Am fost marți seară să văd „Anul nou care n-a fost” și voiam să vă spun că mi-a plăcut de-am făcut pipi pe mine.

Nu, nu m-am dus la premiera de gală, deși m-au invitat, pentru că nu pot cu atâta lume pe metru pătrat. Bine, și pentru că nu suport să mă îmbrac frumos, doar ca să merg să văd un film, dar asta rămâne între noi.

Dimpotrivă, când am văzut câți oameni îl laudă, după premieră, am avut o strângere de inimă dureroasă, știind exact câte țepe mi-am luat fix așa de-a lungul timpului. Mă duceam să văd filme recomandate de oamenii care au mers cu invitație. De 9 ori din 10, filmul era mult mai prost decât ce scria lumea despre el.

Dar la ăsta tot m-aș fi dus, pentru că-mi doream să-l văd și pentru că oricum merg la aproape toate filmele românești. Bune, proaste, văd eu după, dar de mers tot merg.

Nu doar că nu e prost, „Anul nou care n-a fost” e bun, e foarte bun, n-a luat degeaba cele patru premii de la Veneția. N-am simțit când au trecut cele două ore, mi-aș fi dorit să mai țină un pic.

Este bine jucat, bine scris, bine făcut. Actori buni, regizor bun, scenariu mișto. Bravo lor, încă o dată mi se adeverește că avem o generație de actori extrem de buni care acum au ajuns la maturitatea lor artistică.

Este pentru prima oară când văd un film de lungmetraj care înglobează un scurtmetraj făcut cu ani în urmă. Știam „Cadoul de Crăciun” de multă vreme, mi-a picat fața când am văzut ce natural au reușit să-l integreze în film. Probabil a contat mult că ambele sunt regizate de același om, de Bogdan Mureșanu. Le-a ieșit bine de tot, nu se simte deloc corpul străin integrat.

Un mare bravo cu aplauze în picioare pentru scenografi. Prieteni, au reușit să redea bine de tot atmosfera din epocă. Și mă refer atât la cadrele interioare, cât și la cele exterioare filmate afară, pe străzi. Plus hainele cu care erau îmbrăcați toți, poți să juri că sunt cumpărate de la Magazinul Universal din centrul Rădăuțiului, la final de ’87. Bine, bine de tot, jur c-am avut flash-uri din vremurile alea.

Despre acțiune vă spun doar atât: toată are loc în ziua de 21 decembrie 1989. Ultima zi înainte de fuga lui Ceaușescu. Restul o să descoperiți singuri.

Ca să fiu cinstit până ca capăt, există totuși și o problemă, veșnica problemă a filmelor românești: copiii care nu știu să joace. Noroc că nu sunt prea multe secvențe în care apar. Habar nu am de ce nu sunt în stare producătorii să facă casting-uri serioase și pentru alegerea copiilor, probabil nu-și dau seama cât scade din valoare filmului un copil care doar recită replici învățate pe de rost. Nfine…

Dar puteți trece ușor peste asta dacă chiar vă doriți să vedeți filmul.

Da, știu că nu vă plac filmele românești, mi-ați explicat și de ce, dar eu o să continui să vorbesc despre ele, mai ales că multe dintre problemele pe care le aveau cândva s-au rezolvat. Nu mai există celebrele probleme cu sonorul, de nu puteai să le înțelegi dacă nu aveau subtitrare. Nu mai există scenariile alea scrise în limbaj de lemn, cu dialoguri tembele într-un limbaj pe care nu-l folosește nici dracu’. Acum, la ora asta, orice producție românească bună poate sa stea oricând lângă una din țări cu tradiție în domeniu.

De-aia o să-mi continui demersul de a încerca să vă conving că cinematografia românească nu poate să crească fără spectatori plătitori de bilet. Prin urmare, dacă voi convinge un singur om să meargă la cinematograf și să plătească bilet pentru un film românesc, misiunea mea a fost îndeplinită.

Sunt fan filme românești, dacă aș avea unde m-aș uita doar la ele. Nu, nu, pls nu-mi explicați despre canalele de youtube doar cu filme românești, că nu la genul ăla de filme românești mă refer. Nu-mi plac filmele românești vechi, am zis de ce, nu mai stau să mai spun o dată.

Revenind la „Anul nou care n-a fost”, mergeți să-l vedeți, vă promit că n-o să vă pară rău după bani.

De un singur lucru îmi pare rău: că n-am luat și fetele cu mine la film. Am fost să-l văd de la o oră imposibilă, 21:45, ele având școală a doua zi. Dar lasă că mai pot să merg încă o dată, special pentru copii.