Articol scris de Iulia.

…

V-am promis ultima dată că vă povestesc și cum a fost la circul pentru care am trecut, în esență, prin toată dandanaua cu muratul prin ploi torențiale.

Tre’ să încep prin a vă spune că eu am amintiri foarte vagi legate de circ din propria-mi copilărie. Adică știu sigur că m-a dus mama, cred că de mai multe ori, cred și că mi-a plăcut (că nu am nici o senzație neplăcută când mă gândesc la asta), dar cam atât.

Nu-mi amintesc numerele văzute sau alte detalii.

Cea mai vie amintire a mea legată de circ are de-a face cu o casetă video.

Nu știu cum și prin ce circumstanțe a ajuns cumva la noi – la a șaptejoua copiere, cel mai probabil – o casetă video pe care era înregistrat Festivalul Internațional de Circ de la Monte Carlo (nu mă întrebați care ediție, că habar n-am, una de prin vreunul din anii ‘80, da din care anume an, n-aș ști să zic, nu că ar avea vreo relevanță).

Vă jur, la un moment dat cred că știam pe de rost și din vis dacă mă trezeai, care e ordinea numerelor și ce mișcare se întâmplă în fiecare în parte.

Dar despre circurile reale… pauză. Bizar mai funcționează și mintea omului 🤷‍♀️

Mă rog. Am mers deci cu copilul la circ. Am ajuns cu vreo juma de ceas înainte, cu gândul să avem timp destul să și parchez, să iau bilete, să nu ajungem gâfâind, cu limba de-un cot, cum ajungem mai mereu prin locurile pe unde avem treabă.

Am fost surprinsă să văd că doamna care vindea biletele era tare tare aranjată, machiată, îmbrăcată cu sclipici… ce mai, show încă de la intrare!

Am luat bilete și ne-am plantat în curtea circului (căci s-a dovedit că nu era cine știe ce aglomerație la bilete) și am așteptat să înceapă.

În curte, nelipsita tarabă cu popcorn, nachos, sucuri și jucării chinezești la suprapreț. N-am luat de nici unele, că fusesem prevăzătoare și ghiftuisem bine copilul înainte să plecăm de acasă.

Într-un final, se aude o voce din difuzoare, care ne invită să intrăm.

La intrare, la rupt bilete, un domn cu aer sud-american, la cămașă neagră, pantaloni la dungă și pantofi lucioși.

Hm, zic în sinea mea, ce oameni serioși – de la doamna de la bilete la domnul de la ușă, toată lumea aranjată, dichisită… Aveam să aflu însă în curând și explicația. Că nu era aia pe care o credeam eu.

A, mai trebuie să fac o mică precizare: biletele erau de 2 feluri –  alea “normale” și alea la “lojă”.

Eu am luat normale, că m-am gândit că diferența n-o fi prea mare, la cum se vedea cortul de afară.

Odată intrați înăuntru, m-am felicitat (dar m-am și amuzat oleacă, de ce să nu recunosc), căci “lojele” nu existau, ele se amenajau pe măsură ce intrau cetățenii posesori de astfel de bilete.

Iar amenajarea consta într-un băietan (și el gătit prună) care stătea pe fază, așteptând un semn de la omul de la intrare, în timp ce ținea în mâini și sprijinită de cap, o stivă de scaune de-alea de plastic, de grădină.

Când i se făcea un semn discret de la intrare, însoțit de un număr de degete ridicate, se întorcea pe călcâie și plasa numărul de scaune indicat în micul spațiu dintre băncuțele care formau tribuna și gărdulețul care delimita ringul de spectacol. Ăstea erau lojele.

Noi ne-am găsit loc fără probleme pe undeva, pe la mijlocul unei tribune, suficient de sus încât fi-miu să vadă fără probleme peste capetelor celor de mai jos (inclusiv ale celor din “lojă” 🤭).

După ce ne-am instalat, am așteptat cuminți să înceapă spectacolul și am aruncat o privire în jur.

Bă, ce să zic, nu știu dacă așa mici și puchinoase or fi fost circurile și când eram eu copil și nu le-am perceput astfel, da’ ăsta săracu’ era tare mic și puchinos.

Și n-o zic cu nici un fel de răutate, pur și simplu e o constatare. Cortul în sine era mic, băncuțele erau cu tapițeria scorojită, ba la un moment dat a și început să plouă mai serios și am văzut că prin unele locuri din tavan cam picura ploaia.

La începerea spectacolului și apoi, urmărind numerele în continuare, m-am lămurit și care era treaba cu oamenii cei dichisiți și aranjați – doamna de la bilete era și dresoarea de cai, domnul de la rupt bilete era cascadorul, iar băietul cu amenajarea lojelor era unul dintre dansatorii-acrobați.

Vă zic sincer, în primul moment m-am amuzat, apoi m-am întristat. Și la final am plecat cu un gust dulce-amărui. Căci la final au ieșit pe scenă toți artiștii – care au susținut totuși un spectacol de 2 ore – și vă jur că erau maxim 10 oameni cu totul.

Ei bine, mâna asta de oameni a reușit să ducă 2 ore de spectacol cu 10 minute pauză, cu un total de vreo 10 numere – cascadorii, acrobații, dans, echilibristică, nelipsiții clovni și un număr cu niște căluți – absolut deloc spectaculos, dar super simpatic.

Fiecare dintre ei a apărut de cel puțin 2 ori pe scenă, iar când nu prestau artistic, puneau mâna la mutat/tras/împins/aranjat recuzită.

Și stăteam așa și mă gândeam… băi, trebuie să te mâne pasiune în cea mai pură formă să mai faci spectacole de circ în ziua de azi.

Vă zic sincer, nu știu cum reușesc oamenii ăia să trăiască din încasări. Poate în alte părți au mai mult public, poate prin alte țări au tarife mai mari, habar nu am.

Aici însă nu cred că erau ocupate mai mult de 60, hai, poate 70% din locuri, într-un cort care era cam suficient de mare încât să poți întoarce pe loc în el o mașină. Dacă mașina n-ar fi fost una prea mare și ar fi avut o rază de bracare decentă.

N-o să mă apuc să vă povestesc fiecare număr în parte. Au fost frumoase, fără a fi impresionante – strict din perspectiva mea. Însă efortul din spatele lor – chapeau!

Firește însă că nici experiența asta nu putea să nu fie cu un pic de cântec, că altfel n-am mai fi fost noi…

La un moment dat, în timpul nu mai știu cărui număr, îl văd pe fi-miu dispărând de lângă mine și trântindu-se pe burtă, pe sub tribună.

– Ce faci, ființa lui Mniezo?

– …

– Alo, Eric, mamă, ce faci acolo?!?

Un cap ciufulit se ițește de sub băncuță:

– Mi-am pierdut o cizmă!

Mno, acu, gândurile mele erau următoare: îl bat acu, sau mai târziu? Și indiferent când îl bat, cum ajung cu el la mașină?

Că sper că vă dați seama că ploile cu clăbuci tot continuaseră pe parcursul zilei.

Iar circul era amplasat pe un teren viran. Pe care, probabil, cândva, fusese și niște iarbă. Însă acum nu mai era decât noroi. Mult noroi. Ăsta fiind și motivul pentru care fi-miu era încălțat cu cizme în miezul verii – erau cizme de cauciuc.

Deja îmi imaginam scenariile – ori îl iau pe sus și mor până la mașină, că nu mai e chiar prunc, să îl duci că pe-o boccea.

Ori îl pun să meargă pe jos, prin cel glod. Și apoi cum rahat îl bag în mașină? Mai eram și cu mașina lu’ tac-su, zisă și Farmacia.

Oare o fi prea târziu să îl dau la un stagiu rapid de ucenicie la oamenii ăștia, să îl învețe să meargă în mâini? 🤔

Și totuși, când să îl bat? Acu sau după ce ajungem acasă?

Sper norocul lui, în timp ce eu rumegam aceste gânduri, odrasla a reușit, numai el știe cum, să își strecoare o mânuță prin spațiul dintre scândurile care formau podeaua tribunei, și să recupereze cizma buclucașă.

Nu mă întrebați cum de a reușit să se descalțe de ea și să o mai și piardă printre scânduri, că nici până în ziua de azi n-aș ști să vă zic.

Da ce e cert e că a scăpat necaftit.**

**Pentru ăia care au de gând să se opărească – e o glumă, da? Nu batem copilul și nu susținem astfel de practici. Dăcât glumim, e voie?

Una peste alta, pentru copil a meritat din plin. L-am văzut – și nu numai pe al meu, ci pe toți din sală – urmărind cu ochi mari și gura căscată ce se întâmpla acolo, a râs cu sughițuri la poantele clovnilor și, dacă e să trag linie, pentru el cu siguranță a fost un strop de magie.

sursa foto: freepik.com