Am articolul ăsta în draft, așteptând doar să-i dau publish, de pe 9 iunie, adică din ziua în care am citit că l-au internat pe Iliescu. L-am scris, l-am pus în așteptare, după care în fiecare zi căutam știrea cu decesul, sperând să-l public.

Doar că zielele și săptămânile treceau, îmi pierdusem din nou speranța, dar iată că în cele din urmă a venit și momentul ăsta. Acum mă duc să cumpăr o șampanie, sper să găsesc una care să fie deja rece.

Da, știu c-ar fi trebuit să am deja șampania în casă, dar eu sunt superstițios, nu pot să fac din astea. Dacă mă apucam să cumpăr șampanie, cu scopul s-o deschid când moare Iliescu, mai trăia încă 20 de ani.

Acum am să-i rog pe ipocriții de serviciu să mă scutească și să nu înceapă cu lamentări stupide. Da, da, mă refer la toți ăia pe care i-am tot văzut condamnându-i vehement pe cei care îndrăzneau să se bucure public de iminenta trecere în neființă a lui Ion Iliescu.

M-au îngrețoșat până la vomă postările și comentariile de genul:

„Vai, dragă, dar cum poți să te bucuri că moare un om?”

Sau:

„O fi făcut el ce-a făcut, dar nu e frumos să te bucuri de suferința omului și de faptul că va muri.”

Serios? Ce m-ar putea face să nu mă bucur de moartea și mai ales de suferința unui individ care a semănat numai rău în urma lui? Nimic, în afară de ipocrizie, desigur.

Am văzut atitudinea asta ipocrit pacifistă și plină de zen, vizavi de Iliescu, la o grămadă de oameni care știu extrem de bine cât rău a făcut Iliescu acestei țări și, cu toate astea, veneau cu voma asta sinistră: „să nu ne mai bucurăm că moare un om”.

Nici măcar nu spuneau: „hai să nu ne bucurăm că moare fără să fi făcut o zi de pușcărie”, ceea ce mi s-ar fi părut îndreptățit. Și eu mi-aș fi dorit ca Iliescu să moară în pușcărie, dar uite că nu s-a putut. Prin urmare, mă mulțumesc cu faptul că în sfârșit s-a dus și că n-o să mai fie printre noi. Și nu am niciun fel de remușcări că simt asta.

Cum aș putea să nu mă bucur, când știu exact cât din răul acestei țări a plecat de la Ion Iliescu?

Vă e milă că suferă și moare?

Dați un search pe Google după „mineri, București, 13-15 iunie 1990”. Sunt curios câtă milă îți mai era acum dacă erați tu sau ai tăi printre cei care și-au luat pari în cap de la indivizii ăia abrutizați.

Vă e milă că suferă și moare?

Știți câți oameni au murit pe străzi în decembrie ’89? Știți câți au rămas schilodiți pe viață?

Claudiu era doar cu un an mai mare ca mine, eu eram a unșpea, el a doișpea, în același liceu, nu eram prieteni, doar amici. În decembrie ’89, Claudiu a văzut la televizor că armata se luptă pe străzile Capitalei cu teroriștii care vor să-l readucă pe Ceaușescu la putere.

Așa că Claudiu s-a urcat în tren și-a plecat la București să se lupte cu teroriștii pentru România. Ce-o fi fost în sufletul părinților lui când a venit telefonul de la spital să-i anunțe că fiul lor e internat la ei?

Nu, Claudiu a avut noroc imens și n-a murit si nici n-a rămas invalid, dar nici măcar medicii nu-și puteau explica cum a scăpat. Pentru că Claudiu a încasat un glonț în spate, fix lângă coloana vertebrală. Mi s-a făcut sufletul mic când am văzut urma lăsată de glonț, într-o vară la piscină. Era extrem de aproape de coloană și atât de adâncă încât puteai să bagi tot degetul mic în ea.

Vă e milă de Ion Iliescu? Sper că aveți măcar scuza că sunteți dintre javrele securiste care au profitat și s-au îmbogățit de pe urma lui. Dar dacă nu aveți nici măcar scuza asta, atunci sunteți ori ipocriți, ori proști. Altă variantă nu există.

Personal, nu simt nici cel mai mic sentiment de milă. Nu pot decât să mă bucur că jigodia asta, care a adus numai rău României, în sfârșit a plecat dintre noi.

N-am să uit și n-am să mă iert în veci c-am fost nevoit să pun ștampila pe el, ca să nu iasă președinte alt gunoi sinistru al istoriei acestei țări: Vadim Tudor.

Acum mă duc să cumpăr șampania aia.