Ieri am stat două ore și zece minute la coadă, la punctul de frontieră Giurgiu – Ruse.

Două ore și zece minute în care am simțit cum mi se derulează toată viața prin fața ochilor; două ore și zece minute în care mi-au trecut prin minte toate cuvintele (pe care nu le pot lăsa aici) la adresa celor care au luat decizia să înceapă vara lucrările la pod; două ore și zece minute despre care am crezut că nu se vor termina vreodată.

Când în sfârșit i-am întins pașapoartele polițistului de frontieră, răbdarea mea se terminase deja de multă vreme, psihic eram efectiv stors.

Omul nu stătea în coșmelia aia a lor, venise el spre coloana de mașini. A ajuns la mine, a luat toate patru pașapoartele și-a întrebat scurt:

– Unde mergeți?

– În Grecia.

Am făcut o pauză și-am adăugat oftând:

– … sper.

La care omul ăla, care doar în ziua respectivă mai văzuse niște mii de nervoși d-ăștia ca mine, și-a desfăcut fața într-un zâmbet larg:

– Concediu plăcut!, și mi-a întins actele.

Moment în care mi s-a făcut rușine de epuizarea mea nervoasă, eu fiind în mașină, cu aerul condiționat mergând și ascultând muzică, în timp ce polițistul ăla era afară, în soare (deja erau 30 de grade la ora aia), făcând tot ce putea el să ajute coada imensă de mașini să se miște cât mai repede.

N-am nicio îndoială că văzuse deja câteva mii de iritați doar în dimineața aia, și totuși a avut puterea să zâmbească la încercarea mea de glumă.

I-am urat „serviciu ușor și cât mai puțină caniculă”, ne-am mai zâmbit o dată scurt, eu am demarat, iar el a cerut actele celor din mașina din spate.

Băi, nu știu, dar uneori un gest din ăsta mic îți poate schimba starea de spirit pentru toată ziua. Și-ți mai redă din încrederea în oameni.

Atât pentru azi.