru copii, da’ atît!
sunt 2 lucruri pe care nu le înțeleg:
1. dusul în continuare a bărcuței/salupei/vaporului la ecluză? dacă celelalte acțiuni au și o caracteristică socială/civilizațională, f.tutul (în opinia mea) ține doar de latura animalică a individului; și, în legătură cu ultima afirmație (chiar m-ar interesa opinia/sfatul psihologului tău pe chestiune),
2. ne „beștelești” (joke, right?) pe cei care știm noi mai bine, fără să fi călcat printr-un cabinet de psiholog; ei bine, da, eu știu! eu știu cînd/cum/unde am greșit; eu, nu alții, să fim înțeleși; unii suntem capabili să nu ne luăm prea în serios, să nu avem doar certitudini și să facem singuri ceea ce alții fac cu ajutorul psihologului; că, pînă la urmă n-am auzit de psiholog ca ăla din Matrix: iei pilula verde, se-ntîmplă așa, iei un șut în ur, se întîmplă altfel; psihologul lucrează cu materialul clientului, depinde doar de disponibilitatea de a fora prin mîlul emoțional pe care fiecare îl cărăm cu noi;
astea fiind spuse, înainte să închei, glumeț, cu cît de prost sunt eu, îți mai zic doar că-mi pare rău nu atît de situație cît de ce se întîmplă cu tine la nivel mental și îți doresc succes să-ți rezolvi cît mai repede dilemele;
personal, problema înșelatului mi-am pus-o dintotdeauna; și am ajuns, cu mulți ani în urmă, la niște concluzii; ok, omul nu este natural monogam, cred că asta e opinia majoritară; și mai spuneam la întîlnirea aia între prieteni, că dacă aș putea căra bagajul ăsta emoțional doar eu, fără a afecta familia, aș mai sări și eu, ocazional, pîrleazul; la vremea aceea, soția mea s-a enervat foarte: „aha, deci m-ai înșela…!?”; după vreo 2 săptămîni de dormit vasilescian pe preș a înțeles că ăla nu ar fi practic înșelat, pentru că nu ar afecta cuplul; surpriza a venit vreo 15-16-18 ani mai tîrziu cînd, într-o discuție de budoar, numa’ o aud: „ce proastă eram! că dacă mai calci și tu pe de lături, ce? se spală și e ca nouă! poate mai înveți ceva… atîta doar: dacă aflu, Bobbitt scrie pe tine!”
(aici vă dau o scurtă pauză să vă hăhăiți! hă, hă, domnu’ nu prestează corespunzător! sau hă, hă, doamnei îi fug ochii peste gard… gata? reiau)
practic am „bilet de voie”, nu? doar că eu știu bine că n-o s-o fac niciodată și am să vă spun și cum știu sigur; acum vreo 2-3 săptămîni am visat că urma să… „prestez” la cineva; nu știu cum arăta (era doar ideea de „alta”), da’ visul era atît de real încît pot descrie camera, mobilierul, pot desena florile de pe spătarele scaunelor, iar eu nu știu să desenez! ei bine, chiar cînd urma să ne trîntim, naked, pe pat… boom, m-am trezit!
1. Asta e intre mine si ea.
2. E dreptul tau la o opinie. La fel cum e si dreptul meu sa tin sa nu cont de ea.
îmi pare rău că nu ai înțeles ce am scris; mai voiam să zic ceva, dar întrucît nu te ajută, o lăsăm așa…
succes!
Am avut o relație în care la un moment dat iubitul mi s-a adresat cu alt nume. Numele fostei lui iubite. Am fost șocată, normal. Dar mi-a jurat că nu s-a culcat cu ea, doar că mai povesteau din când în când. Sincer, a durut și mai mult. Să știu că își descărca sufletul în fața ei a fost un coșmar. Dar nu am plecat. Sfârșitul? Când i-am spus că îmi doresc să avem un copil, a spus că vrea un copil. Dar cu ea. Atunci s-a terminat pe loc tot ce simțeam. Și ne-am despărțit. A continuat să mă sune lunar. S-a căsătorit cu ea. Proaspăt întors din luna de miere mi-a spus că eu am rămas oaza lui!! Ne-am și revăzut după ce se căsătorise. Ei locuiau în alt oraș. Mi-a spus că nu se înțeleg, că nu au copii și asta fiindcă el are ceva probleme. M-am gândit că Bărbosul nu bate cu bota. După acea întâlnire l-am sunat eu și i-am cam dat de înțeles că dacă divorțează… Mi-a spus că au investit în casă. I-am spus că stă într-o căsnicie nefericită pentru o casă. Și să nu mă mai sune. Și că îmi schimb numărul de telefon. Ceea ce am și făcut. Deci, eu vă înțeleg. Și vorba mea e că nu poți înțelege o anumită situație decât dacă treci prin ea.
Comentariu beton!16
Tușantă povestea, dar nici pe departe nu intră în categoria „nemaiauzit”.
Există nebănuit de multe cupluri care din iubiți și părinți rămân colegi de apartament și părinți. Și nu pentru că unul dintre ei, înșelatul, e o cârpă. Asta cu „cârpa” e o prostie, e eticheta pe care o pun de obicei oamenii „plați”, superficiali, care nu trăiesc o viață, ci un „format de viață”.
În situații ca cea povestită mai sus, primul lucru pe care trebuie să-l faci e să fugi de sfaturile părinților și prietenilor și să găsești un psihoterapeut bun (că există și mulți impostori în meseria asta) care să te ajute să înțelegi ce ți se întâmplă și, în același timp, să te ajute să te distanțezi de propria poveste și s-o privești din afară. Tot cu sprijinul terapeutului înveți să fii onest cu tine și, cumva, egoist, adică să dai dracului gura lumii și pretinsa ei moralitate.
Când un cuplu rămâne împreună, în ciuda infidelității unuia dintre parteneri, nu înseamnă că celălalt e lipsit de mândrie, demnitate etc., înseamnă că, dincolo de relația sexuală, există și alte compatibilități și legături profunde între cei doi. Înseamnă că iubirea bazată pe atracție sexuală e dublată de o afecțiune care n-are legătură cu patul.
Cineva spunea mai sus că infidelitatea „platonică” – i-aș spune – e mai cruntă decât cea fizică, și știe omul ce zice!
Mie îmi pare, din mărturisirea Anonimului, că el și soția lui vor ajunge, cu timpul, să resudeze relația lor, cu condiția ca el să fi relatat sincer povestea și ea să fie doar într-un vârtej de dopamină, întotdeauna trecătoare.
Ce n-am înțeles (și nu aștept răspunsul autorului!): de ce e amantul atât de invizibil, de inert? Fiindcă, din cele povestite, parcă soția se află într-o aventură cu un gigolo sau cu o păpușă gonflabilă, nu cu un bărbat care o iubește.
Comentariu beton!16
Am avut noroc si de prieteni exemplari, dar si de un terapeut la fel. Aici ai punctat foarte bine: „există și alte compatibilități și legături profunde între cei doi”.
NU am de unde stii unde se va ajunge. Si sunt ok cu asta.
„de ce e amantul atât de invizibil, de inert?” – pentru ca pentru mine asa e din anumite puncte de vedere. Nu ma intereseaza persoana lui, ce vrea, ce simte. Acum nu simt nimic pentru el. Fiecare isi face alegerile in viata asa cum stie mai bine in acel moment.
@Alt Anonymus
Nu, nu la tine mă refeream că n-ai reacții față de el. La el mă refeream. El nu pare că-l interesează/deranjează statutul iubitei măritate. Pare că îi convine așa.
Poate că exact aspectul ăsta ar trebui să-l discuți foarte serios cu soția ta. Ce fel de bărbat iubește ea? Pe unul care nu se implică fiindcă nu vrea să se complice. Care n-a mișcat un deget ca s-o aibă doar pentru el. Nu-și asumă relația decât ca pe un sport, vezi bine.
Mi se pare ciudat că ea nu observă asta.
Sincer, nu ma intereseaza ce crede sau ce face el sau ce fel de relatie au ales ei sa aiba. Fiecare e cu alegerile lui.
Eu nu mi-aș permite in veci să judec o hotărâre pe care a luat-o cineva in viața privată. Asta cu atât mai mult cu cât am fost si eu foarte tânără si degrabă judecătoare de situații. Când eram la începutul relației de acum, îmi spuneam că nu voi accepta niciodată să fiu înșelată, voi întoarce simplu spatele si voi pleca, firea mea e aplecată spre paranoia si as fi fost in permanență obsedată de ceea ce face/unde este/cu cine persoana si i-aș/ne-aș fi făcut viața un iad, poate nemeritat. Chiar i-am expus punctul meu de vedere si i-am spus clar că o astfel de acțiune din partea lui ar declanșa un răspuns similar din partea mea, știind cât l-ar lovi un astfel de gest. După un anumit număr de ani însă, revelația a venit, nu mai știu dacă brusc sau văzând lucruri in jur, sau doar gândind situații. Nu, nu cred că mi-ar mai păsa. E doar o acțiune fizică oarecare, ( dacă nu e nimic emotional evident). Punem prea multă presiune pe greșeli mici, conjuncturale, făcute in circumstanțe uneori greu de explicat si ne distrugem viețile sub presiunea prejudecăților, desi toti am jurat la cea biserică „la bine si la rău”. Well, la rău poate fi si asta, nu doar când nu găsești pâinea aia cu semințe la Mega. După ce am luat această hotărâre, culmea, i-am spus-o si lui. A ridicat din umeri. Nu cred că m-a înșelat vreodată. Sau nu știu eu, n-am simțit. Dar mă simt mai ușoară, nici nu caut cum căutam odată ceva semne. Viața e despre alte lucruri.
Pe de altă parte am un coleg care a fost înșelat de sotie, i-a prins, a iertat, s-au împăcat, iar după 5 ani brusc s-a hotărât că nu poate trece peste. A trimis femeia cu copilul de acasă exact când urmau să plece într-o vacanță si, să ne înțelegem, ea terminase relația extra. Câțiva ani după, el e tot singur si frustrat, ea e cu ăla care a consolat-o, e bine de tot si financiar, spre deosebire de el, si cred că ii e si recunoscătoare. 😀
De-aia nu voi judeca niciodată pe nimeni in ceea ce privește alegerea din viața privată.
E un pic moralizatoare povestea, cu un magnet lipit de busola morală.
Conform naratorului, distribuitoarea de coarne trăiește fericită și bogată cu un consolator, în timp ce încornoratul nerecunoscător e singur și frustrat pentru că a îndrăznit să reacționeze, fie și cu întârziere. Posibil. La fel de posibil e ca personajul să fi decis că nu merită să se mai lege la cap și preferă să pună, nu să primească coarne, că viața-i scurtă. Sau poate că o doză de frustrare se datorează faptului că realizează că a pierdut 5 ani din viață alături de cineva care nu merita investiția de timp. Dileme, nuanțe…
Bineînțeles, dacă îl cunoști foarte bine pe respectivul coleg, și-și depune sufletul în farfuria cui stă să-l asculte, e posibil să fie exact cum spui, dar problema e mai curând la atitudinea sa, nu la decizia luată.
Comentariu beton!13
@Ambra, poate nu-ți dai seama, dar deja ai judecat. Practic, ai făcut pipilică pe colegul tău. Un frustrat care s-a găsit el după cinci ani s-o trimită de acasă pe biata femeie care între timp nici nu mai era cu ăla care o sondase pe interior. Un prost, care a mai rămas și singur, în timp ce fosta e fericită și plină de bani.
Așa se vede de la mine „eu nu mi-aș permite în veci să judec”. 🤷♂️
Culmea e că am ascultat ambele părți, sunt într-un fel apropiată si de coleg si de colegă (da, ăsta e momentul in care aș spune că nu e indicat să te căsătorești cu cineva de la muncă, pentru că in crize tot acolo trebuie să rămâi). Ea a greșit pentru că era într-un moment vulnerabil din viața ei, el a aflat conjuctural si a aflat toată suflarea muncitoare din jur, el a hotărât să fie mărinimos si să ierte, deși a fost de acord că vulnerabilitatea ei i se datora si lui, aici nu intru in detalii, doar pot să spun că am întâlnit-o in perioada premergătoare actului imoral si mi-a sărit in ochi că era într-o criză, groapă, nush cum să-i spun. Si când ești atât de vulnerabil/ă iar partenerul oficial nu-ți este alături, se poate găsi o persoană interesată care să te facă să-ți pierzi capul. La început omul a înțeles că a greșit si el, deși nu în același fel, apoi introspecția existențială i-a pus stăpânire pe viață si pe gândire si brusc ceea ce era important n-a mai fost important. Na. M-aș fi așteptat ca ea să fie cea care cade psihic în situația dată, aruncată în stradă dintr-o casă in care a investit timp si bani, din care nu s-a ales decât cu copilul care practic reprezintă o cheltuială. Dar nu. La ani după,ea e ok din toate punctele de vedere, el nu. De aceea spun că nu întotdeauna lucrurile sunt ceea ce par doar prin prisma clișeelor, iar asta cu înșelatul e, de cele mai multe ori, un cliseu. Actul propriu zis e mult mai profund si are multiple nuanțe.
@Ambra, sună cu totul altfel. În primul tău comentariu doar l-ai judecat pe el. Și nu blând.
Mihai, stiu sau intuiesc punctul tău de vedere, eu nu am judecat, pur si simplu am prezentat cazul exact așa cum este. Sunt si voi fi in continuare amică cu amândoi. Singurul care nu-mi place este individul cu care e ea acum, dar faptele le-am prezentat exact așa cum sunt. N-am ce să judec, nu e viața mea, nu voi fi niciodată pusă într-o situație similară. Dar mi-a părut rău la un moment dat pentru ei ca cuplu.
Am apucat să-ți răspund mai sus.
@Ambra: mai pe scurt, s-au căsătorit două târfe. Doar că femeia și-a luat unu’ cu bani, dar el ar fi preferat să zboare din floare-n floare, iar ea să fie OK cu asta.
Ambii merită arși pe rug, dar nu înainte de a-și mânca propriile organe genitale. C-așa-i frumos, drept și corect. 😈
imposibil de judecat situația, sunt prea mulți parametri în joc. Desigur cel mai mare este banul.
Dacă banii nu ar fi o problemă, situațiile s-ar tranșa mai clar, nu ar mai rămâne în balanță decât sentimentele.
Am trecut pe acolo, am încercat toate soluțiile de continuare când ”flacăra” iubirii pentru „futac” s-a stins, dar rezultatul a fost același – divorțul. E o vorbă cu ciorba reîncălzită…
Concluzia: separat ne-a fost mai bine, fiecare a urmat calea lui, ea s-a recăsătorit (cu altul), eu sunt într-o relație frumoasă de mai bine de 30 de ani.
Și am rămas și cu fosta într-o relație foarte bună. Inclusiv ne-am ajutat reciproc în business.
Din asta a câștigat copilul care nu a simțit niciodată vreun complex, ba dimpotivă a avut două rânduri de părinți întregi la cap.
Comentariu beton!18
Fiecare are motivele lui pentru a sta intr-o asemenea relatie. Am intalnit cateva relatii de genul acesta in viata mea. Motivele pentru care stau in continuare casatoriti sunt diverse. Cel mai sfasietor este probabil, cand inca mai exista sentimente pentru celalalt, care pare ca s-a indepartat. Pentru ca, eu cred ca atunci cand inseli, iti lipseste ceva acasa. Poate discutand sau avand o comincare mai buna ca partenerul poti sa nu inseli. Nu stiu. Iar cand mai sunt si copii implicati, e si mai dificil. Eu am luat hotararea de a divorta de fostul meu sot dupa 2 ani in care m-am tot gandit ce sa fac (fiul meu avand atunci 4 ani). Si nu pentru ca ma inselase, dar mi-am dat seama ca eram foarte departe de el si era o atmosfera extrem de negativa in casa (fara sa fie neaparat certuri), nu imi facea placere sa ma mai intorc acasa, preferam sa stau la serviciu sa muncesc. Cred ca nu avem de ce sa punem etichete si sa judecam pe altii pentru cum isi traiesc viata si pentru alegerile pe care le fac. Sunt ale lor, nu ale noastre. Daca ni se cere sfatul, le putem spune parerea noastra insa ei nu sunt obligati sa faca cum gandim noi si nu avem de ce sa ii condamnam ca ei fac diferit de cum gandim noi. E o chestiune de respect. Cat priveste pe autorul articolului, sper sa isi gaseasca amandoi puterea de a depasi ce s-a intamplat, pare ca amandoi isi doresc asta.
Comentariu beton!11
Imbratisari, pare ca e tare greu zilele astea sa fii in pielea ta!
Sustin ideea ca toate parerile celorlalti, apelativele, ideile preconcepute sau judecatile de valoare sunt 0. Oamenii le cam dau (mai ales nesolicitate) fiindca au nevoie sa se convinga pe ei insisi ca „lor nu li s-ar intampla” sau, daca li s-ar intampla, ei „n-ar accepta asa ceva”. Adevarul e ca nu stim niciunul din noi ce am face in situatia aia fiindca…drumrolls…nu suntem! Nici macar daca ai fost inselat/a candva, nu inseamna ca STII ce ai face in situatia lui specifica (copii, casa, financiar, alta tara, locativ, sentimente fata de partenera) etc. Toate astea sunt detalii specifice care fac situatia sa fie intr-un anume fel. Te incurajez sa continui cu psihologul si sa te concentrezi cat de mult se poate pe binele tau, chiar daca ajungi (poate) la un moment dat la ideea „o sa fie mai greu o vreme dar poate asta va duce la mai bine in timp”.
Acum strict la obiect, ce imi ridica mie tensiunea din toata povestea e bucata asta „Ea nu voia să plece și să mă părăsească. Și nici să se despartă sau să nu se mai întâlnească cu el” – asta suna extem de egoist. Dupa ce ca ii faci asta partenerului, bagi efectiv bocancii plini de rahatul asta in viata voastra, in casnicie, in viata copiilor…mai ai si figuri din astea „eu nu schimb nimic, mie imi e bine asa, I will keep doing what I am doing si restul lumii can suck it!”. Asta mi se pare urat si pentru asta sper ca doamna din poveste primeste portia sanatoasa de karma.
Comentariu beton!23
Fiecare om “isi primeste portia lui de karma” pentru ca fiecare o poseda. Cu cat ego’ul e mai mare si rezultatele actiunilor noastre aduc suferinta celorlalti cu care interactionam cu atat se vor rasfrange asupra noastra mai devreme sau mai tarziu.
Comentariu beton!14
@Prazaru, cu asta sunt de acord.
Dacă „mai târziu” presupune inclusiv o viață ulterioară unei reîncarnări, cum prevedea modelul în care a fost inventată ideea de”karma”, poate, nu știu, nu-s tocmai înclinat să cred în așa ceva. Dacă se referă la viața asta, scurtă și unică, doar din experiența personală și a unor persoane apropiate aș zice că fie „karma” e o formă de coping, fie funcționează românește.
Dacă mă întorc spre viața publică, încep să cred într-un concept de „antikarmă”.
Nu doresc sa isi primeasca „karma”. Pur si simplu nu vreau ca cineva sa sufere de orice doar pentru ca „merita”. Fiecare e responsabil de deciziile lui. Referitor la ridicatul tensiunii si a egoismului, sunt lucruri care nu tin de mine sau ceva ce pot eu schimba. E strict batalia ei. Eu ma concentrez pe ce pot face EU pentru mine, nu pe ce poate face EA.
Am pățit dupa 21 de ani de relatie, doi copii (doua fete suberbe) si 19 ani de casatorie. A fost cumplit de greu. Eu am ramas singura cu copiii si casa. A fost cumplit o vreme. Cateva luni dupa ce a fost nevoit sa plece de acasa, am ramas asa, casatotiti, ptr ca nu stiam ce sa fac iar el nu zicea nimic de divort desi se mutase cu cealalta. Intr-o zi m-au apucat spumele alea mari si i-am spus ca mergem la notar. A venit si am divortat. M-am jurat ca raman singura, imi cresc copiii si apoi ma retrag undeva cu plajă.
Au trecut 6 ani de atunci iar acum 3 ani am cunoscut cel mai minunat om ptr mine si ptr copiii mei pe care il ador si il admir enorm. Care ne iubeste enorm, se preocupa de fetele mele (care sunt adolescente) vorbeste cu ele, le sfatuieste si le ajuta.
Am citit mai demult o chestie care mi-a placut si m-a pus pe ganduri: daca stai intr-o relatie care nu te implineste, tii locul ocupat pentru omul care ar putea sa apara si sa te implineasca.
Sa stai intr-o relatie proasta (in cazurile astea e deja tortura) e ca si cand stai cu mortul in casa si nu il duci la groapa.
Ii doresc mult bine autorului articolului, sa isi gaseasca calea si linistea!
Comentariu beton!37
Hai sa imi dau si eu cu parerea, din perspectiva personala. Mi s-a intamplat la fel. Si dupa multa vreme chiar m-am bucurat ca s-a intamplat asa. Nu aveam copii, nu aveam avere de impartit, si nici nu eram de multi ani casatoriti. M-a afectat la nivel de esec personal, mai putin sentimental, insa socul mi-a dat un restart total, nimic n-a mai fost la fel. Mi-am acceptat vina personala si am inteles de ce s-a intamplat, si dupa o scurta vreme in care am fost prins intre doua lumi pentru ca imi era greu sa ma desprind, mi-am vazut de drum. De plecat din casa, eu am plecat, cam dupa vreo 2 saptamani, timp cat sa imi analizez optiunile. Cred ca cel mai mult conteaza sa iti dai seama ca si tu esti parte din ecuatie, si tu esti vinovat ca s-a ajuns in situatia asta, daca arunci totul pe ea, scapi esentialul pentru viitor. Ca dupa asa ceva, trebuie sa iti faci un alt viitor, si daca pleci de la premiza ca tu esti perfect si fara vina, iar ea e o panarama, atunci iti meriti soarta.
Acum, ca sa fie si minusuri multe la postare, pot sa spun ca am prins individu in flagrant (nu sexual, perversilor) si l-am umflat bine bine de tot, nu de spital, dar de stat la pat pazit si de mine si de ea. N-as fi crezut vreodata ca as fi in stare de asa ceva, ca nu sunt vreun muschi, dar pur si simplu s-a intamplat, si oricat de civilizat, diplomat si politicos sunt de fel, e uite ca n-am mai putut si am vazut rosu. Vorba aia, bataia e rupta din rai.
Ah, si dupa multi ani, cred ca vreo 10, am fost sunat si implorat sa incercam din nou. I-am multumit si i-am spus ca tot ce am acum i se datoreaza ei, resetul care mi l-am dat.
Comentariu beton!26
Daca unu dintre parteneri se simte neglijat in relatie, spune. Daca lucrurile nu se imbunatatesc dupa o perioada de timp, pleaca. Celalalt partener poarta o parte din vina pentru ca relatia s-a deteriorat. Dar daca partenerul neglijat (sau whatever motiv aduce) inseala, asta este pentru ca are o morala nu tocmai perfecta si celalalt partener nu are nicio vina pentru asta. Poate doar vina de a nu fi vazut semnele unei astfel de caracteristici. Nu esti vinovat ca celalalt a ales sa te minta si sa insele. A fost alegerea ei. Optiuni avea daca te iubea, respecta si vroia sa salveze relatia.
Nu cunosc personal, dar mi s-a povestit de un cuplu care a hotarat sa divorteze, dar pentru ca din punct de vedere financiar niciunul nu isi permitea sa locuiasca separat, au hotarat sa ramana in aceeasi casa si sa aiba fiecare cate o responsabilitate financiara. Cu o singura conditie, niciunul sa nu aduca vreun partener in casa comuna. Cred ca poti lua o astfel de decizie abia cand nu mai esti implicat emotional absolut deloc, dar chiar si asa eu una nu m-am putut vedea in genul acesta de situatie
Sunt curios cum functioneaza partea asta „o singura conditie, niciunul sa nu aduca vreun partener in casa comuna.”
Intreb pt ca daca incepi ca barbat sa povestesti ca „stii hai la tine ca la mine nu se poate” in multe cazuri acolo se inchide povestea. Pentru ca desi vedem impinsa povestea cu femeile puternice si independente, tot mai exista asteptarea ca barbatul sa aiba cosmelia lui intima cu atat mai mult cand vb de barbati peste 30+ de ani.
@N nu as putea sa îți răspund, nu cunosc foarte multe detalii. Dar cred ca relațiile sunt strict sexuale si oricum cred ca se găsesc soluții pentru orice fel de cuibusor. Dar mai si cred ca se merge pe cartea adevărului și atâta timp cât totul este sexual sunt de parere ca este convenabil pentru toate patru părțile 😅
O să îți scriu aici răspunsul și povestea mea despre cum e să trăiești alături de cineva despre care știi că a înșelat. Am stat în cumpănă încă de la primul articol dacă să răspund sau nu, dar văzând continuarea am decis să îți spun și povestea mea.
A început clasic, pe principiul s-au văzut, s-au plăcut, ne-am căsătorit și toate erau roz și bune. Asta a durat 6 ani. Apoi dintr-o dată soțul meu a început să iasă, să își ascundă telefonul de mine, să își scoata verigheta pe principiul că nu mai simte și că o să o poarte când și dacă va mai simți. Nu știu ce trebuia să simtă, dar mno.
Efectiv am simțit că lumea mea se prăbușește, locuiam în casa lui, eu eram din altă localitate și fără rude și prieteni aici. Clasicele nu aveam aer, slăbisem, nu știam ce voi face, am fost nevoită să mă mut în chirie pentru că domnul era foarte îndrăgostit și a dorit divorțul. Nu am tăiat orice contact pentru că speram să revină. Și asta s-a și întâmplat, dupa 7-8 luni eram înapoi împreună. Am aflat mai apoi că a aflat că dra vorbea și cu altcineva, așa că a apelat la roata de rezervă.
M-am mutat înapoi acasă, toate bune și roz până când, după o stare de rău și o internare în spital, am aflat că are cancer fostul meu soț. Stres, nemâncat, scenarii, chestii. A început tratamentul, a răspuns ok la el, credeam ca o fi bine. La naiba, nu. A aflat ca se mărită dra pentru care a divorțat și mi-a zis ca trebuie să facă ceva, că știe ca ea face o greșeală. Evident că pe aia o durea in bascheți de el și de boala lui, i-a spus să aibă grijă de el că ea are alte planuri. Îmi aduc aminte o discuție între noi doi în care i-am spus că eu nu mai pot așa și că vreau să plec și el îmi zicea că nu, că să stau dar că o iubește si pe ea.
A trecut. Au trecut vreo 5 ani în care nu a existat nici cel mai mic semn de nimic și apoi intr-o lună iarăși se întoarce comportamental la 180°: ieșit, telefon luat și la duș, butonat excesiv….toate semnele. Deja trecusem prin asta, știam semnele, căutam chirie. Într-o discuție avuta pe subiect mi-a zis orice decât adevărul, orice decât să își asume, orice aiureli decât motive reale.
4 ani mai târziu, adică anul acesta, umblă după mine.
În acești 4 ani am crescut, am înțeles care a fost partea mea de vina, pentru că eu nu cred în vina exclusivă a unuia din cei doi atunci când se încheie o relație. Am înțeles cât de puțin vinovată am fost totuși comparat cu ce mi-a aruncat el pe umeri și încă mai procesez. Da, am fost și la psihilog dar nu mi-a plăcut tipa și nu am continuat, dar e bine sa te asculte cineva din afara.
Am avut o relație de aproximativ 1 an jumătate cu un bărbat imatur emoțional pentru care au primat doar nevoile lui, în termenii lui si deci am luat decizia că nu mai accept să fiu ultima în lista de priorități și am pus punct.
În urma acesteia am mai învățat ceva: că nu îmi place să fiu singură, că e nasol să vii acasă și să nu ai cu cine schimba o vorbă, că sărbătorile trec cel mai greu singur, că prietenii au și ei viețile lor și nu pot fi la dispoziția mea, că am nevoie să ma ajute cineva cu chestiile la care nu mă pricep, gen mașină, reparații, țevi etc., că nu a umblat nimeni în papucii mei ca să știe cât de greu mi-a fost (nu am frați sau surori și nici o relație bună cu părinții mei care oricum nu sunt aici).
Mi-am șters cumva din memorie ce s-a întâmplat și pe politica struțului am reușit să reiau și să continuu. Sigur că în colțul minții au fost întrebări că oare ce face sau acuma ce mai butonează, dar niște ani nu a fost cazul.
Știu că pare de neînțeles pentru mulți ceea ce am făcut, nu mă justific pentru ca nu am de dat socoteală nimănui, dar am vrut doar sa vezi un alt punct de vedere pe subiect.
Comentariu beton!36
… un comentariu care îl poate ajuta cât de cât pe Anonymus… @guest… pentru tine… 💐🌺🌹💐
Nu pot spune „felicitari” pentru articol pentru ca imi imaginez ca autorul ar fi preferat ca situatia respectiva sa nu existe si sa nu trebuiasca s-o povesteasca. Am fost impresionata de onestitatea cu care a scris. Ca esti sau nu de acord, macar trebuie sa-i fie apreciat, asa cum a zis si Mihai V., curajul de a se expune in fata tuturor.
Pe mine ma intriga altceva in comentariile celorlalti participanti: mai multe persoane au scris cât de bine le-a fost dupa divortul de primul partener din cauza de infidelitate, cum dupa câtva timp au intâlnit pe altcineva ca s-a dovedit a fi sufletul pereche. Este chiar asa de simplu sa te cazezi din nou? Exista undeva o garantie ascunsa care spune ca atunci când esti la a doua convietuire musai va fi totul ok? Care sunt factorii care fac o a doua casatorie reusita? Nu pun la indoiala absolut deloc comentariile respective, doar ma intreb. Pentru ca banuiesc ca daca ar fi asa de simplu, multi care ezita intre a divorta ori ba, ar face pasul.
@Jual: după cum are omu’ noroc. Io am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de picior când mi-am întâlnit a doua nevastă (ce-ntr-un an a devenit fostă) la 2 ani de la divorț. Ete ciuciu. Nu mi-a ieșit.
Exista vreo garantie in viata? Poate cineva sti sigur ce se va intampla? Nu.
Deci nici aici nu exista nici o garantie. Ptr mine, am avut de ales daca raman intr-o casnicie care nu mai exista (in sens de iubire, intelegere, incredere, respect), care imi genera stress, nervi, nefericire, si a risca sa raman singura. Mi-a fost frica? Da, enorm de mult. Am si scris in primul comentariu ca a fost cumplit de greu. Am fost la biserica (eu nu sunt bisericoasa de fel), psiholog, am schimbat cercul de prieteni comuni, am cunoscut alti oameni ca mine: inselati, tradati, umiliti. Apoi n-a mai fost asa greu. Si dupa ce n-a mai fost asa greu a inceput sa devina noua normalitate.
Apoi am avut de ales daca mai stau cu vreun barbat nou cunoscut cu care nu ma potriveam de dragul de a spune ca ‘am o relatie’ sau daca tot singura raman. M-am ales pe mine pana cand a venit omul meu. Am avut mare noroc, mereu o sa zic asta.
In a doua casnicie o sa aplic tot ce am invatat dupa prima si muncim amandoi sa ne fie bine.
Eu am ales asa, nu spun ca e vreo reteta ptr a iesi dintr-o casnicie sau relatie.
Insa cred cu tarie ca, decat o situatie in care te chinui, mai bine te retragi.
Comentariu beton!11
Tot respectul pentru cum ai ales sa gestionezi si pasii pe care i-ai facut pana acum. Oricare ar fi calea pe care veti ajunge, faptul ca tu lucrezi in directia aceasta mi se pare un foarte mare castig; insa stiu ca a fost si este foarte dureros. Mii de ganduri bune!
PS Nu stiu daca este de folos, dar las aici info despre o carte despre care am aflat tot de la psiholog: Stilurile de atasament; sau Attached, titlul original.
Multumesc. Posibil sa o fi citit-o in ultimele luni.
Primul meu comentariu aici, am trecut prin multe stari cand ti-am citit articolul, mi-au venit multe jigniri, apelative la adresa ta si comparatii cu ce as face eu, dar astea nu au nici o treaba, si nici nu-ti influenteaza situatia.
E clar ca ce se intampla aici o sa-ti scurteze viata cu 20 de ani, atata stres lasa urme foarte adanci, care se vor vedea foarte curand si medical.
Sfatul meu e sa-ti iei o luna libera, sigur orice doctor ti-ar da cu buna stiinta concediu medical pe motive de stres/burnout/depresie, si sa pleci intr-o drumetie. Daca stai intr-o tara cu apa calda, sigur ai in zona ceva sosea de pelerinaj/trasee turistice lungi gen Via Transilvanica. Stai o luna doar tu cu tine, ajunge pana la 30 de km pe zi, umbla prin ploaie, dormi in cort sau hosteluri, bea apa de la izovor, baga vitamina D de la soare si testosteron de la tot pachetul. Daca duci treaba pana la capat, o sa ai o mare reusita in palmares, un cap mai limpede, un corp mai tonifiat, distanta de la evenimente, si o sa stii cel mai bine ce e de facut pe viitor.
Comentariu beton!25
Nu suna rau ce zici. O luna e imposibil, insa. Copiii nu se cresc singuri in luna aia. 🙂
Felicitari pentru ca ti-ai deschis sufletul. Eu, femeie de 45+, am invatat (tot la psihoterapie) sa ma privesc cu mai multa ingaduinta si nici sa ii judec pe altii nu imi permit.
Eu pot sa o inteleg pe ea: dorinta de a fi privita ca o femeie atragatoare, nu doar ca mama, nevoia de validare din partea altora, in afara partenerului. In acelasi timp, partenerul de-o viata e omul tau de baza, nu vrei sa il pierzi.
Tu ai toata admiratia mea pentru ca, desi esti ranit in orgoliu, dragostea pentru ea si relatia voastra, e mai mare.
Ce pot sa iti spun din experienta mea e ca nicio eventuala relatie noua, nu va functiona de la sine, cu magie, va trebui sa construiesti la ea si sa peticesti, atita ca vei fi mai intelept si vei avea asteptari mai mici 🙂
Multe bucurii impreuna, va doresc!
Poate nu am înțeles eu bine, dar la începutul articolului autorul spune că amândoi au făcut greșeala aia. A înșelat si el?
N-a zis nicăieri așa ceva.
Am înțeles cum lipsa comunicării a fost motivul pentru infidelitate, dar și cum anumite aspecte logistice au făcut ca locuitul împreună să persiste. E nevoie de ceva rezistență să faci față la așa ceva.
Un singur aspect nu l-am înțeles. Relația în faza actuală este una deschisă, adică fiecare are dreptul și la relații în afara cuplului, sau este din nou monogamă, după ce a avut loc procesul de redescoperire?
Zic să mai citești articolul o dată. Pe îndelete.
Am recitit de mai multe ori și mi-am răspuns la întrebare.
Nu judec pe nimeni, deoarece fiecare alege să-și trăiască cum vrea viața și cât este dispus să suporte.
Pe de altă parte, următorul fragment m-a pus pe gânduri: ,,Ea nu voia să plece și să mă părăsească. Și nici să se despartă sau să nu se mai întâlnească cu el (o altă cititoare povestea de acel chemichal high – nu ai șanse în fața acestui mix).” Sunt de acord că există impulsuri de tipul acesta, însă se pot controla. Specia umană a fost dotată cu gândire, care ne permite să analizăm consecințele propriilor acțiuni înainte de a le face, și empatie, care ne face să ne întrebăm cum se simte și celălalt.
Eu sper și îți doresc și ție și altor persoane în situații asemănătoare să ajungi la momentul în care să îți dai seama că meriți mai mult. Divorțul nu e un capăt de lume, am trecut prin aşa ceva, e dureros, costă timp, copiii suferă, dar se termină.
Vreau sa-i mumtumesc lui Mihai pentru publicarea povestii si mai ales autorului pentru ca a ales sa isi destainuie povestea aici. E unul dintre pasii catre vindecare.
Autorule, iti doresc sa lucrezi la tine in primul rand (terapia e indubitabil unul dintre lucrurile care ne ajuta sa intelegem ce se intampla cu noi si de ce actionam in felul in care o facem iar in plus dezvoltarea personala ne ajuta sa mergem inainte si sa ne dam seama de ce anume vrem in viitor). Am invatat din propria experienta si ascultand-o si pe Estel Perez, psihoterapeut in relatii ca daca noi nu suntem bine cu noi insine, sa ne iubim si facem pace cu copilul interior, sa-l alinam, sa-l ascultam si daca nu suntem sinceri cu noi, atunci cand suntem intr-o relatie e foarte posibil ca toate aceste lucruri sa se rasfranga asupra cuplului.
Te inteleg cum te simti pentru ca eu am fost de cealalta parte a fileului. Cam in toate relatiile am inselat (diverse actiuni nu ceva fix). Am avut parte si de partenere toxice, exemple negative inca din copilarie dar si la “maturitate”care imi aratau ca se poate si asa. Si cu “se poate si asa” am ajuns sa ma duc intr-o gaura neagra unde persoana care mi-a fost partenera ultimii 10 a avut de suferit in povestea asta. Si eu pe langa ea. Pentru ca la final am ajuns sa inteleg cum e sa iubesti o persoana mai presus de orice, de propia fiinta. Si sa inteleg cat rau am putut sa-i fac. Tarziu, stiu. Tarziu sa pot sa simt ca nu-i ok sa te joci cu sentimentele partenerului. Ca daca avem probleme comunicare e baza, ca terapia e cheia cand ne confruntam cu problemele la care nu acem raspuns.
Nu intru in detalii ca realizez de ceva timp ca pot scrie o carte cu ce s-a intamplat in viata mea.
Autorule, iti doresc sa ai grija de tine si de sufletul tau. Vindecarea vine cu timpul. Nu o grabi. Iti doresc numai bine de acum inainte si oricare ar fi alegerea ta actioneaza din inima cand o faci. It never fails. Fiecare are ceva al lui pus deoparte cand alegem cu inima.
In calitate de copil care a văzut cele povestite de Alt Anonymus la părinții săi nu pot sa nu mă întreb cum sunt copii în situația asta? Pentru că el afirmă că nu rămâne în relație pentru copii (pot înțelege asta, unii rămân tocmai pentru copii și e ok și așa, fiecare situație e unica). Problema este că spune că rămâne pentru multe motive însă nu pentru copii, pentru că el e conștient că le face un deserviciu ceea ce vad, aud și trăiesc. Sau poate ei nu sunt acasă când sunt trântite uși sau când nu își vorbesc cu zilele. Ce răspuns primesc ei când mama pleacă la celălalt? De ce mi se pare că se concentrează foarte mult pe ei doi dar lasă undeva in foarte spate copiii? Indiferent cat de mici ar fi, sigur înțeleg mai mult decât credem noi, adulții. Iar traumele cu care rămân vor cere ani de terapie.
Comentariu beton!15
Dureros, extrem de dureros de citit, nu mai zic de imaginat sau pus “în papucii” voștri. Să vă dea entitatea/ Bărbosul sau terapia (pick whatever makes you comfortable) suficientă răbdare (a se citi “minte”) să depășiți împreună sau separat situația asta crâncenă.
Buna, anonimule. M-am regasit in ce ai scris; am trait ceva similar cand am descoperit ca ma insala. Am trecut prin toate fazele descrise de tine. Doar ca la el nu a durat si era doar sex, din cate stiu eu. A fost foarte greu pana a incetat sa ma mai bantuie gandul ca „nu sunt de ajuns” si sa accept noua realitate, care contrasta cu toate eforturile lui anterioare de a ma cuceri si a ma avea drept sotie. Pana la urma nici nu cred ca a fost vorba despre mine, cat despre pornirile si auto-controlul lui.
Dar de ce am scris de fapt: voiam sa iti impartasesc si perspectiva unei femei care a inselat. Intamplator, la cativa ani dupa faptele de mai sus, a aparut un barbat in viata mea cu care am avut o relatie paralela. Si, cand i-am cedat, nu m-am simtit vinovata, m-am simtit razbunata. A fost si o puternica atractie fizica, si decizie rationala. Sotul nu a aflat niciodata. Ceva bizar, la care nu ma asteptam, s-a intamplat : viata de familie a avut de castigat. Intr-un fel, experienta m-a facut sa deschid ochii asupra lucrurilor care ne tin impreuna si care sunt mai multe si mai importante decat sexul.
Sa ne intelegem – comentariul acesta nu este o pledoarie pentru inselat. Nu am dorit sa fiu inselata, nu am cautat placerea cu dinadins in afara casatoriei, nu fac niciodata primul pas intr-o relatie. Am multe limite si linii rosii. Dar uite ca totusi s-a intamplat. Si cred in continuare in viata de familie, camin, „pana la adanci batraneti”.
Nu am sfaturi. Nici nu iti trebuie sfaturi de la o necunoscuta de pe net. Iti spun doar ca eu m-am gandit mult, la rece, ce vreau si cu cine imi este cel mai bine. Iar atunci cand am incetat sa arunc vina – asupra lui, asupra mea, si am inteles ca avem un timp limitat pe Pamant, cu o libertate pe care nu suntem datori sa o subjugam nimanui, am reusit sa fac pace cu mine si cu ceilalti.
Comentariu beton!20
1. Fie te-ai căsătorit c-o cocotă masculină (că numa’ astea zboară din floare-n floare).
2. Fie l-ai „pedepsit” oprind sexul (din motive numai de tine știute, da-n mod sigur sunt tâmpite 100%), iar atunci el s-a dus la alta, în mod justificat. 😉
Concluzie: TU ești singura vinovată. 😎
@JT
Aha. Aveam dubii, dar acum e clar.
@Isa: mă bucur că ți-am înlăturat dubiile. 👍
😂😂😂 JT în cazul Isa… al doilea leu-paraleu
@Laur: „pedepsirea” bărbatului prin oprirea sexului denotă o imaturitate emoțională a femeii de tipul: m-am supărat, îmi iau jucăriile și plec. 🤷♂️
P.S. Oricum majoritatea feminină are EQ = fetiță de 5 ani. Din păcate. 🤷♂️
@JT „pedepsirea” bărbatului prin oprirea sexului denotă o imaturitate emoțională a femeii de tipul: m-am supărat, îmi iau jucăriile și plec.
De partea cealalata a baricadei, reactia de tipul “nu te joci cu mine cand am eu chef, chiar daca nu nu prea ai? uite ca si eu imi iau jucaria si ma duc sa ma joc cu altcineva” e de grupa pregatitoare?
Poate ca “pedepsirea” aia nu e neaparat de tipul “vai imi doresc nebuneste sa fac sex cu el dar ma abtin , sa-l pedepsesc ca nu a dus gunoiul”. Poate o fi de tipul “barbatul asta neras si nespalat, care si-a petrecut toata dupa amiaza jucand GTA in timp ce eu m-am ocupat de casa si copiii nu imi inspira nicio dorinta de sex.
Dar hei, trebuie sa prestez si sex ca altfel isi ia jucaria si se duce la vecina. Si nah, trebuie sa am o inteligenta emotionala de adult, ca doar ce p***a mea”
N-aș putea să judec, căci în anumite relații, am iertat și eu fel și fel de chestii, poate și mai nasoale decât înșelatul. Și e adevărat, ne place să dăm din gură mult, ba că am face, ba că am drege, dar până nu suntem în situația respectivă, rămâne totul la nivel de teorie.
Eu tot ce știu sigur e că, cel puțin din punctul asta de vedere, meriți mai mult. Nici măcar nu mă refer la altă relație, ci la liniștea ta sufletească.
Nu a fost a one time thing, e o lipsă de respect care se repetă, deci strict din cauza asta înțeleg perfect și comentariile dure. Nu e o lipsă de compasiune, mai degrabă un wake up call de care avem nevoie uneori.
Și îți mărturisesc, că acum singură fiind, și departe de relații toxice, cel mai dureros lucru pentru mine nu a fost să pierd persoana pe care o iubeam, ci să mă iert pe mine că am permis să mă rănească…
Comentariu beton!12
Tristețea mi-a copleșit sufletul, citind articolul. Nu am trecut prin astfel de momente, am avut ocazii numeroase în tinerețea mea, și poate uneori aș fi avut circumstanțe atenuante, dar sunt o persoană rațională . Întrebarea me este legată de ea! Cum poate(fizic, mental) să alterneze partenerii? Ce este în capul ei? Ce vrea de la viață? O face cu tine din milă? Ce o face să se ducă la ăla? Poate a încerca să înțelegi ce e în capul ei, te va ajuta să iei o decizie care să nu te înfricoșeze când te uiți în oglindă. Pt ca mie, comportamentul ei mi se pare infernal
Sunt niste intrebari care nu au legatura cu mine sau cu ceva ce as putea schimba eu, asa ca nu imi mai bat capul cu ele. Fiecare are luptele lui pe care trebuie sa le duca.
Nu ma infricoseaza cand ma uit in oglinda in cazul luarii unei decizii. Stiu care sunt si nu ma sperie niciuna.
Am spus într-un comment la articolul anterior:
1. Absolut totul trebuie discutat.
Ce așteptări are fiecare și care sunt limitele.
2. Când se vorbește peste tot despre educație financiară, fond de urgență, ei bine, fondul ăla de urgență (care ar trebui sa acopere cheltuielile minim 6 luni), trebuie sa fie al tău și doar al tau. Personal. In case shit happens. Partenera ar trebui să aibă de asemenea un fond de urgență personal. Ăla e cel mai important, după vin banii la comun.
Eu am banii mei personali puși deoparte, în afara economiilor comune, la care contribuim amândoi. La fel și soțul.
Bună,
Îmi pare rău de situația delicată prin care treci.
Se spune că atunci când se ajunge aici, ambii parteneri au vina lor.
E adevărat că sunt mulți factori pentru care rămâneți în starea asta,dar trebuie clarificat la nivel de cuplu, fără a implica copiii, ce vă doriți în viitor unul de la celălalt. E frumos drumul parcurs împreună la bine și la greu, dar uneori există aceste provocări și nu toți trec testul timpului. Fie că sunt prea tineri și nu au răbdare, fie din rutină sau multe frustrări acumulate…
Decizia e greu de luat,dar în același timp trebuie găsite acele piese de rezistență ce vă fac un cuplu solid și frumos.
Armonia, răbdarea, dragostea, respectul, zâmbetul copiilor când observă gesturi frumoase și romantice între părinți.
Eu vă doresc mult noroc și fericire în viață indiferent de ce se va hotărî în final.
Mulțumim pentru sinceritate! Nu sunteți nici primii, nici ultimii în acest sens…majoritatea aleg multe compromisuri și mimează o căsnicie adevărată. Oricum e minunat că aveți doi copii frumoși și sănătoși și ați reușit să parcurgeți o bucată de viață împreună. Alții nu reușesc nici măcar 1 an să conviețuiască… 👏✍️🙏😇🍀🤗
Bineinteles ca ambii parteneri au partea lor de vina. Imi recunosc si mi-am recunoscut greselile. Mi-a facut placere sa iti citesc comentariul.
Vin și eu mai târziu, n-am avut vreme de citit tot.
Dar pot să asociez trăitul cu cel care știi că te-a înșelat pe aceeași temă cu a fi în casă cu un bolnav incurabil.Nici unul nu se mai întoarce la starea anterioară,deși înșelatul e o alegere și nu o întâmplare.Sigur că e foarte greu să treci peste situație, faptă,dar depinde cât vrei sau cât ești dispus să lași de la tine, câtă liniște vrei in casă, cât de mult ești capabil și îți permiți să schimbi lucruri ,gen casă, mașină,dar și familie.Deci rămân la greu de dus ,nu știu ce aș face ,n-am fost decât văduvă,și asta a fost greu de dus.Nici după ce mi-am luat viața de la capăt n-a fost maxim de ușor,dar am considerat că singurătatea e cel mai greu de dus,o boală care ucide încet și sigur,mai ales când ai fost învățat să nu decizi singur pentru 2.
uite ca la analogia asta nu ma gandisem. Imi pare rau de situatia prin care ai trecut.
@Alt Anonymus , îți doresc la fel ca și mie , sănătate și putere.Ce nu am spus anterior e că de răposatul soț mă leagă 2 copii ,care la momentul respectiv aveau 2 și 8 ani,cel mare are autism sever;cu actualul am încă un copil ,acum de 8 ani.Cumva a doua relație s-a legat în jurul copiilor mari ,știam că la un moment dat cel bolnav va avea nevoie de un bărbat în casă.
Sunt la varsta la care e mai aproape sicriul decat leaganul, asa ca m-am mai linistit cu unele diagnostice foarte dure, la care eram as acum 20 de ani.
As sta alaturi de el, daca m-ar insela?
Sa vedem: impreuna de 20+ ani (acus 25). Cu un copil de 11 ani. Bolnav de diabet (asta are sens, in conditiile in care asigurarea lui de la spitalul la care lucreaza acopera necesarul: ~ 2000 de dolari pe luna, cat ar costa „la liber” insulina + senzori + pompa de insulina care sa ii faca viata suportabila). Cu ipoteca pe urmatorii 20 de ani. Mai greu cu divortu’ pe scari, ca e scump si chiar nu-si doreste nimeni.
Suntem in impas?
Nu, cel putin nu din ce stiu eu. As divorta? Habar nu am. 99% posibil ca nu. Nu pentru ca nu am cojones (stiu ca sunt femeie, dar sunt a dracului cat 7 barbati). Pentru ca probabil cel putin pentru inca niste ani, varianta in 3 suna cel mai bine. Nu pentru noi, ca noi nu existam in marea ecuatie a timpului, pentru copilul care nu are nicio vina.
Este foarte usor sa arunci cu idei, mai ales daca nu ai fost in situatia in cauza. Eu nu ma pot lauda ca am experimentat asta, sunt insa la o varsta la care orgoliul s-a mai estompat, atat timp cat relatia noastra este in general buna si copilul este iubit/ingrijit asa cum trebuie, as merge inainte.
In concluzie: traim o data si prea putin, sa facem lucrurile dupa cum zic altii. Daca in cazul autorului acest aranjament functioneaza in acest moment, felicitari pentru claritate si mult succes.
Comentariu beton!19
Vin și eu și spun că am ales sa nu continui într-o relație, din cauza infidelității. Dar asta pentru că am avut opțiunea să o iau de la capăt singura. Chiar și așa, am păstrat legătura pentru o vreme, până când am reușit să mă desprind de tot. Nu regret nici acum, dar sunt sigură că m-aș fi gândit mult mai mult la asta, dacă nu îmi permiteam să trăiesc singură. Și cred că e valabil pentru mulți, atunci când ai o mie de motive sa rămâi și numai unul să pleci.
Nu judec si nu dau sfaturi pentru ca nu am trecut prin asa ceva si probabil as parea doar un viteaz vorbind aiurea.
Doua lucruri nu le-am inteles:
1. Ea in continuare se vede cu amantul?
2. Ai zis ca faci terapie. Face si ea? Mergeti impreuna? sau faci doar tu?
Pentru prima întrebare nu există răspuns. Bine, de fapt există: apucă-te de școală. Sau măcar mai citește câte o carte. N-ai idee cât ajută să poți înțelege un text scris.
Gizăs fucking craist!
@MV: Mda, acelasi tip galant.
@Valentin, adică tu nu înțelegi un text scris, dar eu sunt ăla nesimțit? E ok, sunt obișnuit cu asta.
Imi cer eu scuze ca am postat aici.
Puteam să-mi pariez viața că astea urmează. Efectiv n-ai fi fost român dacă nu-mi explicai asta.
Bă, cât de greu era să zici „ai dreptate, n-am citit cu atenție ce-am scris omul ăla”? Cât de greu era să faci asta? Infernal de greu, se pare.
În schimb, vii să-mi explici superior cum ai comentat tu, dar n-o să se mai întâmple. Pentru că, nu-i așa, trebuie să mă pedepsești. Nu puteai să mă pedepsești fără să și anunti că faci asta, nu? Ce român mai erai tu?
Bosule, am văzut sute ca tine în 14 ani. Du-te de unde ai venit și să mai vii când te-oi chema eu. Pup.
Individa e bolnavă. Pot înțelege că a avut un moment de rătăcire și a greșit, dar nu pot înțelege ce suflet sau minte are să continue în același mod, bătându-și joc de propria familie. Pentru ce? pentru niște „partide”?
E o situație maladivă și nu mai poate continua în acest fel. Îl înțeleg într-o oarecare măsură pe autorul articolului, dar părerea mea e că ar trebui să-și ia copiii și să revină în țară. Nu cred că e foarte complicat, mai ales că am intrat în Schengen și nu-l mai oprește nimeni la frontieră să-i controleze actele. Iar individa să facă fix ce vrea. Dacă regretă din adâncul inimii și nu mai face, poate merită o șansă. Sau poate că nu.
Comentariu beton!12
Până la urmă totul se reduce la bani.
Ați văzut vreun milionar (în euro) captiv într-o căsătorie nefericită?
Dineș, Tiriac etc. – credeți că ar fi în situația de mai sus?
Simona Halep s-a gândit ce se face dacă se strică robinetul sau se sparge vreo țeavă, cum se descurcă singură?
Iar dacă banii lipsesc, adică ești ca 99% din popor, contează imens sprijinul familiei.
Eram la liceu când soțul înșelat – un văr de-al lui taică-meu – s-a refugiat la noi în sufragerie. A stat cam două luni, încercând să-și găsească alt serviciu.
Lucrase la firma socrului și bătrânul i-a spus clar că trebuie să ierte, să se gândească la copil, să nu-și strice casa pentru o „greșeală”, dacă își lasă nevasta, își pierde și jobul, etc.
Până la urmă s-a dus în Germania, că socrul vorbise cu toți cei pe care-i știa în oraș să nu-l angajeze. A revenit peste vreo zece ani, cu banii strânși acolo și și-a făcut firma lui, socrul era mai hârbuit și îi scăzuse influența în domeniu, nu mai putea să-l blocheze.
Țin minte discuțiile de atunci, toate neamurile își dădeau cu părerea, sfatul unei rude mai dârze a contat până la urmă:
”C..va e c..vă. Poți s-o răsfeți și să-i faci toate chefurile, poți s-o bați până o bagi în spital, ea tot o să … .
Tipele de genul ăsta îs ca niște copii mici ce vor musai să încerce toate aromele de înghețată.
Cică să te gândești la micuț. Dar ea s-a gândit la micuț când … . Vrei să te vadă fiu-tău cum îți porți coarnele?
Dacă o ierți acuma așa o să facă și peste un an și peste doi și peste cinci, că așa e felul ei. Crezi că o să-ți fie mai ușor să divorțezi mai târziu și să-ți refaci viața?”
Faza faină e că băiatul a ajuns până la urmă să fie crescut de bunicii paterni. Normal, judecătorul îl încredințase mamei, dar aia a ajuns la concluzia că o încurca prea tare. Nu merge să-l aduci pe iubi ce l-ai pescuit în club și el să dea de bona ce plimbă prin casă un bebeluș urlător. Parcă îi cam scade testosteronul.
Asa că îl îmbarca în mașină cu un bax de scutece, conducea până la foștii socri și-l lăsa acolo. Până a rămas de tot la ei.
La ai ei nu prea se putea. Că taică-său era ocupat cu firma și cu diverse pisi tinere – de unde credeți că a învățat ea să se poarte așa de bine? Iar maică-sa lua antidepresive cu pumnul, probabil se gândise și ea în tinerețea ei să-și “strice casa” și dăduse înapoi.
Ăsta e un caz fericit. Că el era tânăr, competent în domeniul lui, rudele l-au ajutat cu cazare, i-au împrumutat bani. Și, mai ales, l-au încurajat să nu rămână în cloaca aia.
Dar pe lângă asta știu n-șe cazuri în care, cum scria Ioanna sus, “stai cu mortul în casă și nu-l îngropi”.
Comentariu beton!16
Comentariile sunt savuroase!
Povestea, se simte ca a traumatizat pe scriitor. Nu-mi e clar ce a fost mai dureros, dacă iluzia unui viitor la care trăgeau doi sau încrederea știrbită. Pare ca iluzia a durut mai tare. Implicit conviețuirea în aceeași casă pare cea mai bună soluție.
Dar mai știu ceva, ca într-o relație sunt măcar doi. Eu în proces de divorț, trecând peste aventurile celeilalte părți fără să atrag muștele, și peste nenumărate situații în care orgoliul mi-a fost călcat în picioare, m-am trezit cu ușa deschisă și invitația de a pleca dacă nu îmi convine tratametul.
Acum, la casa mea fiind, aflu ca de fapt eu am fost tiranul și victima de partea cealaltă.
Well, da. Relativitatea, bat-o vina…
E savuros să știm să punem punct când e cazul, și să căutăm calea optimă de supraviețuire (dar îmi place mai mult cum sună “calea către evoluție”, pentru ca involuția a fost înainte). E fain să învățăm ceva și data viitoare să nu mai repetăm.
Dacă aș fi înșelat, poate mai uitam de traume, mai ridicam puțin self esteemul, și relația mergea mai departe. Dar mi-am zis ca nu, mai bine ne luăm adio și gata. Ani de zile am încercat să fie bine și nu a fost. De ce să prelungim agonia.
Am avut noroc, îmi place singurătatea, am putut să mă mut, și toate conflictele au fost date uitării.
Acum nimic nu mai contează decât binele copiilor.
Restul, să fi făcut o lună de terapie de cuplu înainte de mariaj, zău ca nu ne mai luam și nu ne mai tocam nervii.
Bine ca măcar acum am înțeles ca suntem incompatibili și ca e cazul sa ne vedem fiecare de calea proprie.
@Autor
Imi pare rau pentru durerea din sufletul tau. Ai avut si inca ai de luat niste decizii grele. Sper ca terapia sa te ajute sa constientizezi, sa intelegi si sa accepti ce s-a intamplat, ce se intampla si, poate, sa aduca un pic de lumina in sufletul tau.
Apreciez mult faptul ca nu te intereseaza gura lumii si ca faci ceea ce crezi ca iti este tie mai bine. Sau voua.
Nu multi pot face asta.
Venim dintr-o societate in care trebuie neaparat sa ne casatorim.
Trebuie neaparat sa facem un copil.
Trebuie neaparat sa stam in casnicie, indiferent ce se intampla, mai ales pentru copii.
Si, daca alegi sa ramai, ca barbat, cu o femeie care a calcat stramb, esti catalogat carpa. Si ea curva.
Daca alegi sa ramai, ca femeie, cu un barbat care a calcat stramb, esti catalogata drept marinimoasa si femeie de casa, care isi iubeste sotul. Iar el, ei binem…el a avut o ratacire doar.
Se judeca mult, fara a se cunoaste bataturile din talpi.
O casnicie de ani nu piere singura.
Experienta proprie, pe scurt: am lasat vorbele moralizatoare ale parintilor si prietenilor sa ma arunce in bratele unei depresii adanci. De ce sa pleci dintr-o casnicie unde nu iti lipseste nimic din punct de vedere financiar, el nu te bate, nu bea, nu fumeaza? Chiar daca le-ai explicat ca te simti singura, chiar daca sunteti 2. Cred ca era un cantec: te simti singur in 2… Tristetea asta este unica…
Cand nu te simti auzita de nimeni, nici macar de cel care se presupune ca ar trebui sa simta cand nu esti bine, simti ca nu mai poti. Si eu nu am mai putut. Si un pumn de pastile a fost singura solutie pe care am reusit sa o gasesc la acel moment.
Inca sunt aici, in ciuda gestului meu. Soarta? Karma? Norocul?
Inca ma lupt cu o depresie grea. Insa am luat multe decizii si incerc ca la sfarsitul zilei sa ma uit in oglinda si sa nu plang. Inca nu am ajuns la acel moment.
In incheiere, orice decizie ai lua, sper sa te ajute in a putea trece peste aceste momente. EA a facut, face parte si o sa faca parte din viata ta intotdeauna, mai ales ca aveti copii impreuna.
Iti doresc ca la finalul zilei sa te uiti in oglinda si sa zambesti. Impacat. Fericit. Linistit. Peste un timp. Pentru ca iti va lua timp. Orice decizie vei lua.
@M imi pare tare rau. Mii de ganduri bune. Daca esti din Bucuresti sau apropiere si vrei sa iesi la o cafea, dai de veste si daca e potrivit (scuze nu stiu regulile grupului din acest punct de vedere) poate gasim o cale de a schimba contacte. Stiu din propria experienta ca uneori si izolarea fata de prieteni/ cunoscuti e tare grea.
Pe langa terapie, pe mine m-au ajutat si ma ajuta si resursele scrise, recomandate de psihologul cu care am lucrat. Cartea „N-ai gresit cu nimic” scrisa de Dr. Ramani Durvasula, e una dintre recomandarile pe care le-am primit. Desigur nu stiu sigur daca te ajuta, e o idee. Vorbeste acolo si despre situatia prin care ai trecut / despre faptul ca multi ajungem la acest gand in urma relatiilor narcisice. Aici o descriere pe scurt: „Se intampla in unele relatii sa avem senzatia ca lucrurile sunt confuze, ca am gresit ceva si ca poate totul va fi mai bine daca reusim sa ne schimbam, sa facem mai mult, sa fim altfel. Dar aceste trairi sunt efecte ale abuzului narcisic. Dr. Ramani Durvasula explica intr-o modalitate foarte accesibila ce este narcisismul, cum se simte in relatii si ce putem face pentru a ne proteja de gaslighting, de izolare si de straduinta neincetata de a fi pe placul altcuiva. N-ai gresit nimic este o carte pentru toti cei care doresc sa se regaseasca si sa fie cine sunt in relatii cu oameni care nu ii pun permanent la indoiala.” O poti cauta pe autoare si pe YouTube sa vezi daca rezonezi cu stilul ei: „Dr. Ramani Durvasula este psiholog, profesor universitar si specialist in efectele relationale ale stilurilor narcisice de personalitate. Se concentreaza asupra vindecarii in urma abuzului narcisic, tema pe care o popularizeaza in clipuri online cu milioane de vizualizari.”
Boala lungă, moarte sigură.
NU aș mai sta o clipă lîngă o femeie care m-a înșelat, dar să mai am relații intime cu ea și să-i caut scuze.
OK, salvăm aparențele, divorț civilizat, partaj echitabil, custodia copiilor șamd.
De ochii lumii, de dragul copiilor.
Dar, între 4 ochi, dispari!, să zici mersi că nu-ți crap capul de dragul copiilor.
Dar, vreau să cred că nu aș ajunge niciodată lîngă o astfel de femeie.
Atîta minte mi-a mai lăsat Cel de sus.