Anii ’90 au fost grei, foarte grei. Teoretic, scăpasem de restricțiile impuse de comunism, practic, încă nu se găsea aproape nimic. Desigur, cu mâncarea nu mai erau probleme, dar erau cu restul lucrurilor.

Dacă voiai, de exemplu, să-ți cumperi un televizor, sau un frigider, sau o mașină de spălat, sau un video, sau orice alt fel de electrocasnic, tot spre piața neagră sau gri trebuia să te îndrepți. Pentru că pur și simplu de altundeva nu aveai de unde.

N-am să uit în vecii vecilor cât m-am chinuit să fac rost de un televizor când am ajuns în București și stăteam la cămin. Se numea Olt, era un televizor sport alb-negru, cu antenă din aia extensibilă și l-am cărat după mine pe oriunde am stat până târziu de tot. După care l-a mai folosit și taică-meu, la țară, niște ani.

Tv-ul ca tv-ul, dar ce aveai de tras dacă voiai frigider, ăsta fiind mult mai important decât televizorul, că-ți asigura supraviețuirea. Fără Seinfeld mai era cum mai era, dar fără frigider făceai foamea uitându-te la George Costanza.

Ani mulți de tot, practic toată studenția, pe oriunde stăteam, singurul frigider la care aveam acces era ăla natural care funcționa doar toamna și iarna. În sensul că scoteam mâncarea afară, pe geam, să stea în frig. Cum venea căldura, cum eram nevoit să mănânc în două-trei zile tot ce-mi trimiteau ai mei, ca să nu arunc mâncarea la gunoi.

Apropo de frigider, trebuie să vă spun povestea asta pe care n-am cum s-o uit vreodată. Aveam un prieten, tot student în București, tot din Vâlcea, care făcuse marele pas de se muta din cămin în chirie. Doar că, ce să vezi, stătea el în nu știu ce apartament de pe Ștefan cel Mare, dar frigider tot n-avea.

Până la urmă, când a decis că așa nu se mai poate, i-a pus pe ai lui să-i facă rost de frigider, iar oamenii au executat, i-au făcut rost. Un singur neajuns ar fi fost, i-au făcut rost în Vâlcea, deci cumva trebuia transportat în București. Iar marea problemă era că tot ai lui i-au zis că trebuie să se descurce, nu mai au și banii necesari să i-l transporte.

Prin urmare, singura soluție era să reușească să și-l ducă din banii de bursă. Care bani de bursă vă imaginați cam câți erau în anii ăia de haiducie.

Bănene, și de-aici a început chinul. Vă zic, a făcut Ovidiu al meu toate calculele posibile și imposibile, a reinventat matematica și fizica încercând să-și dea seama care e varianta cea mai ieftină prin care frigiderul ăla să ajungă de la Vâlcea în apartamentul lui de pe Ștefan cel Mare.

Până la urmă, a găsit soluția optimă. Fiți atenți aici, că e epic ce urmează.

Așadar, urma să împrumute Dacia lui taică-său, iar de la taică-meu urma să împrumute portbagaj din ăla care se monta pe plafon (este că habar nu aveți despre ce vorbesc?), după care mai trebuia doar să lege zdravăn frigiderul de portbagajul ăla și să-l aducă la București.

Să nu vă imaginați că s-a oprit aici. Nu, prieteni, de-aici a început partea cu calculele. Băi, vă jur, pe lângă viteza medie de deplasare, pe lângă ruta ideală, sunt convins c-a calculat până și modul în care o să-i influențeze viteza vântului consumul.

Vă zic, în momentul în care a terminat tot, până și Einstein ar fi fost invidios pe calculele care duceau la costul final al transportului. Dar scopul fusese atins: reușise să se încadreze în banii din bursă.

Și-a venit ziua în care a pus planul în executare. S-a dus la Vâlcea cu autocarul, a luat portbagajul de la taică-meu, l-a montat pe Dacia lu’ taică-său, a pus frigiderul, l-a legat zdravăn și-a plecat spre București.

Totul a mers ca uns, era în grafic și cu consumul, ca-i bătea vântul din spate, pe scurt, era ceea ce se cheamă un plan perfect pus în execuție magistral. S-ar fi putut face lucrări de licență după ce izbutea el.

A ajuns în București, a ajuns în fața blocului, a parcat, a dus frigiderul ăla sus cu doi colegi de facultate

Când a coborât înapoi la mașină, lângă ea era un milițian care tocmai îi tăia amendă pentru staționare în loc interzis. Amendă pe care, în anii ’90, n-ar fi tăiat-o ăla niciodată dacă mașina avea număr de București, nu de Vâlcea.

Până la urmă, n-a luat amendă, dar pentru asta a trebuit să dea șpagă ce-i mai rămăsese din bursă. Și iată cum, prieteni, până și un plan impecabil poate fi dus pe apa sâmbetei de o necunoscută variabilă.

Iar partea cea mai mișto este că le-am povestit toată această întâmplare fetelor. Am văzut într-o zi pe stradă o Dacie care avea portbagaj din ăla pe plafon și brusc am avut un flash cu toată tărășenia. Le-am zis-o, au ascultat cu atenție, au râs, după care a venit decisiva:

– Dar de ce nu și-a comandat frigider de pe eMAG?

Și m-au liniștit de tot.

Mă gândesc de unde pot să fac rost de un telefon cu disc, să le rog să-mi arate cum poți să-ți comanzi cu el frigider de pe eMAG.

sursa foto: freepik.com