„Eu n-aș mânca niciodată carne de om!”.

Sunt fascinat de ușurința cu care oamenii afirmă ferm lucruri și dau verdicte de pe canapea, fără să fie puși vreodată într-o situație care măcar să se apropie cât de cât de situațiile despre care vorbesc cu atâta nonșalanță.

M-am activat de la un comentariu de zilele trecute, în care cineva zicea că ar fi murit de foame în locul celor din avionul care s-a prăbușit în Anzi. Se referea la întâmplarea groaznică din anul 1972, când cei care au rămas în viață, după prăbușirea avionului, supraviețuiesc până sunt salvați mâncând din corpurile celor care au murit.

Paranteză. Filmul „Society of Snow” descrie fidel modul în care s-au petrecut evenimentele, dacă nu l-ați văzut încă, ați face bine să-l vedeți. Deși este extrem de dur și crunt, este o lecție importantă de viață: cât de departe poți să mergi ca să supraviețuiești. Am închis paranteza.

Revenind, ziceam că mă distrează foarte tare, dar mă și întristează, comentariile de genul: „eu n-aș fi mâncat carne de om niciodată, aș fi preferat să mor de foame.”. Câtă hotărâre și siguranță de sine, dezarmantă, în timp ce ronțăi vesel un covrigel și mai arunci un ochi pe interneți.

Pentru că, nu-i așa, marinarii care rămâneau fără provizii și mâncau tot ce se putea de pe nave o făceau pentru că le plăcea lor să-și fiarbă bocancii și să-i mănânce. Se dădeau în vânt după curelele de la vele preparate pe pat de frânghii, după o rețetă a unul Chef cu stele Michelin. Făceau toate astea pentru că le plăcea lor să mănânce lucruri mai deosebite, nu pentru că altfel s-ar fi stins de foame.

Există nenumărate documentare despre oameni care au supraviețuit după ce au ajuns în situații limită vizavi de lipsa de hrană. Evident, au supraviețuit mâncând chestii pe care nici măcar nu le-ar fi atins dacă nu ajungeau în situația respectivă.

De câte ori în viață ați mâncat mațele peștilor? Sau ochii? Ambele, crude, că prăjite poate oricine. Nu-mi răspundeți, că știu deja răspunsul.

Am văzut la un moment dat un documentar (nu mai țin minte unde și cum, că sunt niște ani de atunci) despre cu un tip care, la fel, a rămas pe mare plutind în derivă pe un velier. A supraviețuit, după ce a mâncat orice se putea mânca de pe vasul ăla, inclusiv curele și parâme.

Dar cel mai tare era cum povestea că din când in când mai reușea să pescuiască câte un pește (avea niște undițe pe vas) și-l mânca PE TOT. Doar oasele și solzii ăia mari mai rămâneau după ce termina cu peștele.

Până și el se cutremura când povestea, nu-și putea explica ce s-a produs în creierul lui de-a putut să mănânce scârboșeniile alea.

I-a explicat un psiholog (sau psihiatru) pe care-l aduseseră producătorii documentarului că în situații de genul ăla, creierul își închide niște receptori, tocmai ca să te ajute să poți să mănânci niște chestii pe care, în mod normal, n-ai fi putut să le bagi în gură fără să vomiți.

Este un proces care face parte din instinctul de supraviețuire, creierul alege singur să nu mai funcționeze normal, tocmai pentru că știe că dacă nu mănânci o să mori.

Credeți că oamenii ăia care s-au prăbușit cu avionul au vrut să-și mănânce prietenii morți? Credeți că le-a făcut plăcere? Mestecau carne proaspăt extrasă de pe câte un cadavru și plescăiau încântați: „așa da, Jose ăsta e mult mai fraged decât Victor.”. Așa ziceți voi că se întâmplau lucrurile?

Sunt absolut convins că pe oricare dintre supraviețuitorii prăbușirii din Anzi i-ai fi luat și i-ai fi întrebat, înainte să se prăbușească cu avionul, dacă ar mânca carne de om, probabil toți ar fi răspuns același lucru: „Eu??? Niciodată! Dar cum să mănânc? Doamne, apără și păzește! Mai bine mor de foame!”*

Ei bine, iată că dacă ești pus într-o situație limită, o să alegi să nu mori de foame. La cei din Anzi greu a fost până a mâncat carne de om primul dintre ei, după care instinctul de supraviețuire și-a spus cuvântul.

Așa că, oameni buni, nu mai dați verdicte din astea extrem de ferme, cum că voi n-ați face niciodată asta sau ailaltă, până nu sunteți puși într-o situație de viață și de moarte.

Din fericire, n-am vreun exemplu personal, n-am fost nevoit până la vârsta asta să iau vreo decizie care să-mi salveze viața, dar tot o să vin cu ceva. Cu o exemplificare puerilă, dar o s-o spun, că alta n-am.

Până la vârsta de 16 ani nu mâncam salată de boeuf. Am gustat o singură dată când eram mic, nu mi-a plăcut, din secunda aia nu m-am mai atins vreodată de așa ceva. Cu toate astea, mama făcea frecvent, nu doar de Paști sau Crăciun, pentru că și ea și tata ar fi mâncat salată de boeuf la orice oră. De prisos să mai spun că nu mă atingeam de ea niciodată, indiferent cât insistau amândoi să mă convingă că e bună.

Până într-o zi, prieteni, mai precis până in ziua in care am venit de la școală rupt de foame, am intrat în casă și singurul lucru comestibil pe care l-am găsit era niște salată de boeuf.

Ai mei erau la muncă amândoi, în frigider bătea vântul.

Să nu mă luați cu „de ce nu ți-ai făcut repede altceva de mâncare”, că vă aflați într-o profundă eroare. Vorbim despre anul 1988, da? Unul dintre cei mai crunți ai „epocii de aur”, nu se mai găsea aproape nimic. Deci nu era ca acum, să deschizi frigiderul și să încropești repede ceva sau să dai o fugă până la megaimaju’ din colț.

Pe scurt, frigiderul era gol, în afară de pâine și de nenorocitul ăla de castron cu salată de boeuf nu mai aveam nimic care să poată fi mâncat rapid.

Ce credeți? Am ras mai bine de jumătate (și mama făcea în castron mare, d-ăla pe care îl folosești când ai musafiri) și din momentul ăla nu doar că n-am mai refuzat niciodată salata de boeuf, dar a devenit una dintre mâncărurile mele preferate.

Da, știu, v-am zis ca e un exemplu pueril, dar doar p-ăsta mi l-am adus aminte. Nu-i nimic, poate veniți voi cu situații mai complicate, unele despre care ați fi jurat că n-ar fi posibile până nu vi s-au întâmplat.

sursa foto: freepik.com