Am mai povestit pe aici, dar nu știu câtă lume mai ține minte, c-am fost jucător de FIFA. Și când zic jucător de FIFA, a se înțelege că doar asta visam și asta pictam, vorba reclamei.

Pe scurt, am avut o perioadă de câțiva ani în care n-am făcut altceva în afară de a juca FIFA. Mă rog, mă mai întrerupeam pentru chestii care mă enervau cumplit, cum ar fi mâncatul, dormitul și mersul la muncă, dar tare mi-aș fi dorit să nu mă întrerup nici măcar pentru astea.

Trăiam pentru după-amiaza zilei de vineri când mă puneam în fața jocului și mă mai ridicam duminică târziu în noapte. Nu de puține ori mâncam acolo, pe tastatură. Cel mai fericit eram când nu mă duceam lunea la birou, sunam și inventam o minciună că n-am cum să ajung, după care dădeam drumul la joc.

Știu că n-ar trebui să fie o chestiune de mândrie tot ce vă povestesc acum, dar dacă exact așa au stat lucrurile ce era să fac? Când m-am lăsat de FIFA, în 2014, eram în primii 1000 de jucători din lume. Și nu glumesc. Dacă am făcut doar asta niște ani întregi, era normal să fiu printre cei mai buni.

Slavă Bărbosului pentru acest blog, că datorită lui a trebuit să mă las. Nu aveam timp și pentru FIFA și pentru scris, așa c-a trebuit să aleg.

Dar ce vreau să vă povestesc astăzi este o întâmplare de la începuturile mele ca jucător de FIFA. Adică din vremurile când internetul încă nu era „țeavă” în România, lumea juca FIFA pe PC, nu pe PlayStation.

Iar dacă voiai să joci împotriva altcuiva, gen om viu, nu împotriva calculatorului, aveai foarte puține opțiuni. De obicei, jucai împotriva unui prieten care era dispus să se care cu calculatorul lui la tine acasă. Atenție, când zic „calculator” a se înțelege că trebuia să-și aducă și monitorul. Nu era simplu deloc.

Altă opțiune era să mergi pe la sălile de internet și să te înscrii la turnee de FIFA. Despre un astfel de turneu vreau să vă povestesc astăzi.

Vă dați seama că eu care eram ditamai tălanul, om serios cu familie acasă, nu aveam niciun gând să mă înscriu vreodată la vrun turneu de FIFA, unde ar fi trebuit să joc împreună cu puștani cărora le dădeau primele coșuri.

Dar nu toate lucrurile merg în viață cum îți dorești, așa că amicul cu care jucam FIFA pe vremea aia și-a zis că s-a săturat de lungile nopți în care ne înfruntam doar noi doi, așa că s-a înscris la un turneu de FIFA de la un internet cafe. Iar odată cu el mă înscrisese și pe mine.

Nici n-am vrut să aud. I-am zis să-și vadă de treabă că eu nu merg la așa ceva. Dar s-a rugat de mine și mi-a venit cu tot felul de argumente: că ce avem de pierdut, că mergem să vedem cum e, că e duminica, că nu trebuie să-ți iei liber de la muncă. Până la urmă m-a convins și mi-am zis: „Hai, mă, ce am de pierdut? Hai să vedem ce se întâmplă.”

Evident, avusesem dreptate. Media de vârstă la turneul ăla cu greu trecea de 15 ani. Când am intrat acolo, toți puștanii ăia care între ei vorbeau cu „coaie” și altele de genul s-au oprit să ne dea „bună ziua”, de mi-a crăpat inima de rușine.

Ca să înțelegeți și mai bine, la un moment dat li s-a făcut foame și sete copilașilor ălora și-au început să se scobească de bani prin buzunare până au făcut suma necesară pentru o Cola la 2 litri și-o pizza. Că, na, probabil restul de bani din alocații se duseseră pe înscrierea la turneu.

În schimb, toți, dar absolut toți puștanii ăia, jucau mult mai bine decât mine și decât amicul meu. Erau la cu totul alt nivel decât ce puteam eu la ora aia.

Nfine, ce era să mai facem, să plecăm acasă? Dacă am intrat în horă, hai să mergem până la capăt. S-au tras la sorți grupele, am început să jucăm și încă de la primul meu meci a fost evident că n-am nici cea mai mică șansă împotriva copiilor ălora.

Lasă că mi-am luat un 4-0 sec în primul meci, dar până la al doilea am stat să casc ochii la ce jucau ceilalți de prin sală. Și mă pufnea râsul, omuleții ăia erau profesioniști pe lângă mine, jucau FIFA la un nivel pe care eu, la vremea aia, doar îl năzuiam. Patru sau cinci ani mai târziu, nu și-ar mai fi dorit ei să joace cu mine.

Revenind, cel mai bun din sala aia era un puștan care părea și cel mai mare de vârstă dintre ei, respectiv avea pe la 16-17 ani. Nu știu cum îl chema pe numele adevărat, toată lumea îl striga Oase.

Prieteni, Oase ăsta nu numai că era cel mai bun, dar mânuia tastatura într-un fel pe care eu nu vi-l pot descrie în cuvinte, pentru că nu știu cum să fac comparațiile potrivite. Pot cel mult să încerc să vă spun că era ca și cum Messi ar fi intrat la o miuță în curtea școlii. Cam asta era diferența dintre toți cei de-acolo și Oase.

Dar ce n-o să uit niciodată, o să am toată viața mea în cap imaginea asta, este cum, pe la jumătatea turneului, a mai intrat în sală un băiețel din ăsta, un puștan care avea sub braț un ceva înfășurat într-o cârpă.

Cum l-a văzut că intră, Oase a pus pauză la meciul pe care-l juca și a strigat:

– Ai adus?

La care proaspătul venit a dat, sigur pe el, din cap:

– Am adus.

S-a făcut liniște, s-au oprit toate meciurile care erau în desfășurare și toată lumea din sală s-a strâns în jurul noului venit.

Iar ăsta, mândru tare de misiunea lui, i se citea pe față cât era de mândru, a luat chestia pe care o ținea la subraț într-o cârpă, a pus-o pe masă și a dat cârpa la o parte.

Iar acolo, sub cârpă, era o tastatură de gaming, prima pe care o vedeam în viața mea și, mai mult ca sigur, și prima pe care o vedeau puștii din sală.

În momentul în care a fost așezată pe masă, absolut toată lumea s-a dat la o parte ca să-i facă loc lui Oase să ajungă la ea. Băi, vă jur, era ca în filmele alea cu Moise care dădea cu toiagul și se despărțea marea-n două. Fix la fel s-a dat toată lumea la o parte ca să vină Oase la tastatură.

Iar Oase, și el pe deplin conștient de importanța misiunii lui, și-a suflecat mânecile (vă dau cuvântul meu de onoare că nu înfloresc și nu fac mișto), și-a trosnit degetele de câteva ori, apoi a scuturat din mâini ca pianiștii înainte de concert. După care, cu buricul degetului mijlociu, a atins foarte fin tasta Enter.

În momentul în care degetul lui Oase a atins tastatura, era o liniște în sala aia de internet de puteai să-ți auzi gândurile. Li se opriseră și respirațiile copiilor ălora, jur.

Cam o secundă a stat degetul lui Oase apăsat pe Enter, după care a mai atins-o de două ori scurt și l-a ridicat. S-a uitat roată la toată audiența și-a dat din cap aprobator:

– Da, e bună!

Moment în care au început răcnetele de bucurie.

După care Oase a jucat exclusiv cu noua lui tastatură de gaming și-a câștigat turneul en fanfare. Mă rog, sunt absolut convins că-l câștiga și cu o tastatură căreia nu-i mergeau toate tastele.

Eu n-am apucat să joc cu el, am fost eliminat încă din faza grupelor, dar să știți c-am reușit un 0-0 absolut eroic împotriva celui care urma să ajungă în finală, cu Oase.

Nimeni, niciodată nu mai văzuse un 0-0 la FIFA. S-a strâns toată sala să vadă cum puștiul ăla rata ocazie după ocazie la poarta mea, dar gol n-a reușit să-mi dea. Pe finalul meciului, toată lumea ținea cu „domnul chel” (ăsta fiind eu) și-mi făceau galerie să rezist fără gol primit.

Am rezistat și le-am răsplătit adeziunea subită: când am plecat acasă le-am cumpărat două pizza și-o cola, i-am lăsat acolo în culmea fericirii.

Am stat acum să fac socoteala, dar nu reușesc să-mi dau seama foarte exact. Cert este c-au trecut undeva între 15 și 17 ani de la povestea asta, dar încă am proaspăt în minte, vizualizez cu încetinitorul, ca Stallone în Rocky, momentul când Oase atinge tasta Enter cu buricul degetului mijlociu și explozia de bucurie de după.

Va jur că dacă pe vremea aia ar fi fost așa simplu ca acum, în sensul că găsești foarte ușor tastaturi de gaming, la prețuri decente, dădeam o fugă și le cumpăram măcar trei bucăți. Cred că-și făceau tricouri cu „domnul chel” care le-a cumpărat tastaturi, pizza și cola. Păcat, n-a fost să fie, că nu era simplu în anii ăia.

Chiar, oare ce s-o fi ales de Oase?

sursa foto: freepik.com