Articol scris de Iulia.

…

Duminica trecută am fost cu fiul din dotare la ziua de naștere a unui coleg de-ai lui de la grădi. Zi de naștere organizată la un loc de joacă amplasat în incinta unuia dintre mallurile brașovene.

Și pentru că fiul e deja suficient de măricel încât să nu mai țină neapărat să stea lipit de fusta mă-sii când mergem în lume – unde prin „să stea lipit” nu se va înțelege că stătea la propriu lipit, ci că pur și simplu voia să fiu prezentă acolo, nu c-ar fi avut vreo treabă cu mine, ci numai așa, de kiki.

Însă iaca a venit și momentul în care a devenit suficient de independent încât să-l pot lăsa un ceas – două de capul lui la chermeză. Ceea ce am și făcut, deoarece cu o zi înainte constatasem că stă rău de tot la capitolul mergători de vară, așa că l-am anunțat că mă duc rapid să dau o raită prin magazine, să-i caut umblători.

L-am lăsat deci la petrecere și am început să bântui prin mall. Am intrat cam prin toate magazinele în care se găsesc papuci de copii și, până la urmă, am găsit la Deichmann două perechi care îndeplineau criteriile cele mai importante: erau numărul care trebuia (că aparent toate mamele la toți copiii care poartă 28 la picior fuseseră la cumpărături în duminica aia, de dispăruse numărul ăla de pe peste tot) și păreau suficient de simpatici încât să-i placă domniei sale.

Că și asta e o problemă: s-a întâmplat să i se cumpere – fie de către mine, fie de către bunică-sa – păpuci pe care noi i-am considerat foarte simpatici, însă pe care domnul, după o inspecție rapidă, i-a concediat cu o strâmbătură din nas.

Booon, luat deci mergători pentru copil, întors la petrecere, terminat petrecere, mers acasă. Odată ajunși acasă, pun copilul să probeze păpucii, să mă asigur că sunt ce trebuie. Că ăsta micu al nostru e și bizar, nu are piciorul mare pentru vârsta lui, dar îl are încă destul de pufos. Ceea ce înseamnă că de multe ori, chiar dacă mărimea e cea bună, încălțările îl strâng prin diverse locuri.

Probează copilul prima pereche – victorie! Erau și buni, îi și plăceau. Se încalță și cu a doua pereche – victorie, dar numai pe jumătate. Adică de plăcut îi plăceau (practic nici n-aveau cum să nu îi placă, că erau cu Batman), dar îl strângeau.

Așa că, luni după amiaza, vrând-nevrând, umflu copilul de-o aripă și mă duc să returnez papucii nepotriviți și să căutăm împreună o altă pereche care să îi vină.

Mă duc regulamentar la Deichmann-ul de unde îi cumpărasem, prezint bonul și cutia cu păpucii și cer returnarea banilor. Știam de la început că voi face retur și voi vrea banii înapoi, pentru că în afară de cele 2 opțiuni pe care le achiziționasem cu mai puțin de 24 de ore înainte, știam cu certitudine că altele nu mai aveam în respectivul magazin.

Și aici începe dandanaua. Fătuca de la casă, cu o mutră extrem de acră, se uită la mine de parcă i-aș fi cerut să îmi dea banii din bugetul ei personal de pâine și țigări.

– Mdea, deci vreți banii, da?

– Da.

– Nu vreți alt produs la schimb?

– Nu.

– Deci vă dau banii.

– Da, vă rog.

Dă ochii peste cap de am crezut că o să facă entorsă la ei, după care, brusc și fără avertisment, trage un răget de război:

– Irinaaaaaaaaaa! Vinoooooooo! La casăăăăăăăăă!

De era cât pe ce să facem infarct, și io, și copilul aflat lângă mine.

În câteva clipe apare și numita Irina (crecă așa o chema, n-am reținut exact, dar nici nu are prea mare importanță). Posesoare a unei mecle și mai acre decât cea a colegei ei. Asta ziceai că numa sare de lămâie amestecată cu Hellas mâncase în ultimii dooșcinci de ani.

Reluăm dialogul absurd:

– Mdea, deci vreți banii, da?

– Da.

– Nu vreți alt produs la schimb?

– Nu.

– Deci vă dau banii.

– Da, vă rog.

Se uită scârbită la bon, de ziceai că i-am dat o bucată de hârtie igienică folosită, nu un bon de la casa de marcat, emis chiar de domnia ei cu mai puțin de o zi înainte – că da, îmi aminteam mutra ei acră din ziua precedentă.

Apoi deschide cutia cu papuci la fel de scârbită, oarecum așa, cu vârful degetelor. Ai fi zis că se aștepta să găsească înăuntru rahatul aferent bucății de hârtie igienică folosită.

Scoate papucii tot cu vârful degetelor și începe să-i sucească pe toate părțile. Evident, având în vedere faptul că după primele 3 secunde în care îi ținuse în picioare, copilul îmi spusese că îl strâng, îl descălțasem de ei și aterizaseră fix la loc în cutie.

Erau, așadar, fix în starea în care fuseseră la cumpărare. Cu etichetele pe ei, cu sărăciile alea de cartoane înăuntru, care îi ajută să îi păstreze forma, cu tot ce trebuie. Inclusiv cu elasticul ăla care lega papucul stâng de cel drept – probabil știți despre ce vorbesc: în multe magazine, mai ales papucii de copii, sunt prinși unul de altul cu un elastic. Suficient de lung încât să poți proba papucul, însă suficient de scurt încât să nu poți merge cu ei. Decât, eventual, dacă vrei să te simți precum un cal împiedicat.

Revenind. Madam Irina inspectează deci mergătorii pe toate părțile, după care decretează imperial:

– Au fost purtați!

Mă uit la ea, nevenindu-mi să-mi cred urechilor și neștiind dacă să râd sau să îi fut un papuc peste bot. Aleg însă să îmi păstrez calmul, uitându-mă la ea cu o privire întrebătoare.

Ține perechea de papuci în mână, cu tălpile în sus, și îmi arată niște puncte aproape invizibile pe respectivele tălpi:

– Au urme de purtare! Dacă faceți retur, trebuie aduși în starea în care au fost cumpărați, nu cu urme de purtare!

– Doamnă, cred că glumiți! Lăsând la o parte faptul că au fost cumpărați acum mai puțin de 24 de ore, ce sens ar fi avut să îi poarte copilul o zi, după care să îi aduc înapoi? Iar pe de altă parte, cum credeți că ar fi putut fi purtați, ei fiind legați între ei, exact așa cum erau când am plecat cu ei de la dumneavoastră din magazin?

– Nu știu și nu mă interesează, eu văd că au urme de purtare și trebuie aduși în starea în care au fost cumpărați! turuie cu acreală și pe un ton vizibil iritat madama.

Dau să încep să drăcui și să las birjarul din mine să iasă la iveală, dar îmi dau seama că am copilul de mână și nu se cade. Copil care mă privește cu ochi mari și zice:

– Mami, da eu chiar n-am purtat papucii, că doar ți-am spus că mă strâng!

– Știu, pisoi. Dar aparent doamna are vedere de Superman și vede lucruri invizibile pentru noi, restul muritorilor. Sau poate a intrat azi noapte cineva la noi în casă, s-a încălțat cu papucii tăi și a ieșit la o plimbare cu ei, după care i-a adus înapoi și i-a băgat în cutie.

Cucoana mă privește în continuare acru din spatele tejghelei și își reia placa:

– Au urme de purtare și trebuie aduși în starea în care au fost cumpărați!

– Ok, dați-i încoace, să îi „readuc în starea în care au fost cumpărați”!

Și scot din geantă un șervețel umed, cu care dau să mă apuc să șterg urmele invizibile de pe tălpile papucilor buclucași.

– Nununu! Nu aici, în magazin! Nu aveți voie să faceți asta aici! Trebuia să faceți asta înainte de a-i aduce înapoi!

Ridic șocată privirea spre matracucă. Aparent, luxosul brand Deichmann nu permite utilizarea unui șervețel în incinta locațiilor sale, întru îndepărtarea unor urme invizibile de pe niște papuci nepurtați.

Așa că iau cutia cu papuci, ies din magazinul de lux și mă pun pe prima băncuță din fața lui, unde frec tălpile cu șervețelul umed. Mă uit în repetate rânduri la el – la șervețel, adică – căutând urme vizibile de murdărie transferate pe el de pe tălpile papucilor „purtați”.

Șoc și groază, șervețelul rămâne la fel de alb ca în ziua în care ieșise pe poarta fabricii. Închei operațiunea sub privirile bulversate ale copilului, iau cutia cu papuci într-o mână și fiul în cealaltă și mă întorc în magazin.

Acritura, la post. Expediez cutia în zbor spre tejghea, de la distanță de vreun metru – doi, cutia aterizează în fața japiței cu un trosc sec, după care alunecă elegant înspre ea și se oprește într-una dintre cele două sau trei burți ale individei.

– Acum e bine? Aș putea să îmi primesc în sfârșit banii înapoi?

Nu-mi răspunde, deschide cutia, ia din nou papucii la inspectat, mai avea un pic și ar fi scos și o lupă, dacă ar fi avut. Termină inspecția, vizibil nemulțumită că nu mai are ce comenta și, tăcând în continuare și se întoarce pe călcâie spre prima acritură cu care vorbisem, spunându-i ăleia să „se ocupe de retur”, după care își cară fizicul dracu știe unde.

Prima acritură îmi comunică cu generozitate că îmi va returna banii, însă înainte de asta, va trebui să mai completăm niște hârtii.

Și începe să îmi înșire în față o bască de hârțoage, unde trebuia să îmi completez numele, prenumele, numele de fată al bunicii, numărul de kilograme al câinelui, precum și culoarea preferată a soțului și mâncarea favorită a tatălui.

Evident, refuz să mă apuc să scriu romane și o rog frumos să îmi spună unde anume în termenii și condițiile lor este specificat faptul că trebuie să completez tot istoricul familiei pentru a-mi recupera banii.

Se uită cu acreală și superioritate la mine și îmi smulge din mână bonul de care era capsat un mic fluturaș cu respectivele informații. Se apucă să se uite peste textul scris mărunt și jur că mai avea un pic și începea să silabisească ce scrie acolo. Că era evident că lectura nu era unul dintre punctele ei forte.

După vreo 30 de secunde de efort intelectual, timp în care începuseră să i se formeze broboane de sudoare pe frunte și pe la tâmple de la atâta strofocare, pune gheara falsă a unui deget butucănos cu aproximație undeva pe text și îmi comunică:

– Pe aici pe undeva trebuie să scrie, dacă vreți să știți exact, n-aveți decât să citiți dumneavoastră!

– Mda, firește că trebuie să citesc eu, că e evident că pentru dumneavoastră e o provocare prea mare acțiunea de a citi.

Îmi dau ochii peste cap cu zgomot, iar hârțoagele pe care mi le trântise în față, mâzgălesc pe fiecare niște X-uri și niște linii aleatorii îmbârligate, care ar fi făcut lejer concurență oricărei rețete scrise de un medic grăbit, după care îi arunc pixul pe masă și îmi cer banii.

Se uită cu scârbă la mine, deschide casa de marcat și petrece vreo câteva minute bune socotind la diverse combinații de bancnote, ca să izbutească într-un final, după o nouă repriză de asudat, să îmi dea banii după care venisem.

Și acu stau eu și vă întreb: unu la mână, ce te costă să fii om și să nu te porți ca ultima lepră jegoasă cu un client? Și doi la mână, ce motiv aș mai avea eu să mai calc odată prin vreun magazin Deichmann?

Da, probabil că nu e ok să generalizez și să presupun că toți angajații respectivei mărci sunt niște japițe acre, dar din punctul meu de vedere, o singură (sau două, în cazul de față) persoană care se poartă așa, mă face să nu mai vreau să am de-a face vreodată cu ei, chiar dacă toți ceilalți angajați ai lor din toată lumea asta mare sunt niște ființe absolut delicioase și adorabile.

Și îmi pare rău. Nu au ei cele mai calitative încălțări, dar au adesea modele simpatice, la prețuri pe care eu le consider decente pentru ce oferă. Și am luat de multe ori papuci de acolo, atât pentru mine, cât și pentru Fritz sau pentru copil. Well, no more.

Și nu că ar plânge Deichmann că au pierdut cine știe ce încasări că nu-mi mai iau eu călțuni de-acolo, dar am rămas așa, cu-n gust amar…

sursa foto: freepik.com