Pe 1 aprilie s-au împlinit trei ani de când am luat decizia să renunț la job-ul mișto pe care îl aveam și să văd dacă pot să supraviețuiesc pe cont propriu.
N-am făcut întâmplător precizarea că aveam un job mișto, să știți. E mult mai ușor să iei decizii din astea radicale atunci când pleci dintr-un loc care nu-ți place, unde nu te simți apreciat, unde ai niște șefi obtuzi sau colegi cu care nu te înțelegi.
Dar la mine nimic din toate astea nu era valabil, mă duceam la job cu plăcere, pentru mine zilele de luni nu veneau cu strângerea aia de suflet pe care o avusesem la TOATE joburile anterioare: „aoleu, mâine e luni”.
Chiar aveam un job mișto și, mai mult de atât, un job pe care mi-l dorisem enorm, un job pe care nu credeam că voi avea vreodată șansa să-l obțin.
E posibil să fie pe aici mulți oameni care nu erau acum trei ani și care acum se întreabă „ce job o fi avut ăsta?”. Pentru ei o să precizez c-am lucrat în advertising, aproape cinci ani am fost copywriter într-o agenție de digital.
Eu ajungând acolo fără să fi lucrat vreun minut în publicitate, fără să am nici cea mai mică legătură cu jobul de copywriter, fără să știu NIMIC despre ce se întâmplă într-o agenție. Știam doar că-mi place să scriu și că mă duce capul. Practic, oamenii m-au luat de pe stradă și m-au învățat alfabetul advertising-ului. Lucru pentru care o să le mulțumesc toată viața.
În condițiile astea mi-am dat eu demisia, deci n-avea cum să nu-mi fie teamă. Până la urmă plecam dintr-un loc care-mi plăcea și unde n-aveam grija zilei de mâine, doar pentru că-mi intrase mie în cap c-aș putea să mă descurc făcând doar lucrul care-mi place cel mai mult pe lumea asta: blogging.
Motiv pentru care m-am sucit, m-am învârtit, am chibzuit și-am analizat mai bine de un an până să am curajul să mă duc la Dragoș, owner-ul agenției, să-i spun „aș vrea să vorbim ceva”. Și dacă nu venea pandemia, e posibil să mai fi durat mult și bine până-mi luam inima în dinți să fac pasul.
Până la urmă l-am făcut și s-a dovedit a fi una dintre cele mai bune decizii din viața mea. Trei ani mai târziu, încă am momente când mă gândesc cum ar fi arătat viața mea dacă n-aveam curajul să mă ridic și să plec dintr-un loc care-mi plăcea și în care eram safe din punct de vedere financiar.
Trebuia să menționez și aspectul financiar, pentru că dincolo de satisfacții și de orice altceva, la finalul lunii trebuie să ai cu ce plăti chiria și să poți pune ceva pe masă.
Am vrut să scriu toate astea din două motive. Primul: ca să vă pot spune că niciodată nu e prea târziu pentru decizii de genul ăsta.
E important să alegi pentru tine! Când faci alegerea pentru tine, e aproape imposibil ca lucrurile să nu iasă bine. V-o spune un om care a făcut această alegere la vârsta de aproape 50 de ani. Mă rog, nu-i împlinisem, dar eram pe-acolo, ce mi-e 48, ce mi-e 50.
Și al doilea motiv: să vă provoc și pe voi să-mi povestiți situații asemănătoare. Vreau să-mi spuneți dacă sunteți pe cale să faceți vreo alegere pentru voi, alegere care vă va schimba viața.
Sau, și mai tare, dacă ați făcut deja o alegere de care sunteți mândri. Și cum vi s-a schimbat viața în urma acestei alegeri?
Ca să fie extrem de clar, nu vorbim doar despre schimbări de joburi sau reconversii profesionale. Poate ai ales să nu mai stai în chirie, sau să te muți la țară, sau să-ți schimbi apartamentul cu o casă, sau să faci sport, sau să te apuci de pictură heraldică, sau să-ți cumperi o locomotivă, sau să crești albine pe balcon, sau să, sau să, sau să.
Nu mai insist că v-ați prins ce zic. Pe scurt, vreau să-mi povestiți despre orice decizie pe care ați luat-o pentru voi și care s-a dovedit că v-a schimbat viața în bine. Oricare ar fi ea, decizia.
Acest articol este parte din campania BCR „Alege bine pentru tine”. O campanie menită să ne reamintească despre deciziile pe care le luăm zilnic pentru o viață mai bună. Despre alegerile pentru un viitor așa cum ni l-am dori, despre alegerile care ne fac să avem mai multă încredere în noi și despre orice alegere pe care o facem, în general, pentru noi.
Cu toții știm că fiecare alegere bună are la bază o decizie financiară inteligentă. Iar dacă există vreun moment potrivit pentru alegeri bune pentru tine, acesta este acum.
De ce acum? Pentru că alegerile bune trebuie susținute și de o ofertă bună. iar cei de la BCR au, acum când vorbim, o campanie limitată și, probabil, cea mai bună ofertă de pe piață.
Dacă nu mă credeți pe mine, n-aveți decât să intrați pe site, să vedeți oferta. Poate cu ocazia asta o să vă vină și curajul să dați curs ideilor pe care nu le-ați luat în seamă atâta vreme. Indiferent că v-ați dori un an sabatic în Madagascar, o călătorie cu barca pneumatică pe Amazon sau cum să faceți să le asigurați viitorul copiilor, cu siguranță o să vă ajute măcar un pic și site-ul BCR.
Și tot acolo, pe site, o să afli și despre concursul cu premii… hmm… nu știu cum să le spun, că „mari” e un cuvânt cam modest față de realitate. Cum vă sună „două studiouri la mare” sau „cinci bucătării complet echipate”? Vedeți? De-aia zic că „mari” e un pic depășit de situație.
După ce consultați ceea ce este, probabil, cea mai bună ofertă de pe piață, să nu uitați să vă întoarceți aici, să povestiți care e alegerea aia de care sunteți mândri și care v-a schimbat viața. Sunt foarte curios ce veți spune, să știți.
Cea mai bună – și cea mai importantă – alegere a vieții mele a fost să ne dau o șansă mie și omului meu, să vedem dacă putem “funcționa” împreună, ca un cuplu. Pe masă, ca să zic așa, se afla perspectiva emigrării mele în SUA. Evident, fără el.
N-am ezitat niciun moment (scandalizând juma’ de familie). 19 ani mai târziu, consider a fi fost cea mai bună alegere din viața asta. A fost un caz clasic de alegere făcută cu sufletul.
Familiei i-a trecut scandalizarea 🙄.
Comentariu beton!102
N-ai plecat în SUA, dar nu sunteți în România, nu?
Mihai, nu, nu suntem. Dar la momentul respectiv aspectul ăsta (care ce-i drept era posibil, dar încă departe de certitudine) nu a contat nici în alegerea mea, nici în ecuația scandalizării și-a lui “cum să dai cu piciorul la asemenea șansă” 🤷♀️
Comentariu beton!17
Cred ca am mai zis intr-un comentariu la un articol mai vechi: in ianuarie 1997 am plecat de la CFR, dupa 18 ani jumatate de lucrat in companie. Aveam 44 de ani. Am luat-o de la zero in IT (nu programator, ca nu-mi place programarea) – am avut noroc de cineva care, dupa interviul tehnic, si-a zis ca poate avea incredere in mine si mi-a dat o sansa.
Am plecat de la un salariu de 1700 de lei la vreo 3900 – da, dupa 18 ani lucrati la CFR, inginer, aveam doar 1700 de lei salariu – n-am pupat in cur pe nimeni cand trebuia si se cerea.
Si da, am luat-o complet de la zero – eram juniorul juniorilor la 44 de ani. 🙂
Am avut parte de multe compatimiri si „sfaturi”de la diverse persoane – ca o sa fie rau, cum sa fac asa ceva la varsta aia, o sa ajung pe drumuri, si asa mai departe. Directorul de la CFR SA Iasi de atunci mi-a zis ca am sa ma intorc in genunchi la el sa ma primeasca inapoi. Uite ca n-am facut-o. 🙂
Singurul meu mare regret referitor la decizia asta este ca nu am luat taurul de coarne sa plec mai devreme.
Edit: vad ca lumea se plange ca articolul e reclama. Si ce daca? Important e cum imbini reclama cu ceea ce vrei tu sa comunici.
Doar nu obligi pe nimeni sa foloseasca produsele la care faci reclama (eu, de exemplu, n-as folosi BCR nici mort, desi alte produse utile le-am descoperit din articolele tale).
Comentariu beton!123
Băi, nu știu dacă ai mai povestit asta sau nu, cert e că nu mai țin minte. Așa că pot să-ți spun liniștit: chapeau bas! Mi se pare infernal de greu ce-ai făcut, respect!
N-a fost usor, recunosc. Multam!
Comentariu beton!18
Bobses a mai zis, dar asta nu diminuează cu nimic respectul meu
Comentariu beton!16
Daca ma luam dupa ce zic altii, nu faceam nimic in viata asta.
– am pierdut 9 ani de viata invatand sa devin profesor. In loc sa intru la catedra, am inceput sa muncesc in radio. 8 luni am tras GRATIS, doar sa am emisiunea mea. Si a naibii sa fiu ca am avut-o. Doamne, cate sfaturi si comentarii am primit …
– dupa 10 ani de radio am inceput munca de web designer. De la zero. Asta in 2009, in plina criza. In loc sa ascult de altii si sa caut „un job”.
– la 40+ (barbata-miu la peste 50 de ani) am plecat din tara. Alta runda de sfaturi si de „voi sunteti tampiti” am primit. Copil de 5 ani, 3 valize, 13 mii de dolari (care iti ajung poate 3 luni).
– la 2 ani dupa ce am ajuns, am luat casa. Pe 30 de ani de rate, desi sfatul altora era sa stam dracului in chirie, ca, nu-i asa, daca nu ai bani de chirie nu te da afara din casa, asa cum face banca, daca nu mai poti plati. Oricum … sunt 3 ani de atunci, casa am luat-o cu 260 de mii de dolari, acum e peste 400 de mii ca valoare. Chiriile in zona sunt imense (ipoteca mea e 1500 pe luna, chiria pe o casa similara cel putin 3000).
Mi-am reinceput afacerea inca de 2 ori (diverse state, deci am facut firme diferite), acum sunt si antrenor de tenis „in timpul liber”, sa ma pot ocupa de copil si de viitorul ei in domeniu.
Refuz sa ascult sfaturi de genul „dar era mai bine”, cred ca fiecare stie pentru el. Pe fie-mea vreau sa o invat sa mearga pe drumul ei, chiar daca este greu si ii spun mereu ca poate fi orice, doar POTUS nu, ca nu e nascuta la mancatorii de burgeri. Probabil acum, ca are diabet, nu mai poate sa devina astronaut, ca asta isi dorea de 2 ani. Oh, well …
Comentariu beton!45
Si la mine decizia cea mai buna a fost sa ma casatoresc si sa aleg sa traiesc in alta tara decat România. Am plecat la 31 de ani fara sa cunosc limba tarii pe care mi-o alesesem ca patrie, familia si prietenii imi erau departe si fara job, doar langa omul iubit si familia lui.
16 ani mai tarziu vorbesc fluent limba neerlandeza, am un job care imi place si mult peste media celor pe care le-am avut in România. Si mai ales ma bucur ca l-am batut la cap pe domnul sot sa facem un copil, copil de care suntem tare mandri🥰.
Comentariu beton!88
Plus că acum are cine să vă aducă paharul ăla cu apă. 😛
@MV. Asa e😁.
@AdinaE, mă abțin de minute bune, da’ am și io o limită; „l-am bătut la cap”… ciudate obiceiuri aveți p’acolo, da’ io nu știu, că n-am ieșit de pe Schiphol…
Comentariu beton!24
@CosticaM, e de la Bruxelles 😉. Pai domnul sot nu voia un copil pe motiv ca „costa”🙄. Cred ca mai avea si alte bazaconii din astea prin cap, dar cand mi s-a luat de ele, i-am spus verde in fata ca eu vreau un copil. Nu a iesit din prima dar dupa 2 ani de tratament a iesit un baiat de toata frumusetea si culmea sotul imi spune des ca am facut bine ca l-am batut la cap sa facem un copil. Evident, feciorul e febletea lui😀
Comentariu beton!48
Ce tare, an cam același parcurs că si tine. Și tot în Olanda!
Și este decizia pe care o consider printre cele mai bune în viața mea! 🍀
Eu am ales in 2004 sa adopt. Doi ani mai tarziu eram mama unei fetite de 3 ani jumate. E de departe cea mai buna decizie a mea si sunt foarte mandra de mine. De 3 ani sunt si bunica si ma bucur in fiecare zi ca am avut curaj.
Comentariu beton!195
Și aici un mare „jos pălăria”. ❤️
Superb! Un act de mare curaj. Sa va cresteti cu drag nepotii !
Comentariu beton!25
@Monica… încă o bască-n colb! superb
Comentariu beton!34
Jos pălăria și de la mine! Să aveți parte de bucurii alături de frumoasa familie! 🤗❤️
Comentariu beton!11
Monica, ne-ai dat fum tuturor. Ce decizie senzationala. Bucurie pentru tine sa fii mama si a unui copil de a fi iubit asa cum merita. Povestea ta merita sa fie spusa cat mai des 🙂
Comentariu beton!14
Curaj trebuie mult. Dar, ți-am zis și în privat, pentru mine personal (că nu vorbesc financiar) m-a ajutat când mi-am deschis și eu site-ul ăla. Încă scriu pe el. Nu foarte corect poate, nu foarte frumos, dar sincer îmi place mult să scriu. Și parcă în fiecare zi am câte o idee despre care să scriu. Iar asta mi-a dat liniște la cap, deoarece erau foarte multe în el.
Și ți-am zis de unde m-am inspirat, pentru care îți și mulțumesc!
Comentariu beton!37
Eu am mai zis pe-aici că recomand tuturor oamenilor să-și facă un blog pe care să scrie zilnic. Este un exercițiu care te ajută în foarte multe direcții, dar cel mai important este că-ți ține creierul în priză permanent.
Am luat decizii foarte greu. Prima, care mi-a schimbat total viaţa, a fost să divorţez şi să mă întorc în capitală, la un job de doi lei, locuind cu părinţii la vârsta de peste 40 de ani. Lucrurile s-au aranjat în nişte ani de strâns din dinţi. Dar decizia cea adevărată şi plină de tupeu, care îmi mângâie sufletul şi viaţa de pensionară, a fost să dau examenul de traducator, fiind inginer geolog, care făcuse liceul de italiană. M-am dus la examen, ţinându-mă strâns de cele două dicţionare cu care aveam voie la examen; trecuse mult timp de cand nu mai vorbisem/scrisesem în italiană. Am crescut în ochii mei, pentru că am luat examenul cu notă foarte bună. Acum, ca traducator fac ce îmi place, când vreau! Mi-e un drag de mine de nu mai pot şi noi două, eu şi cu mine facem o echipă pe cinste!!!
Comentariu beton!160
Absolut genială faza cu „voi două”.
Buna ziua, cumva ati lucrat la bottega verde?
da
Ma bucur sa citesc ca sunteti bine.
Ati fost team leader-ul meu la Bottega, a fost primul meu job. M-ati ajutat, la momentul respectiv aveam o situatie grea de care nu stia nimeni. Multumesc!
Comentariu beton!100
Cea mai buna decizie a mea a fost sa pariez si sa investesc devreme in imobiliare. La ora actuala am un venit frumusel din mai multe apartamente inchiriate si in viitor terenuri parcelate si sper la 50 de ani(mai am 5 ani) sa ma cam semi-pensionez. 🙂 Fie ma duc in invatamant fie o sa predau cursuri de IT ca am mai pregatit incepatori pe unde am lucrat. Vreau ceva la max 4 ore/zi din cand in cand sau o sa stau pur si simplu si o sa citesc bloguri, mers la sala, vizitat si dolce far niente. 😀
–
Am incercat sa lucrez si pe cont propriu ca si PFA in IT dar mi-a mers mai prost ca si angajat. Asta a fost prin 2008-2009, o perioada destul de proasta pt IT dar cumva atunci s-a ivit ocazia. Am avut doi clienti la inceput. Cu unul m-am inteles bine, celalalt mi-a dat teapa. Am renuntat dupa un an cand mi-am dat seama ca e volum mare de munca sa fii omul orchestra: sa si cauti clienti, sa faci si sales, si presales, si munca efectiva, sa faci si birocratia cu firma, etc.
Comentariu beton!42
Boss, te invidiez.
Întrebare: de ce mai ești în România? Sau de ce peste ăia cinci ani nu te gândești să pleci undeva?
Chiriile despre care zici îți pot asigura traiul într-o țară unde există și respect pentru populație.
Copilul peste 5 ani abia o sa termine liceul. Maica-mea o sa fie si mai batrana si trebuie sa am grija si de ea. Chiriasii mai vin dar mai si pleaca, se mai strica una alta, trebuie sa ai grija si sa fii prin zona. Nu doar vin banii. 🙂
Comentariu beton!27
@Ciocane, te inteleg f bine. Si noi suntem cam tot pe-acolo, dar mi-a fost jena sa apar cu laude de-astea.
Noi am strans din dinti si pe langa joburile principale, am inceput sa muncim si pt noi, ne-am facut propria firma. A fost greu si timid la inceput, a trebuit sa facem alte cursuri, studii postuniversitare, am platit din buzunar pe vremea impozitelor forfetare… dar am reusit.
Ne-am ajutat f mult baiatul si cu ce-am agonisit, ne-am aruncat in imobiliare.
Dar vorba ta, de-aici nu ies doar bani, administrarea lor e un full job. In plus, am reusit sa ne mentinem joburile, avem pozitii bune amandoi, am mers inainte cu firma si imobiliarele. Munca permanenta si sustinuta ne-a facut bine la cap.
Noua ne-a fost teama de batranete si n-am vrut sa stam cu mana intinsa dupa o pensie jignitoare. Ca am reusit mai mult decat am sperat, e bonusul meritat.
Comentariu beton!46
Acest articol nu mi-a placut. E reclama. Saturatia fata de reclamele insistente si persistente ma face sa fug de tv . Pe de alta parte inteleg ca toata lumea trebuie sa traiasca dar parca nu ma asteptam sa gasesc genul asta de reclama aici…daca vrei sa o faci pe viitor fa-o putin mai subtil, arunc-o undeva pe blog. Sub forma de mai sus e mult prea evidenta, insistenta si , pentru mine, deranjanta.
Comentariu beton!16
@Ioana Pop, nu vă așteptați să găsiți genul ăsta de reclamă aici (marcată corespunzători, scrie PROMO cât să vadă și orbii, deci puteați să alegeți să NU citiți), dar vă așteptati să găsiți un articol care să vă placă, este?
Care articol se scrie singur, iar ăla care-l scrie trebuie să trăiască cu aer, să plătească hostingul cu semnițe și în general să nu producă vreun ban. Are voie doar să scrie articole care să placă și cam atât. Hai, scitir!
Nu ai idee cât de silă mi-e de voi, toți ăștia care săriți de cur în sus „vai, asta e publicitate”, atunci când vorbim despre un blog care teoretic vă place, dar n-aveți nicio problemă să înghițiți tonele de publicitate din jur. Când te duci la cinema tot așa sari ca arsă de cur în sus când încep reclamele? Dar când te urci în metrou? Te apuci sa faci scandal că te agasează vizual reclamele de peste tot?
Repet, n-aveți idee cât de silă îmi e de voi. Este, de altfel, și singurul motiv pentru care ți-am lăsat comentariul, ca să-ți pot spune cât îmi e de silă de tine
N-a ezitat niciodată să spună că trăiește din asta. Chiar au fost și niște articole scrise. Da’ na, înseamnă că sunteți pionier pe-aici, este?
Comentariu beton!33
@Anel, nu e pionier deloc, m-am uitat acum și are comentarii vechi pe-aici. E doar ipocrită.
așa, așa, @Ioana Pop!
băi grasule, învață, mă, să scrii! și mai dă-le-n pln de facturi…
Comentariu beton!41
Ioana, păi cum crezi că s-ar putea trăi din blogging fără reclamă? Iar Mihai scrie zeci de articole mișto în fiecare lună, care nu sunt reclame.
Personal, îmi place mult cum a “împachetat” reclama asta. Mai mult mă enervează cei care descoperă subit că viața fusese foooaaarte grea fără aparatul de waffles sau friteuza de la firma X…
Comentariu beton!67
@Greta, toate advertorialele de pe acest blog sunt asignate categoriei PROMO. Scrie mare, n-ai cum să nu vezi, deci poți să alegi dacă să citești sau nu.
Dar de ce să faci asta când e mult mai ușor să arunci cu rahat? 🤷♂️
Fă, că după comentariul ăsta poți fi doar FĂ, nu vrei tu să scrie ăsta ce vrei tu da să îl ții tu pe mâncare, vezi că balotează mult, sper că vii cu gros acasă ca să ții pasu cu apetitu, haine, și aici trebe gros care poartă doar snicherși de la 800 în sus, excursii, ai văzut că se duce la dracu în praznic deci trebe tot parnosu greu, plătit leasingu la mașină, facturi? Sau poți să îl ciocăni la mel că e gratis! Trebe să ai glezne subțiri și te califici!
Comentariu beton!46
cum le zici dumneata, bobocule… mai rar! I’ve missed you!
Comentariu beton!17
Mihai: acu 3 ani am ales sa traiesc din blogging
Ioana pop: dar…de ce faci publicitate pe blog?
Ioana pop daca era castravete murat era ala ales ultimu, eventual. Daca era za in lant era ala la care apeleaza toti sa fure bicle. Exista oameni pentru care scara de iq are si numere dintr-o cifra. Da…ati ghicit
Ioana, dacă erai doar un pic mai proastă decât ești acum atunci te-ai fi chemat ficus. Doar un pic, să știi.
Comentariu beton!11
@Greta, dacă n-ar fi publicitate și i-ar cere bani să aibă acces pe blog, oare cum ar reacționa doamna Ioana?!
Comentariu beton!11
Mie imi plac si articolele promo. De ce? Pentru ca sunt de bun simt, @MV nu face reclama la ceva dubios si in afara de asta sunt prezentate de cele mai multe ori intr-o maniera amuzanta. Si pe deasupra mai sunt si informative.
Ca nu tuturor le plac reclamele sau articolele astea, e de inteles. Doar ca @Ioana a fost aici extrem de impertinenta.
Comentariu beton!25
@AdinaE, m-am panicat puțin, citisem articolele p..no. Ia uite, domne, io n-am prins niciun articol:))
Io tot îmi spun că nu trebuie să mă mai mire nimic și, când prind curaj și spun că am reușit, pac, apare o treabă din asta😀 Și mă tot întreb cum a putut Mihai să publice un articol fără să îl aprobe anterior ioana pop. Fără „bun de tipar” de la ea🤭
Personal, nu reusesc sa o inteleg pe asta cu „… mă duceam la job cu plăcere …”. Si curand o sa fac 25 de ani de munca cu contract/carte de munca. Nu mai pun la socoteala diversele munci facute prin facultate, ca se aduna si mai multi ani.
Si nu pentru ca am avut doar job-uri nasoale sau sefi cretini – am avut si de-astea, dar am cautat sa ma car din locurile alea – ci pentru ca in astia 25 de ani de munca am ajuns la trei concluzii descoperite in practica:
UNU – daca „trebuie” (sa pui ceasul sa sune, sa ajungi la ora X in locul Y, sa raspunzi la mail/dead-line pana la ora cutare, sa whatever) nu are cum sa „placa” treaba asta zi-de-zi, luna-de-luna, an-de-an; ah, ca sunt si momente frumoase sau satisfactii generate de un proiect/rezultat pentru care ai muncit serios si te bucuri ca ti-a iesit, asta e clar, dar sunt doar momente.
DOI – suna pesimist, poate, dar la finalul zilei tu ai niste ore pe care le „vinzi” (accepti sa le muncesti) pentru niste bani care te ajuta sa faci ce vrei sau ce iti place cu restul orelor pe care nu le-ai vandut; revenind la pct. 1, astea (orele pe care nu le-ai vandut) sunt viata ta reala, aia in care te bucuri de compania familiei, prietenilor, te plimbi sau, pe scurt, in care faci DOAR ce vrei sau ce iti place.
TREI – oricare ar fi calculul procentual, in calitate de salariat, nu vei avea NICIODATA o relatie directa si proportionala intre ce/cat/cum muncesti si cu ce/cat/cum esti recompensat; si asta vine dintr-un calcul simplu: angajatul este un „cost fix” si orice sef incearca in permanenta sa distribuie costul fix pe cat mai multe proiecte, ca sa scada impactul cu indirectele in cost/pret. Ceea nu e neaparat rau, daca e facut cu cap si bun-simt.
Doar ca experienta mi-a demosntrat ca nici „capul” si nici „bunul-simt” nu-s printre atributele cu care sa promovezi fulminant sau, ca sef mai mic, sa punctezi la sefii mai mari. Asa ca sunt ‘jde mii de motive pentru care salariatul are toate sansele sa iasa „ars” la final de luna/proiect, de la sociopatia (generalizata astazi) cu care sefii decid „din excel” ca un 0.1% la profitul corporatiei (care oricum face miliarde) e mai important decat satisfactia sau sanatatea mintala a angajatilor (ca tot vorbiram ieri de burn-out) pana la chestii punctuale gen un sef muist caruia nu-i place de moaca ta sau i se pare ca vrei sa-i iei locul sau vrea sa isi „promoveze” secretara care vine la munca cu julituri in genunchi dupa fiecare team-building.
Vizavi de „alegere pentru mine”, inteleg perfect conceptul. Si „votez” DA cu doua maini.
Asa ca, acum >2 ani de zile am luat decizia sa o iau de la zero intr-un domeniu complet nou pentru mine. Si sa muncesc pentru o calificare noua care sa imi permita sa imi fac si eu proiectul meu. Acum mai am 2-3 saptamani pana sa imi iau ultima certificare de care am nevoie si, daca planetele se aliniaza cum trebuie, sper ca pana la finalul acestui an sa am si eu obiectul muncii MELE.
Comentariu beton!36
Cum adică nu poți să înțelegi conceptul de a merge la job cu plăcere? E simplu: trebuie doar să-ți placă ce muncești.
Ca idee, pandemia m-a ajutat să iau decizia tocmai prin faptul că nu mai mergeam la job. Am urât fiecare secundă de lucrat de acasă. 🤷♂️
@Cryptoprocta ferox: hai că-ți zic io una și mai dihai: n-am muncit o zi în viața mea, iar oamenii m-au plătit lunar doar ca să fac ce-mi place.
Comentariu beton!15
E vorba despre mine si cam atata, nu zic ca am dreptate, nu zic ca nu o fi vreo placere pe la (vreun) job sau ca alti oameni gresesc daca gasesc placerea intr-un job.
Am exemple in familie de oameni care fac job-uri din astea „vocationale” (artist plastic) si asta pot intelege. Intr-adevar, cei despre care spun au o mare satisfactie dar castiga si bani frumosi fara sa „simta” ca muncesc nicio secunda pe zi. Eu nu-s acolo si o recunosc cu un anumit regret.
La mine a fost cam asa: la cca. 20+putini ani, am primit oportunitatea sa dau cu sapa la o multi-nationala. O oportunitate excelenta, era al doilea job al meu, eram foaie-verde pe plantatie, habar nu aveam de nimic. Am intrat in job-ul ala cu entuziasm, cu stat peste program ca sa invat, cu nopti nedormite, cu zeci de mii de km facuti in tara si afara in prima faza ca sa invat si apoi ca sa FAC, sa DEMONSTREZ, sa fiu MAI BUN, sa IAU proiecte noi, sa URC. Si, probabil, imi PLACEA ce faceam pentru ca altfel nu as fi avut energia sa tin ritmul asa ani la rand.
Nu vreau sa fiu de kkt, am invatat enorm acolo, atmosfera era OK, colegii/sefii si mai buni si mai rai, dar per total OK.
Cu toate astea, cred ca „mi-au placut” job-ul si compania pentru un maxim de 4-5 ani dintr-un total de aproape 8 lucrati acolo. Pentru ca, la un moment dat, a venit REVELATIA: o discutie semi-oficiala despre bugete de salarii in diferite filiale din Europa. Atunci am inteles ca firma/seful/echipa erau OK cu mine pentru un singur motiv si anume pentru ca livram un „serviciu” PESTE MEDIE la un „pret” mult SUB MEDIA pietei. Nu pentru „atmosfera”, nu pentru ca eram eu baiat OK, nu pentru ca erau ei baieti OK … pret vs. calitate, asta era tot!
In momentul in care am realizat unde sunt si unde ar fi trebuit sa fiu daca lucrurile ar fi stat corect (exemplu paralel, coleg din aceeasi companie dar alta filiala est-europeana ca sa comparam mere-cu-mere) si am CERUT, din nou, cu argumente, ceea ce mi se cuvenea, s-a ales praful. Seful cu care eram in relatii OK pana atunci (mai un baschet, mai o plimbare cu motoarele) s-a intors la 180 grade ca atitudine si a si avut „grija” sa ma si picteze nasol in biroul din Romania. Colegii de pe pozitii ierarhice similare au pus imediat „umarul” la mizerii/barfe/kkt-uri si asta la multi-nationala conteaza cand vin evaluarile & shit.
Raspunsul a fost NU (fara justificare), au inceput si niste sicane fine, cat sa nu pot acuza pe cineva de ceva concret si cam aia a fost. Atunci si eu am „cazut” pe partea de motivatie, de unde si eu ma duceam daca nu intotdeuna cu placere dar sigur 100% cu motivatie la birou, totul s-a dus in partea cealalta. Mergeam la birou ca sa imi platesc facturile si sa am de unde cauta alt job.
4-5 job-uri si vreo 15 ani mai tarziu – timp in care am fost nevoit sa ma reinventez de minim 3 ori – pot spune, cu mana pe inima, ca peste tot pe unde am fost, oricat de mishto au fost job-ul, compania sau echipa, inevitabil, mai devreme sau mai tarziu a aparut ceva de genul care a distrus orice placere si orice motivatie legate de job-ul respectiv.
Asa ca, pentru mine, cele doua notiuni – job-ul si placerea mersului la job – nu numai ca nu mai sunt de multa vreme compatibile dar se si exclud reciproc. Nu imi vine sa vomit cand trebuie sa plec la birou dar job-ul, pana ma trezesc cu vreo mostenire sau o sa castig la loto, e un „rau necesar” asumat si pe care il tratez serios (ca nu-s vreo lepra) de fiecare data. Dar ramane doar o metoda de a castiga niste bani cu care sa fac ce vreau eu in timpul meu privat.
Comentariu beton!32
@JT: zi-ne si ce faci, poate ne inspiram.
Cea mai buna decizie a fost sa-i dau sotului meu numarul de telefon a doua oara (in aceeasi seara), dupa ce prima oara l-a sters din greseala (era intr-un document pe telefon). Era cat pe ce sa fac misto de el si sa nu i-l dau ca-l stersese ca blegul, dar in ultima clip am zis hai. Nici nu vreau sa-mi imaginez cum ar fi fost viata fara el.
Desi sunt la BCR, nu sunt atenta la ofertele lor, dar o sa ma uit la asta.
Comentariu beton!21
După Monica și Bobses și Vera, standardele estem cam înalte.
Am fost un tocilar, ahtiat după istorie și lingvistică. Primul bursier Erasmus de la Univ din GL, plecat în Aachen la RWTH pentru anul IV. Eiii, și după ce am văzut că viața se întâmplă și în afara cărților și a bibliotecii, după licență (deși aveam totul aranjat pentru bursă de Master tot în Aachen) am lăsat totul baltă și câteva luni mai târziu eram în Hong Kong, dealer în casino (ultimul contact cu matematica fusese prin clasa a9a). Și timp de 7 ani (25-32) am văzut lumea, am făcut înconjurul lumii în 2009 pe Queen Mary 2. Regretul cel mai mare este că am ratat Antarctica dar am atins ”Lopataia” și Capul Horn.
Iar la 32, m-am uitat bine îm jurul meu să văd care sunt posibilitățile și mi-am dat seama că dacă rămân pe barcă voi avea stele și trese și bani și lipsa grijilor dar voi fi singur. Așa că back to Ro (eram cu actuala soție) și 2 ani mai târziu eram căsătorit. După barcă am intrat în minunata lume a corporațiilor și nici nu știam cum se scrie excell (hihi), 7 ani mai târziu iar am schimbat ”cariera” și am luat-o de la zero. Mai am 2 ani până se fac iar 7 ani de activitate în actualul domeniu…hmmmm
Comentariu beton!84
Ce poveste misto! Si cu cata placere as citi despre experientele pe vas 🙂
Comentariu beton!11
Ești foarte tare!
Mi-am închiriat afacerea la un nene austriac, chestie care mi-a redus finanțele pe la jumătate, am terminat anul trecut la Dunărea de Jos ingineria agronomică, că îmi trebuia rahatul ăla de titulatură de inginer, am făcut cursurile TUV pentru inspector sudor internațional (iwi-c), în momentul ăsta bag cursurile de US (ultrasonic) și urmează alea de RX, am participat ca inspector pentru firma italiană la coloanele verticale pentru Petro Brazi, cea mai înaltă dintre ele ajugând la 60 de metri, făcute de către Beta Buzău. Practic la 48 de ani m-am aruncat într-un domeniu total diferit, singurul meu gând fiind să am destule de cunoștințe ca să fac de la zero motociclete custom, și după spusele celor care m-au angajat sunt și bun la asta.
Comentariu beton!75
practic poți acum sa îți verifici singur sudurile, vizual, angle probe UT si radiografic :)))
Ce povești faine pe aici!
Cronologic, una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat este plecarea din multinațională (pe la 28 ani, după 3,5 ani lucrați acolo – acum realizez că nu mi-a luat prea mult să mă simt sclav pe plantație) și dezvoltarea propriului meu drum. Acum 4 ani am terminat și facultatea de psihologie (prima mea iubire) și urmează să-mi continui dezvoltarea în a deveni un terapeut din ce în ce mai bun.
Apoi, o altă decizie surprinzătoare a fost să o am pe fetița mea. Copii pot scoate din noi emoții și energii nebănuite.
Comentariu beton!28
Am plecat, 2 oameni care lucrau la bancă în România, să ne facem şoferi de taxi în Anglia.
Nu voi uita niciodată că am lăsat copiii (prea mici să înțeleagă ce se întâmplă) plângând în maşină şi am fugit în aeroport.
Planul era să lucrăm 1-2 ani, să plătim creditele care ne sufocau (am decis să construim o casă, să facem un copil, apoi pe al doilea, în timp ce eu îmi pierdeam job-ul pentru care muncisem enorm la o altă bancă) şi să ne întoarcem.
Din prima zi în Anglia am decis că nu ne mai întoarcem, peste 7 luni ne-am adus familia, iar 9 ani mai târziu suntem în proces de a cumpăra o casă.
Încă e greu, în special că nu avem prieteni, dar deja de câțiva ani acasă e aici.
Comentariu beton!68
Și altă pălărie s-a prăbușit în colb. Foarte tare!
În întreaga mea viață, am făcut doua alegeri. Două alegeri care mi-au schimbat radical viața și pe care mă felicit și acum că le-am făcut. Prima a fost acum 22 de ani, când m-am întâlnit cu actualul meu soț la mare, eu fiind din Timișoara, el din Slobozia. Am petrecut o după amiază împreună la o cafea atât. În două săptămâni a venit dupa mine la Timișoara, am plecat cu el și ne-am căsătorit. Acum 22 de ani, atenție! Am lăsat job bun, casă, prieteni, familie, oraș fain și am plecat într-un orășel sărac și prăfuit din Bărăgan, fără să clipesc. Nu regret nicio clipă și încă mă uimește curajul și inconștiența (cum spuneau unii) pe care am avut-o, și da, norocul de a știi într-o clipită ca sufletul meu pereche era el…
A doua alegere, a doua schimbare radicală a fost acum un an, la 46 de ani, cand am renuțat la o carieră militară promițătoare, dar extrem de stresantă și grea, pentru a face cofetărie, dragii mei. Da, cofetărie!!! Dupa ani de facultate, masterate, pregătiri, cursuri, specializări și alte alea, mi-am dat seama că tot ceea ce îmi doresc se află într-o bucătărie! Mihai, nu știu dacă iți mai aduci aminte de un articol similar pe care l-ai publicat pe blog acum ceva vreme, articol în care ți-am spus că mi-aș dori să pot renunța la jobul meu de la acea vreme pentru a-mi urma pasiunea: torturile sculptate. Mi-ai răspuns ca ar fi foarte fain să fac asta. Am facut, Mihai, am facut! Am plecat din ,,militărie,, și acum asta fac: torturi sculptate, torturi de nisa, cake design! Acum, la 47 de ani, urmez cursul de cofetar, pentru că nu aveam această specializare, am fost autodidact. Viața mea a început la 46 de ani, sunt împlinită, am tot ceea ce și-ar putea dori un om. Sunt o mare norocoasă. Și dacă ar trebui să mă iau după ce au spus întotdeauna ,,ceilalți,, o mare inconștientă. Una fericita!
Comentariu beton!114
Aș minți să spun că-mi aduc aminte fără să caut, că voi sunteți mulți și eu unul singur (plus că am o vârstă), dar asta nu înseamnă că nu mă simt mândru și nu mă bucur pentru tine. Foarte, foarte tare!
Bravo ție!
Nu cumva ai fost pe chefi la cuţite? Parcă-mi amintesc de o concurentă cu torturi sculptate de prin zona ta.
@Cami, nu, nu am fost eu, dar pe viitor, nu se stie 🙂
Cât de tare!
Luna aceasta am împlinit 2 ani de la emigrarea în Danemarca. La vârsta de 55 de ani am lăsat în urmă familie, casă, mașină , tot… 2 ani mai târziu familia (fiică, ginere, nepoată-născută în această perioadă) este lângă mine. Rezidență, case, mașini… rezolvat. Fără gând de întoarcere.
Comentariu beton!39
Să faceți un drum la Odense pentru mine, dacă tot sunteți în Danemarca. Unul dintre cele mai mișto orașe pe care le-am văzut.
Altfel, bravo!!!
Dacă intri din fb nu se vede banerul de promo, sau eu nu l am văzut. Dar nu mă deranjează absolut deloc. Te urmăresc cu interes şi plăcere.
Unu. Doamna a comentat mult înainte să dau share pe Facebook, deci n-a avut această problemă.
Doi. Da, nu are cum să se vadă că e PROMO din facebook, dar în secunda în care ai dat click pe articol se vede și poți sa decizi dacă citești sau nu.
Trei. Ce scrie înainte de „dar” este egal cu zero. Pe sistemul „n-am nimic cu homosexualii, DAR…”
la punctu 3 e corect daca „dar-ul” ala schimba complet optica
asa „nu se vede, dar mi se rupe pixu” nu are treaba
@animaloo, nu știu cum se vede de la tine, de la mine se vede ca și cum „dar” ăla schimbă complet optica. 🤷♂️
pai, zice ca nu a vazut ca e promo, dar nu ii pasa
care e schimbarea de optica?
in general nu imi pasa de promo, dar in cazu asta…. era „nu-s rasist, dar”
Anul trecut m-am despartit si eu prieteneste de un job misto, cu colegi faini si sefi pe masura. Un job in turism, pentru care m-am pregatit toata viata si care mi-a adus multe satisfactii. Principalul motiv a fost programul, care ma tinea mai mult plecata, lucru ce nu m-a deranjat pana la venirea pandemiei. Dar si faptul ca simteam ca nu mai pot creste pe plan profesional.
N-am mai avut puterea de a aplica pentru un job similar asa ca, in urma unei discutii cu prietena mea, care detine la momentul actual unul dintre cele mai mari centre de pregatire si examene Cambridge din tara (cu sedii in Iasi si Botosani pana in 2023) am hotarat sa deschidem un centru Twinkle Star in Bucuresti. Acum, dupa aproape un an, consider ca este cea mai buna decizie pe care am putut-o lua. Suntem in perioada de crestere si consolidare asa ca fiecare contract, parteneriat, copil care ne trece pragul si decide sa revina este o victorie 🙂
Comentariu beton!29
Frate, ce povesti misto s-au strans la articolul asta!!! 🙂 Una si una.
Personal m-am „activat” rau la postarea lui Lucian, bai, cat mi-ar fi placut sa fac si eu asa ceva acum vreo 23-24 de ani…
Comentariu beton!23
Ești unul din *motoarele * emigrării mele … tu, tomatacuscufita, printesaurbana.ro, albuletzi.blogspot.ro….
Același răspuns l-as fi scris și eu. Sunt plecată înaintea voastră dar citesc exact aceleași bloguri și atit de mult îmi plac subiectele, comentariile, părerile. Va rog pe toți sa nu va opriți din scris.
Am mai povestit:
În septembrie 2016 sor-mea m-a rugat să o însoțesc pe drumul spre Germania, unde cumnatu-miu pregătise deja „terenul” pentru ea și copii. Și să rămân „în concediu” cât simt eu nevoia. Am ajuns la jumatea lui Octombrie.
După două luni aveam deja primul job în Germania, fără să știu limba. După doi ani am învățat-o și am obținut deja un job mai bun.
Se fac imediat 8 (opt) ani și nu mă gândesc să pun capăt „concediului” pe care l-am inceput în octombrie 2016 în autogara Romfour din Fălticeni.
Comentariu beton!61
Se apucă Mihai să scrie pe blog ca a renunțat la job-ul lui safe de circa 3 ani și că a decis să se dedice blog-ului în totalitate și apoi vine o țoapa să-l acuze că de ce face publicitate PE PROPRIUL SĂU BLOG. Măi, unele numai cu fundul gândiți, Îcreierul a plecat în concediu de mult.
Anyways, așa de mult îmi plac astfel de povești. Mă fac dintr-o dată curajoasă, îmi spun în sinea mea că vai, uite că se poate și că trebuie să adun ceva mai mult curaj.
Pentru mine momentan schimbarea cea mare a fost anul trecut când am părăsit firma mult iubită unde lucrasem 4 ani (dar din păcate nu mă descurcasem financiar). Am făcut schimbarea și din păcate o regret nițel. Da, toată viața am alergat într-un fel după bani, să am ca să-mi pot îndeplini toate doleanțele singură și am ajuns la concluzia că nu e suficient și mai ales că nu e totul. Plănuiesc iarăși o schimbare.
Citind poveștile voastre, mă faceți să înțeleg că trebuie să ies mai des din zona mea de confort și să risc mai mult. Mă înclin vouă, tuturor.
Comentariu beton!28
Uite ce comentariu am lăsat pe Facebook, la postarea cu acest articol, ÎNAINTE să citesc comentariul tău:
„N-aveți idee cât de tare mă bucur că m-au determinat cei de la BCR să scriu articolul ăsta. Când citesc comentariile de aici și de pe blog, îmi dau seama că puteți infuența foarte tare mulți oameni care încă mai ezită să ia o decizie care le-ar schimba viețile în bine. Mulțumesc! ❤”
După divorțu’ număru 2, din 2017, am lăsat România pentru Austria unde am venit cu 3 genți de haine, un dosar de acte ș-un laptop. Știam germană cât uitase pisica vecinei de la 3, adică „hallo”, guten morgen/tag” și „servus”. Până anul trecut-n august am lucrat la o multinațională unde engleza mi-a fost suficientă. În august am fost pus-n „șomaj tehnic”. Mi-au oferit un salariu mult mai mic la revenire, asta-n ianuarie anul ăsta, dar am refuzat. De atunci-ncoace fac cursuri de limba germană și tocmai ce-am terminat nivelul B1, iar-n 27 mai încep nivelul B2 care-o să mă țină ocupat până pe 17 septembrie.
Nu am regretat niciodată pasul făcut.
Comentariu beton!41
Până în 2019 am avut jobul ideal cu șefi și colegi minunați, cu călătorii în diverse țări. Deschideam filiale noi ale firmei mama. Apoi, lumea s-a dărâmat, am luat mașina, copilul și pașaportul și ne-am mutat in Austria. Reset de la 0 absolut cu învățat germana și adaptat la sistem.
Acum, copila este studentă la Drept și medicină în același timp ( da, e nebuna!) și are ca tel final criminologie.
Eu construiesc o firma imposibilă, după cum spun unii iar din octombrie voi fi studenta la universitatea de business și economie din Viena. Am 48 ani și uitandu-ma înapoi, as face fix la fel!
Mi-am permis sa dau replay la mesaj, pentru că se pare că împărțim aceeași țară.
Comentariu beton!29
Lucram de niște ani într-o companie, am lucrat cu drag de clienți și colegi și eram super bună pe ce făceam. După care m-a mâncat în zona dorsală să schimb departamentul. Naivă din fire și obișnuită cu vechiul șef, mi-am creditat noua șefă cu maxim de bunăvoință și disponibilitate întru suport, chit că aabsolut toată lumea îmi spunea să am grijă cu ea.
La un moment dat, s-a adunat suficientă toxicitate încât să îmi dau demisia. Decizia aceea a fost una din cele mai eliberatoare senzații trăite vreodată. Am ajuns dimineață toată un zâmbet la birou, am discutat cu colegii despre tot ce aveam planificat pe ziua respectivă, după care i-am spus șefului direct că plec la clientul nou care era programat, iar când mă întorc îi semnez demisia. Șocul lui mi s-a părut de o naivitate chiar mai profundă decât a mea când m-am alăturat acelei echipe.
Două zile mai târziu aflu că vine barza. Fraiera pământului, o așteptam de atâta timp, iar ea își găsise fix acum să vină! Timp de o săptămână am făcut spam cu CV-ul peste tot. După fix o săptămână, am început un job nou, într-un domeniu total diferit de ce făcusem până atunci, culmea, pe un salariu cu aproape 40% mai mare. Cu un manager care m-a asigurat că voi avea mână liberă să îmi organizez activitatea cum găsesc eu de cuviință. Doar că asigurarea respectivă a expirat foarte rapid…
După vreo lună de când lucram acolo, am primit un telefon de la unul din angajatorii la care aplicasem anterior. O hașeriță simpatică foc îmi spunea că ar avea un alt post disponibil decât cel pe care aplicasem, care crede ea că mi s-ar potrivi mai bine. Era în domeniul în care lucrasem aproape 15 ani, chiar dacă acum venea pe o nișă în care eu aveam o experiență minimă și cunoștințe doar cât țineau de logica și specificul nișei. Am cerut salariul pe care îl aveam, nu pentru bani în plus voiam să plec de la noul job, ci pentru că nu reușeam să ajung la o chimie minim necesară cu șeful. Și ei au zis ok, în perioada de probă îți dăm cât ai spus, după care, dacă totul e ok și mergem mai departe, vei avea o mărire de 10%. În ziua în care am acceptat oferta, am pierdut sarcina. Am pierdut ceva extrem de prețios în plan personal. În schimb, în plan profesional, I found my dreamjob! Am un manager genial, înfiorător de competent și aproape enervant de calm. E atât de finuț și elegant în abordări și dialog, încât mă simt vinovată că eu sunt mai din topor, mai gură slobodă. De fiecare dată, de fiecare fucking dată când am făcut vreo boacănă și m-am dus la el, reacția lui a fost: e ok, ești la început, așa înveți și cu siguranță nu vei mai repeta această greșeală, găsim NOI o soluție. Nu m-am simțit vreo clipă lăsată să mă descurc singură. E genul acela de manager care îmi mulțumește când finalizez task-urile pentru care m-a angajat. Pe nișa noastră, am cea mai puțină experiență din echipă. Dar l-am anunțat, după vreo 6 luni, că voi fi cel mai bun membru din echipă. Mi-a zâmbit: păi asta e direcția în care te îndrepți! Mi-a repartizat unele din cele mai complicate cazuri din departament, iar când l-am întrebat dacă e sigur de ce face a raspuns, tot râzând: știu eu ce fac, nu ți le dădeam dacă nu le puteai duce!
Un an mai târziu, câștig cu 20% mai mult decât le cerusem eu, mi se decontează cursuri și certificări, iar barza promite că de data asta va fi mai atentă și va ajunge cu „coletul” la destinație, în siguranță.
Și toate astea pentru că, la un moment dat, sprijinită necondiționat de un soț fabulos, mi-am făcut curaj să ies dintr-o relație cu un angajator toxic.
Cât despre BCR, noi am avut o relație cam tumultuoasa, a fost o dragoste cu năbădăi, întinsă pe mai mulți ani. Asta nu face mai puțin mișto ambalajul în care ni i-ai prezentat și chiar mă bucur că au coborât în sfârșit din turnurile lor de fildeș printre muritorii de rând și că au înțeles și asumat și rolul de educator financiar al populației, nu doar de finanțator al ei.
Comentariu beton!54
La 50 de ani am luat decizia de a părăsi România. Lăsam în urmă, eu și soția, două joburi bine platite, dar ultra-stresante, cu ore suplimentare neplatite și un efort intelectual epuizant. Am realizat că intraserăm intr-un „tunel” la al cărui capăt se vedea doar pensia, dacă o mai prindeam. Am mai lasat în urmă un apartament mic și inghesuit într-un cartier muncitoresc gălăgios al unui oraș mare, sufocat de trafic și de praf. Despre comportamentul unor semeni și al autorităților nu mai comentez, știți cu toții.
Acum locuim într-o țară nordică nu perfectă, dar normală. Am schimbat apartamentul cu casă spațioasă, cu o grădină plină de vegetație, joburile cu munca într-o fabrică. Nu e de vis, dar ajung acasă cu mintea odihnită. Fără overtime. Iar munca în grădină este foarte relaxantă.
Tocmai am aflat că urmează să fim șomeri. Nu este un capat de țară, avem plătită o asigurare de șomaj și în următorii doi ani noi si și agenția vom căuta un alt job. Per total, nu ai motiv de stres aici. Chiar am învățat să conduc calm și nu cred că mai fac față traficului urban din România. Cred această schimbare, considerată nebunească de cei din jur, a fost cea mai bună decizie pentru a duce o viață normală.
Comentariu beton!61
Nu știu de unde să încep și unde să termin. Hai că totuși am să încerc.
O decizie care mi-a schimbat viața a fost renunțarea la cea mai frumoasă meserie din lume, jurnalismul. Am lucrat în presă până-n clipa când am început să am ceva apucături de tip BDSM pentru mass-media: am constatat că mi-ar plăcea să am contract, să fiu plătit la timp și să fiu plătit pe acte, nu la plic. Așa că m-am făcut IT-ist (zona de support) și de atunci apucăturile mele sexuale în ceea ce privește munca sunt satisfăcute.
O altă decizie care mi-a schimbat viața a fost să refuz al doilea an consecutiv să plec în Anglia în condițiile în care îmi era pus totul pe masă, de la statutul de redactor-șef pentru publicația cu care colaboram atunci la casa în care urma să încep o nouă viață departe de sinistrul românesc. Și în acel al doilea an am refuzat să plec pentru că tocmai cunoscusem o femeie care părea să promită =)) A fost cum am crezut eu? Yup. E soția mea de ani buni. Anglia? Poate am s-o văd cândva.
Încă o decizie care mi-a schimbat viața a fost aia în care am decis să mă mut de unde stăteam. Apartament în Drumul Taberei, pe buclă, stația de metrou avea ieșire exact în fața aleii de 20m lungime care ducea la intrarea în scara mea, însă aveam 16 grave iarna în casă și niște vecini comuniști care nu pricepeau „mai binele”. Am vândut cu vreo 10k euro sub prețul pieței numai ca să plec repede de acolo, am cumpărat în Militari Residence și viața mea este complet schimbată din toate punctele de vedere. Nu este totul perfect unde stau dar hei, la 50 de ani am redescoperit normalitatea de a mă spăla la p*** când ajung acasă 🙂
Încă una. Carnetul de șofer la 50 de ani, când alții iau rigla și măsoară să vadă care coi atârnă mai mult. Și drumuri. Multe. Și locuri văzute, locuri unde nu urma să ajung. Și drumul ăla până la Viena și înapoi în condițiile în care aveam sub 1 an de experiență și am plecat pe el cu o mașină pe care abia o condusesem câteva zile înainte. Și drumurile pe care le voi face. Și senzația că da, în weekend mă pot duce undeva. Unde vreau eu, când vreau eu, pentru ce vreau eu. Mașina mi-a schimbat weekend-urile. Și ce să zic, le va schimba și de acum încolo.
Și o altă decizie care mi-a schimbat viața (mă rog, nu știu încă în ce mod dar am să mă prind eu cum și ce) a fost luată vinerea care a trecut. Vinere în care am refuzat niște condiții financiare absolut fabuloase și un post de team leader al unei echipe internaționale la Gdynia, în Polonia. Și asta pentru că nu m-am simțit deloc confortabil cu faptul că la mai puțin de 200km de orașul ăla era o chestie care se cheamă Kaliningrad.
Mno, cam astea sunt alea mai grave =)) De ajuns? =))
Comentariu beton!45
Tocmai sunt în proces de adaptare după una din deciziile astea. Vorbim peste câteva luni-un an dacă a fost cea mai bună decizie sau nu :)))
Cred ca am mai spus aici: decizia de a pleca inafara tarii, in aprilie ’90, a fost cea mai buna luata in viata si mi-a schimbat viata total. Aveam diploma de BAC in buzunar si nu stiam sa fac mai nimic. Atunci nu se echivala nici o diploma. Trebuia totul luat de la capat.
A fost greu, foarte greu. Am muncit de mi-au sarit capacele. Am invatat si am muncit. Primii 4 ani, munca de jos: de la spalat vase in restaurant pina la menaj, calcat, chestii de astea.
Apoi am gasit un job care ma califica la locul de munca in electronica. 2 ani de munca, invatat, salariu mic.
Apoi lucru in schimbul 2 si dimineata invatat, ca sa pot intra la faculta. Faceam ziua de 15 ore de munca.
In 2000 eram subinginer la sateliti. Am continuat cu licenta si master, din obisnuinta cred 😁😃
De fiecare data cind vin in ro si stau suficient de mult ca sa imi paleasca ochelarii roz, zic ca daca n-as fi plecat atunci as fi emigrat oricum.
Iubesc Franta, iubesc francezii, stiu ca multi dintre voi ii criticati cum ca ar fi aroganti, depinde si de cum te comporti cu ei. Sint, ca peste tot, oameni buni si mai putin buni.
Cultura, gastronomia, bunul gust, finetea glumelor, politetea, j’adoooore.
Comentariu beton!32
Am fost si eu la un pas sa renunt la slujba acum cativa ani buni, ma jucam pe adwords cu diferite campanii prin care faceam reclama la produse de la emag prin profitshare si, la un moment dat, la fiecare leu bagat scoteam 2. Am reusit in 2 luni consecutive sa imi iau TV 3D si aer conditionat, apoi au schimbat regulile jocului profitshare si s-a dus pe copca tot. Noroc ca nu am facut pasul.
Anul trecut am facut un copil, desi am zis ca nu o sa vreau niciodata. Acum sunt in concediu de maternitate si, arhitect fiind, m am apucat de un curs de programare in ideea sa imi schimb profesia sau macar sa vad cum pot folosi inteligenta artificiala sa imi eficientizez procesele. Desi imi place enorm in biroul unde sunt angajata, simt ca ma plafonez si nu imi place nici zona unde locuim deloc, cred ca 8 ani au fost de ajuns si vreau sa ma mut mai in nord la mare unde vrem sa cumparam o casa. Asta e visul meu cel mai modest dar non negociabil, sa fiu la maxim o ora de mare. Sotul meu mai vrea un copil, si mie imi place ideea dar am retineri. Ma pis pe mine de teama ca o sa fiu somera la 37 de ani si brusc imi vad biroul si oraselul cu niste ochelari roz bombon, dar stiu ca e teama.
Deci da, acum doi ani traiam ca niste adolescenti cu salar: jucat pe calculator, cheltuit pe toate prostiile posibile: seturi lego, pantofi stiletto, carti in format fizic+kindle+audio, masinute de colectie, city break uri cat cuprinde. Acuma copil, profesie noua, credit de casa. De la 0 la responsibilitate in 10 secunde.
Comentariu beton!33
Cronologic ar fi așa: la 37 de ani schimbat jobul, la 40 am hotărât să spun stop și să ies dintr-o relație toxică și am rămas single mom cu doi copii mici, 47 iar reconversie profesională și acum la aproape 60 cu toate că îmi place ce fac și merg cu plăcere la job simt nevoia unei schimbări 🤭 de multă vreme mă bate gândul de a-mi trăi anii de pensie în Portugalia dar mai am de lucru pentru asta. Între timp am pierdut bani, casa și mașini dar am luat-o de la zero de trei ori și încă respir 😂
Comentariu beton!48
Am ales ca călătoresc în stilul meu. Poate părea wow, dar este călătoria prin viața din timpul pandemiei, când oamenii din marketing au fost primii care au fost împinși spre ușă în turism. Momente dificile, două luni de zugrăveală prin casă ca să uit și atunci am decis ca trebuie să fac ceva pentru mine. Din mai 2020 scriu pentru clienții pe care i-am câștigat pentru ca am avut curaj să mă expun, să arăt cine sunt și ce pot face. Toți colegii m-au susținut, au povestit și altora despre munca mea și uite asa, după câteva luni m-am întors în turism, am pornit o afacere mică împreună cu soțul meu și ne-am împlinit visul de a călători și a lucra. În fiecare iarnă plecăm în Asia, iubim Thailanda, stăm până la final de aprilie, pentru ca fentăm iarna.
Pandemia mi-a arătat câte puteam să fac înainte, dar nu aveam curaj. Poate pentru ca sunt rac și îmi ia prea mult să iau decizii. Oricum ar fi, acum, la 48 de ani, sunt fericită ca pot vedea lumea, pot să plec când vreau, nu am nevoie de cereri de concediu.
Comentariu beton!28
Am făcut și eu o schimbare, nu i-aș zice chiar radicală: m-am mutat din Tg Mureș în București.
Inițial îmi propusesem o ședere temporară (un stagiu din rezidențiat), dar apoi am terminat toată pregătirea aici și am dat și examenul de specialitate. Și am hotărât să rămân 🙂
Acum un an când am venit nu îmi imaginam că voi lua această decizie, dar.. never say never!
Comentariu beton!15
decizii is multe, evident. Dar majoritatea sunt mici sau impactul avut nu se simte direct. vreo doua mi-au schimbat viata la modu ca fara ele eram mort 🙂
gen: mi-a fost lene sa ma sui pe bicla direct cum s-a facut verde si cum faceam in 95% din cazuri. Din pozitia de „Stai sa ma sui pe pedale, vai salele mele si curu meu” am putut admira mai bine Audiul ala care a trecut pe rosu cu 90 la ora, acolo la izvor unde au murit destui oameni pentru ca imbecilii trec pe rosu cu 90 la ora.
altfel. in 2012 mi-a zis o prietena: vezi ca la proteveu masterchef alea alea. M-am bagat. Am castigat fix pixu, dar, la un moment a venit la mine o tipa, intr-un bar „scuze…de unde te stiu?”. 10 ani mai incolo inca se mai plange de momentu ala. Ca in loc sa isi vada de viata ei, a mancatoncur. 😀
Bine, culmea e ca prezenta aia inca mai influenteaza treburi. Is la o echipa de fotbal pentru ca acu 6 ani un grec de la firma la care ma mutam a vrut sa vorbeasca cu ala de avea in cv trecuta treaba asta 🙂
2016 m-a intrebat un om: „bah, vrei sa te duci la munca in germania? avem un proiect acolo”. Am vrut, m-am dus. Dupa 7 luni, cand m-am intors in romania am declarat ca relatia intre mine si ea s-a incheiat „it’s not you its me”. Asa ca in ianuarie 2018 ne-am luat catrafusele si pisoiu si ne-am mutat in suedia. As minti ca mi-a fost greu, am avut nitel noroc fix cand trebuia. Mai greu i-a fost doamnei ca ea a trebuit sa invete limba si si-a luat permisu de lucru fix cand incepea covidu si toate pozitiile de prin spitale erau inchise. Ne-am mutat din Stocolm, am stat vreo 2 ani in alt oras, dupa care ne-am intors.
6 ani mai incolo is cetatean muedez, stiu si vreo doua cuvinte in limba asta si m-am bagat si portar la o echipa de babalaci amatori. Avem si campionat 😀
Comentariu beton!33
Aveți nevoie de un atacant? Tot bătrân, tot 8 șuturi din 10 ratează și tot frumos le ratează pe toate =))
Tot la 48 de ani mi-am schimbat și eu serviciul. După 19 ani lucrați în aceeași firmă (deja ajunsesem director executiv), a venit pandemia și drăguțul nostru patron s-a gândit că n-are de ce să ne plătească pentru perioada 15 martie-15 mai, cât am fost nevoiți să stăm acasă, în lockdown. Nu ne-a dat nici măcar amărâții ăia de bani pe care i-a încasat de la AJOFM să ne plătească „șomajul tehnic”. Așa că, în 15 mai, când ne-am întors cu toții la serviciu, eu mi-am depus frumos demisia cu preavizul legal, deși toată lumea a zis „hai, măi, exagerezi… lasă că o să ne dea banii ăia restanți până la urmă”. Nu am fost curioasă să verific, fiindcă mi s-a părut o imensă lipsă de respect să-ți tratezi așa angajații.
După nici o săptămână de la expirarea preavizului mi-am găsit un alt loc de muncă, într-un domeniu absolut diferit și despre care nu știam mai nimic, dar am strâns din dinți și am învățat. Acum, după 4 ani, am un salariu aproape dublu, am fost avansată, sunt pasionată de ceea ce fac, deși uneori e foarte complicat cu atâtea spețe, legi și ordine și ordonanțe care vin pe bandă rulantă și trebuie puse cap la cap, dacă vrei să faci ceva bun. Personal, mă mândresc cu faptul că am avut curajul să plec fără să mă uit în urmă, la o vârstă la care unii se gândesc deja la pensionare, și să mă arunc într-un domeniu total nou. Și mă bucur că decizia mea, oricât de ciudată i s-a părut chiar și soțului meu, a fost sprijinită fără rețineri și de el, și de fiică-mea, la momentul respectiv.
Comentariu beton!19
Cea mai buna decizie dar si cea mai grea a fost sa aleg un orar de la 9-17 ( cu salar mediu) pt a fi alaturi de copiii mei in locul unui job intr-o multinatinala cu orar..nedefinit. Acum, la 50 ani, simt ca am facut alegerea potrivita, chiar daca a fost cu multe renuntari. Uneori, cand fiica mea adolescenta ma intreaba de ce nu am plecat intr-o multinationala ca sa avem bani multi, ii raspund fara sovaire. daca aveam (mai) multi bani nu (prea) ma cunosteai pe mine. Lacrimez…
Comentariu beton!25
Ce povești mișto! Eu am plecat după 12 ani de la companie mică românească, nu dau detalii pentru că încă mai am traume și mi-e frică de ei. Acolo am învățat cam tot ce știu să fac, colegi minunați, domeniul perfect pentru mine, dar… șefii/patronii, un coșmar. Ajunsesem rock bottom când într-o zi oarecare am ieșit pe ușă și nu m-am mai întors, am trimis demisia printr-o colegă, le-am și trimis un mail înainte să ies pe ușă, dar nu le-am scris mai nimic din câte aș fi putut să le spun. Am stat acasă 5 luni, cele mai lungi din viața mea, simțind în fiecare zi vinovăția că în loc să vin cu bani acasă cheltuim din rezerve.
Am ajuns cu mult noroc la corporație și am luat-o de la început, pe bani mai puțini. Au trecut 9 ani de atunci și sunt bine. 12 ani de muncă înainte cu atât de mult stress nici nu știam că se poate și altfel, în primele zile la corporație eu eram fericită că e hârtie igienică la baie și că primesc salariul la timp. Imi place ce fac acum, dar îmi plăcea mai mult celalalt domeniu. Dar nu regret nicio clipă. Când am fugit atunci a fost momentul în care fie ce-o fi a trebuit să mă pun pe mine pe primul loc. Acum muncesc destul de lejer, cu plăcere, fără șefi să-mi sufle-n ceafă. Și sunt bine la cap și am o relație excelentă cu fiica mea adolescentă și asta e ceva foarte rar din câte am observat. Asta și pentru că am putut avea timp și creieri mai limpezi.
Comentariu beton!23
Când citesc unele mesaje de aici parcă mă uit pe un scenariu de film. Câteva decizii am luat și eu, unele mai bune, altele mai proaste.
Cronologic:
– ieșit din IT ca să devin pilot. M-am întors cu coada între picioare, am căzut examenul medical. De două ori.
– ieșit din IT ca să lucrez în telecom. Am făcut de toate, de la tras cabluri la project management. Am trăit în jumate din lumea asta.
– reîntors în IT ca tester, de la project manager
– căsătorit
– mutat ca devops
– mutat ca suport level 3 networking
– înapoi în IT ca tester, la 42 de ani.
Comentariu beton!14
Tocmai am plecat de la jobul de 17 ani pe care îl uram cu pasiune și din orașul în care am stat 23 de ani și pe care l am iubit cu pasiune până acum vreo 5-6 ani. Voiam demult să plec și de la job și din oraș, dar era întotdeauna acel mic demon care zicea “păi și ce faci? Dormi în parc?mânci boabele matzei?m am mutat de 2 săptămâni lângă TM, intr un sat mic dar verde, curat, frumos, plin de flori. E greu al naibii când nu știi nici dreapta nici stanga, dar când mă gândesc la cum eram în Cluj ma felicit pentru decizie. Acum aștept și jobul, poate am noroc și fac si acolo o întoarcere completă ca să fie treaba treabă.
Comentariu beton!12
Cu 11 ani in urma am ales sa imi urmez sotul intr-o tara a carei limba nu o vorbeam. Dupa 10 ani am lasat un job care imi placea, dar care ma consumase mult, asa ca am plecat fara foarte multe regrete. Planul era sa ma odihnesc cat invat limba si sa gasesc un job in domeniul meu. Socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ :). La 3 luni dupa emigrare am ramas insarcinata (copil mult dorit, dar venit cand renuntasem la sperante). Am terminat cursul de limba in ultima luna de sarcina, am nascut si a fost incredibil de greu. Nu sa crestem copilul, ci singuratatea pe care am simtit-o atunci, cand am devenit parinti, pentru mine a fost greu de dus. Nu apucasem sa ne facem un cerc de prieteni, familiile erau departe, limba nu am mai avut cu cine sa o exersez. Am inceput sa merg cu copilul la tot felul de activitati, doar pentru a întâlni alti parinti si a schimba trei vorbe. Cu rabdare ne-am creat un cerc de prieteni, o mica plasa de siguranta, dar desi sotul atinsese nivelul de cariera dorit, eu am simtit ca nu voi reusi niciodata sa ma reintorc la ce imi place, ca nu ma va angaja nimeni cu nivelul de limba pe care il aveam. Mi-a trebuit muuuult curaj sa aplic . Surprinzator am trecut toate interviurile, a fost al doilea succes (primul a fost puiul nostru de om). Am inceput usor sub nivelul de cariera avut in tara, dar mi-am dat interesul si am muncit pe branci. Cativa ani mai tarziu am fost promovata, am reusit tot ce mi-am dorit si poate peste ce visam acasa și aici includ copilul. Decizia de a pleca din tara a fost definitorie și acum sunt în punctul în care pot sa zic ca m-a făcut sa descoper cât de puternici putem fi, dacă găsim forța să ne ridicam dim ceea ce pare cel mai jos punct al vieții noastre. Am trecut prin episoade de depresie, primul post partum, dar cumva am descoperit cât de rezilienta sunt, ca pot sa ma trag în sus, dacă admit ca am o problema, ca a cere ajutor e ok. Și am mai descoperit ca nu poți trai cu regrete, ca poți sa îți spui „as fi putut face altfel”, dar ca regrete purtate pe umeri cu anii nu fac decât sa te tina pe loc. Ca poți doar sa admiți ca ai încercat și nu a mers sau ai încercat și ai reușit, dar la sfârșitul zilei sa nu cari regrete inutile, ci sa te bucuri de micile momente ale zile. Dacă parafrazez articolul tău, nu am făcut alegerea pentru mine, am făcut alegerile pentru noi și a iesit bine și fără regrete.
Comentariu beton!13
Cea mai buna decide pe care nu o regret si nu o voi regreta niciodata este ca acum 9 ani am avut curajul sa ma mut in UK sa o iau de la zero si sa-mi astept printul pe cal alb:))) In UK mi-am intalnit iubirea vietii mele si consider ca este cea mai mare realizare a vietii mele si fericire😍 Cand vom avea un copil, atunci se vor schimba lucrurile:))😍
Ce povești frumoase!
Pe mine dacă m-ar fi întrebat cineva acum câțiva ani, aș fi spus că decizia de a emigra a fost cea mai bună din viața mea. Acum e pe locul doi, cea mai bună decizie din viața mea a fost să divorțez. A fost greu să mă hotărăsc și trecutul prin tot procesul, dar acum că a trecut, pfff, mă bucur de așa o liniște și libertate că sper să nu mor curând, să mai am timp să trăiesc partea asta a vieții.
De când m-am eliberat de tot felul de încărcături pe care le duceam numai eu (el călătorea, avansa în carieră, eu stăteam, că cine să crească și copilul), am prins aripi. Inclusiv în carieră, că dacă vrea custodie comună, trebuie să aibă și grijă de copil. Am promovat și am primit măriri de salariu încât în mai puțin de trei ani l-am ajuns din urmă pe ex. Stau și mă gândesc unde aș fi fost acum dacă făceam pasul ăsta acum mai mulți ani, când am simțit că nu mai merge, în loc să trag de relație ca de un cal mort. De regretat, nu regret nimic, povestea mea încă se scrie.
Comentariu beton!19
Dupa ce am nascut stiam ca nu ma pot intoarce la munca, deoarece acolo aveam program de la 12 la 19 si m am gandit ca ok ce merge acum: it-ul si online-ul. In it nu aveam nicio treaba asa ca am ales marketing. Cand baiatul meu a facut 1 an am inceput sa cumpar cursuri, sa aplic ce invat si incet incet au venit si clientii.
Acum dupa 3 ani pot sa zic ca a fost cea mai buna decizie. Am clienti minunati, pot lucra cu cine vreau eu, cand vreau eu (ma rog.. sa zicem cand vreau :)) ca atunci cand lucrezi pt tine te cam duce valul) dar ideea este ca am business-ul meu, castig mult mai mult decat daca as fi angajata, si daca copilul meu e bolnav nu trebuie sa cer voie nimănui sa stau acasa cu el. Aa si la fel si cu concediile. Am avut tot job-uri unde mi-era groaza sa imi cer zilele de concediu, ca se uitau la mine de parca le-as cere luna de pe cer, nu zilele mele datorate. Deci da, te inteleg si sunt de acord cu tine, se merita sa faci alegeri, sa iesi din zona de confort si sa iesi in fata!
Povestea mea….
Prin 2010 (august) am decis ca nu mai rezist in Ro. Aveam 30 de ani si nu vedeam nici un viitor. Am decis sa plec in lumea larga, si cu cei cativa euro pe care ii aveam in buzunar, am ajuns in Espana. Cu greu am gasit pe cineva sa ma ajute cu actele (el spaniol, ea romanca) am obtinut NIE si am gasit un job in o carciuma locala. Dupa 2 ani (la inceput nu vorbeam spaniola deloc), seful vazand ca tot am idei de “pinchos”, a decis sa isi extinda activitatea si sa monteze o mica bucatarie in spate. Am reusit (el ca si patron si eu ca si angajat) sa facem o carciuma misto care era printre cele mai cautate din oras.
Dupa 10 ani a venit Covidul, si la mine ajunsese oboseala (am avut doar vreo 5 concedii in 10 ani) la cote inalte. Am decis sa schimb jobul si tara. Acum sunt in Germania, si lucrez in cu totul si cu totul alt domeniu. La fel, am plecat din Espana fara sa stiu ce o sa fac cand o sa ajung la destinatie….
Acum, dupa 4 ani, ma gandesc ca la aniversarea de 10 ani, sa schimb din nou tara si domeniul….
Pentru ca, de ce nu….
Comentariu beton!14
Cea mai bună decizie am luat-o într-o zi de august 2003, când soarta mi-a oferit posibilitatea de a pleca în Belgia cu o bursă, pentru un an. Eram rezidentă în anul 1, habar n-aveam practic pe ce planetă sunt, nu mai făcusem franceză din liceu. Cu o inconștiență totală am acceptat și mi-am petrecut următoarea lună între cozile pe la ministere pentru apostile, ambasada Belgiei pentru viză și încercările de a reîmprospăta fraceza. În septembrie eram în Belgia și următoarele 3 luni m-am descurcat într-un amestec de franceză, engleză și dat din mâini și din gură cât mai mult. Am avut noroc de un șef și de colegi super, am învățat o grămadă de medicină și am legat prietenii care durează și acum. A fost practic unul dintre cei mai mișto ani din viața mea și cumva fundația plecării în Franța 12 ani mai târziu. A 2-a cea mai bună decizie, plecatul în Franța. Venit, lucrat, plăcut, hotărât. Nu trece un an fără să-mi spun că a fost cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac pentru mine și familia mea. Lucrez în același loc din 2015 și încă mă duc la serviciu cu plăcere (mai ales primăvara, vara și toamna, că iarna aș hiberna dacă s-ar putea 😁)
Comentariu beton!11
Buna!Eu la 49 de ani am hotarat sa joc teatru.Este una din cele mai faine experiente de viata.Abia astept sa joc pe scena.
Comentariu beton!16
Armurier la regimentul 1 mecanizat, gestionar, am importat portocale si am facut helas, am pierdut tot si am luat o de la 0, m am angajat sofer, si apoi am descoperit printr un prieten job ul in domeniul filmarilor de reclame, filme, etc! Si iaca ca din 2005 ma ocup cu asta si imi place de mor, nu ma plictisesc niciodata, ca manager de locatii intalnesc multa lume si este ceva de vis!
Cea mai bună decizie? M-am oprit din fumat. Au trecut 19 ani între prima și ultima țigară din viața mea. Mă bucur că am avut inspirația să îi iau soției mele cadou cartea pe care am ajuns să o citesc eu și cu care m-am oprit din fumat. Am aproape 3 ani fără fumat și 18 luni fără strop de alcool și nu aș mai fuma nici măcar narghilea, niciodată.
Azi, nu îmi pot explica de ce naiba fumam.
Pe deasupra, am slăbit și 30 kg fără să mă înfometez și mă mențin cu lejeritate.
Regret că nu am avut curajul să încerc o schimbare atât de mare precum cea descrisă de Vasilescu, dar sunt dispus să mă duc pe vechiul lui post dacă e nevoie și să bag tare pe salariul ăla confortabil oricât e nevoie. Sau până la primul burnout. Ce pică primul. #stiicezic
TL;DR: m-am lăsat de fumat deși fumam ca o mocăniță și acum mă deranjează fumul de țigară. Ironia este tulburător de puternică.
Comentariu beton!17
Ce curaj am avut si eu odata… La 41 de ani am emigrat in Canada, de …plictiseala si dorinta de explorare. Mi-am lasat jobul bun, dar la care nu ma duceam cu placere…Un apt modest in Rahova, o masina vanduta si go! Plecam singura, divortata de multi ani deja fiind si cu o fiica adolescenta…careia nu i-a fost usor. Nici mie. M-am facut acolo asisteta medicala, am facut si facultatea si de 9 ani muncesc in diferite locuri, munca grea, intensa, placuta uneori, alteori nu… Acum imi doresc sa ma intorc in Romania si nu prea mai pot, nu mai am curajul pe care l-am avut atunci. Nu imi place in Canada, de fapt de la inceput nu mi-a placut. Parca sunt intr-o colivie de aur, ca viata e usoara, dar plictisitoare, iar! Mda, o fi si felul meu de a fi ca ma plictisesc repede, recunosc. As vrea sa ma intorc in Romania si sa sparg avioane, sa fac si sa dreg…Ma uit la stiri si ma sperii…Ma uit la prietene si nu ma mai regasesc in ele… Imbatranesc.. Si mie mi-ar placea sa scriu un blog, mereu am visat la asta, as fi avut ce povesti uneori, dar nu am avut curajul..inca. Vizavi de blog, cum ai avut curajul sa te dezgolesti asa in fata tuturor..? Oare intr-un blog trebuie sa spunem ce ne vine…sa ne aratam cum suntem, sau sa placem cititorilor…? Macar asa un pic…Cum ai suportat comentariile, care la romani sunt…oho…something else! Eu as scrie un blog in care nimeni sa nu aiba dreptul sa scrie nici un comentariu…Exista? Si cum sa nu ma recunoasca …eu stiu, prietenii, rudele, sefii, etc?
pe mine corporația m-a făcut milionar în euro. Nu din salariu (care a fost mereu unul de București), ci din acțiunile companiei pe care fie le-am primit ca bonus, fie le-am cumpărat cu discount lună de lună. Dacă nu decideam să bag acei bani în acțiuni lună de lună, eram și acum tot la corporație.
Cea mai buna decizie din viata mea, a noastra, a fost sa cumparam o autorulota, acum 8 ani (wow, au trecut deja 8 ani!). Ne-a schimbat literalmente viata. In bine. Cumpararea a fost cu teama, pentru ca dadeam foarte multi bani (vreo 65.000 de euro, pentru noi insemna foarte mult) pe ceva ce nu era apartament (prietenii se cruceau ca dadeam atatia bani pe ceva care nu scoate bani) si nu era nici vreun Ferrari…Dar a fost wow! Libertatea pe care ti-o da, pe care nici nu stiai ca o ai….plecatul in fiecare weekend pe coclauri fara bataia de cap a rezervarilor, campatul in poienite de vis sau pe malul unor lacuri minunate…in perioada corona libertatea a crescut pentru ca a crescut acceptarea muncii exclusiv online. Acum stam cam 4-5 luni pe an pe….oriunde. E greu de descris senzatia de libertate, si cred ca inca nu am aflat tot. Descoperim incet-incet alte si alte fatete, de exemplu am adaugat un scuter autorulotei, pe care il luam cu noi peste tot, si astfel am rezolvat problema parcarilor in orase. Am dotat autorulota cu diverse pentru a mari independenta de a lucra off-camping (de ex fotovoltaice). E mare lumea asta…. Si foarte frumoasa.
Da, a fost acum 2 ani, cand ne- am mutat in Canare, decizie luata in maxim 4 luni.Dupa 25 ani de comert, cu functii bune, fara timp sa cheltuim si sa ne bucuram de ceea ce aveam, cu scoli terminate ” la batranete” in ideea de a incerca o schimbare de decor, am plecat.Am inceput o noua viata, calatorim , ne bucuram de familie si de plaja.
Hey, ne poti spune cateva cuvinte legate de mutare? Luam si noi in calcul aceasta varianta si ne-ar placea sa mai citit cateva detalii, daca este posibil
0
Te felicit pentru curaj, mai ales la varsta asta.
Am facut asta la 23 de ani (acum vreo 20 de ani dar asta nu mai spunem nimanui :D); nu am regretat si nu regret nici acum doar canu stiu daca acum as mai avea acelasi curaj azi;
deci meriti felicitat de doua ori…..
Încă din facultate, student relativ mediocru, visam să lucrez la cea mai mișto firmă din domeniu. Din păcate, n-a fost să fie, că acolo ajungeau doar somitățile, și nu o zic cu ironie. Însă gândul ăsta n-a dispărut din subconștient. De cele câteva ori când am schimbat jobul, mă gândeam cum ar fi măcar să ajung la un interviu la respectiva companie. Până într-o zi când s-au aliniat astrele și cu puțin noroc am fost angajat ACOLO. Din păcate, sau din fericire, la ceva (prea scurt) timp după, am hotărât ca împreună cu familia să schimbăm continentul. Acuma, sincer, la cât de mult voiam să părăsesc țara, pe atât de mult, sau chiar mai mult îmi plăcea la jobul respectiv și am fost mult timp măcinat, că în două nu prea îmi stă în putere să mă separ și să împac și capra, dar mai ales și varza. Long story short: nu mai sunt pe bătrânul continent, dar lucrez tot la o firmă mișto, cu oameni faini. În subconștient, încă mă mai gândesc cum ar fi dacă FIRMA mea de suflet ar avea un birou prin zonă aici, și aș ajunge acolo la un interviu…
Eu am schimbat țara de trei ori. După trei ani de lucru pe vase de croazieră în Caraibe (făceam PR înainte la un hotel de cinci stele în București, care plătea mizerabil) am emigrat la Montreal la 30 de ani în 2004. Am făcut acolo masterul în comunicare, am luat cetățenia canadiană, România a intrat între timp în UE, și la 36 de ani, după cinci luni în București, m-am mutat la Barcelona, unde am luat-o iar de la zero. Iubitul meu din Canada era cubanez, eu știam și spaniola și am zis c-o să fie mai ușor să vină și el. Am zis mutat, nu emigrat, pentru că acum eram deja cetățean european. Cubanezul a venit până la urmă doar în vizită. Eu după 8 luni de straduințe am găsit un job mișto la o organizație internațională. După un an și jumătate în Barcelona m-am mutat în Portugalia, unde primisem o ofertă irezistibilă de a lucra pentru țară, dar țara era statul român, minunea a durat un an. Am luat-o iar de la 0, în Lisabona (știam limba din 97 când am fost prima oară), la aproape 39 de ani. A fost cel mai greu, 2013 a fost un an de foc, cu multa dezorientare și disperare. Am ajuns iar să stau în camere închiriate și apartamente împărțite. Acum sunt în Portugalia de 12 ani, anul ăsta fac 50, stau lângă ocean, la Cascais, orășel istoric cochet și liniștit fac 30-40 de minute cu trenul până în Lisboa. De trei ani lucrez de acasă free lance pentru o asociație Europeană, după 7 ani chinuiți la o multinațională. Nu regret niciun moment că m-am întors din Canada ca să ajung la mare la soare, înot în ocean chiar așa rece, stau cu iubitul meu portughez de 8 ani, am o calitate a vieții fantastică fără costuri mari. Ne-am luat amândoi apartamente înainte să sară prețurile, eu în Lisabona cu banii de pe cel moștenit în București – altă decizie excelentă. Vin cu drag în București la familie, ador să fac turism în România, dar stau foarte bine aici. O să mă apuc iar de scris pe blog, mulțumesc de idee.
Cea mai buna decizie a mea a fost sa invit la o cafea jumatatea mea mai buna. Eram studenti in Clewj cand am trecut intamplator unul pe langa altul pe aleea din Observator, si chiar din prima clipa in care am vazut-o am stiut orice ar fi, vreau neaparat sa o cunosc, asa ca anul acesta se fac 28 de ani de cand suntem impreuna.
Eu eram anul III la constructii, ea anul I la farmacie, dar la doua saptamani dupa ce ne-am cunoscut s-a mutat cu mine si de atunci am fost nedespartiti. Am pornit la drum ca cei mai multi dintre noi, doar cu hainele de pe noi si fara nici un leu in buzunare.
In cei 28 de ani am stiut amandoi ca orice ar fi, orice s-ar intampla, o sa ne putem baza mereu unul pe celalalt. Cand a hotarat ea sa isi deschida farmacia, nici macar nu s-a pus problema sa nu o sustin, ori de cate ori mi-am schimbat locul de munca sau in momentul in care mi-am deschis si eu prima firma, m-a sustinut cu tot ce a fost nevoie.
Am trecut si prin perioade grele, din pacate, a trebuit sa ne luptam cu probleme oncologice pentru trei dintre membri familiei (parinte, socru … ), iar luptele astea, pe langa faptul ca au lasat urme adanci, ne-au facut sa constientizam faptul ca viata poate sa fie foarte scurta si cacacioasa si ca se poate termina oricand, asa ca nu am tinut niciodata banii separat, nu am tinut niciodata socoteala cine a castigat mai mult si nici nu avem de gand sa facem lucrul acesta vreodata.
Eu am fost obisnuit de mic cu munca, incepand de la 6 ani imi petreceam toate vacantele la tara, la bunici, unde prestam cam tot ce poate tine de muncile campului (cosit, sapat cartofi, porumb, cules si insirat tutun etc), de la 16 ani am fost angajat ca muncitor necalificat in constructii, iar in facultate am avut cel putin opt locuri de munca (barman, depanator electro, agent vanzari … ), asa ca, in momentul in care am avut primul copil, m-am activat si mai serios pe partea cu munca si am avut mereu activitate suplimentara dupa programul normal de serviciu (depanat PC-uri, masuratori topografice, elaborat proiecte in constructii extra program).
Cand a venit al doilea copil, ne-am dorit enorm sa facem in asa fel incat sa ii crestem la casa, asa ca am tras si mai tare si am reusit sa construim casa pe care ne-am dorit-o mereu, casa proiectata de mine si cosntruita cap coada in regie proprie de mine, un mester si doi necalificati. O casa izolata, la marginea orasului, la porumb, cu curte generoasa, livada si multa verdeata.
Ca inginer constructor am parcurs cam toate etapele, executie, proiectare, intretinere, supervizare, consultanta, iar de noua ani sunt pe cont propriu. Timp de 6 ani am muncit de unul singur in firma + PFA, iar de 3 ani am 3 angajati, doua firme si un PFA. La cum au mers lucrurile, as putea sa ma retrag fara probleme si acum din activitate dar, prefer sa mai lucrez inca 3-4 ani ca sa imi ajut si mai mult copiii, plus ca ne dorim sa ne permitem ca macar 5-6 ani sa colindam hai hui prin toata lumea.