Știți că oamenii au impresia că dacă simt că-i ia somnul la volan, trag pe dreapta și rezolvă într-un fel sau altul.

Ceea ce, în teorie, sună extraordinar de bine și de corect. Problema apare într-un singur loc: în realitate. Acolo lucrurile nu mai stau cum crede lumea. De ce? Păi când te ia somnul la volan, te ia fără să-ți dai seama, nu e ca și cum vine cineva și-ți șoptește: „vezi că acum o să adormi”. Pur și simplu adormi și când te mai trezești ești la o coadă lungă la capătul căreia se întrezărește Sfântu’ Petru strigând: „următorul”.

Mă rog, de cele mai multe ori așa se întâmplă, pentru că mai sunt și dintre cei care au mâncat răhățel când erau mici, precum subsemnatul, care scapă cu bine după un ațipit la volan. Nu, nu e nevoie de mai mult de „ațipit” ca să-ți iei la revedere de la această lume.

Mi s-a întâmplat o singură dată. Eram student, lucram la Pizza Hut și-mi cumpărasem prima mea mașină, o Dacie 1100. Doamne, uneori îmi e așa de dor de mașina aia, ce mi-ar fi plăcut s-o mai am în zilele noastre, s-o bibilesc și să ies cu ea la plimbare duminica. Da, știu, aș putea să-mi cumpăr una, s-o recondiționez și să mă plimb cât vreau eu cu ea, doar că nu e același lucru, nu e mașina aia de care eram eu îndrăgostit.

Mă rog, revenind, ziceam că tocmai ce mi-o cumpărasem și-am hotărât ca primul drum mai lung să fie la mare. Că unde să te și duci vara, când ai 23 de ani? Singura problemă era c-am plecat după mai bine de 24 de ore în care nu dormisem nici măcar o secundă.

Dar lasă că eram cu un prieten și mă bazam pe el să nu adoarmă, că era mai odihnit. I-am zis să mă țină de vorbă, să facă gălăgie, pe scurt, să fie prezent acolo, cu mine, să nu mă lase să fac vreo nefăcută. Mhm, fix așa a fost, omu’ meu a adormit până să ieșim din București.

Ce naiba era să-i mai fac? Oricât am încercat să-i zic să se trezească, băga un „dada” si se întorcea pe partea ailaltă. L-am înjurat și l-am lăsat să doarmă. Ce nu știa el era că a fost la un pas să se trezească fix ca-n bancul ăla în care Sfântu’ Petru întreabă „cum ai ajuns aici?”, doar că el n-ar fi răspuns „habar nu am, eram într-un dulap”, ci „habar n-am, eram într-o mașină în drum spre mare”.

Intrasem pe bucata de autostradă făcută din plăci, singura, de altfel, care exista pe drumul spre mare (mai ține cineva minte?). Drumul drept, ora mică, muzică în surdină, oboseală cât casa, cetățean care sforăia lângă mine, practic, erau îndeplinite toate condițiile să mă ia și pe mine somnul. Ceea ce s-a și întâmplat: am adormit la volan.

Nu, după cum ziceam mai sus, n-am nicio idee despre când mi s-au închis ochii, dar știu extrem de bine ce m-a trezit: pietrișul de pe marginea drumului. Pe vremea aia banda de urgență era doar un strat consistent de pietriș, lat cam de vreun metru. Atât și nimic altceva, dar dacă nu era pietrișul cel zgrunțuros, acum mi-ar fi fost destul de dificil să scriu textul ăsta din Veșnicele Plaiuri ale Vânătorii.

Nu știu cât a durat, habar n-am dacă am ațipit o secundă sau cinșpe, cert este că m-am trezit când roțile din dreaptă au început să ruleze pe pietrișul ăla. Mai precis, m-au trezit zgrepțănatul și zgomotul, huruitul.

Nu-mi dau seama cum, șofer fără niciun pic de experiență fiind, am avut stăpânirea să nu trag tare de volan. Pentru că, în orice parte aș fi tras, tot spre Mare Manitou aș fi plecat. Doar am redresat mașina (da, da, nici măcar n-am oprit) și mi-am văzut de drum.

Evident, când mi-am dat seama c-am fost la un pas să-i strâng mâna Bărbosului Suprem, mi-a dispărut și oboseală, mi-a sărit și somn și tot, am ajuns la mare fără probleme. Nu că n-am mai adormit, dar cred că de la spaima aia nici de clipit n-am mai clipit.

Ce nu mai țin minte (și nu e de la vârstă, n-am știut niciodată, nici măcar atunci) este cum am ajuns de la mașină în cameră. Din secunda în care am oprit motorul, eu n-am mai fost prezent decât fizic, dar creierul meu a adormit pe loc. De-aia habar nu am cum am ajuns în cameră, știu doar că era din nou seară când m-am trezit.

Există și două părți bune la toată povestea asta.

Prima. Evident, aia că n-am murit.

A doua. Mi-am jurat să nu mai fac niciodată tâmpenia să conduc când simt că mi se închid ochii de somn și oboseală. Nu mă mai las să ajung până-n punctul în care e la noroc dacă adormi sau nu. Dacă simt cea mai mică urmă de oboseală din aia care dă somn, trag pe dreapta și dorm măcar o oră. Indiferent unde sunt, nu mă interesează.

Mai am, desigur, și-o soluție de avarie, dar n-o recomand nimănui. V-o las aici, pentru că vreau să fiu complet sincer, dar, repet, nu faceți ca mine.

M-a învățat cineva că dacă bei un Red Bull pe nerăsuflate îți sare somnul (adică bagi toată cutia rapid, nu tragi de ea un sfert de oră). Am probat asta de foarte multe ori și așa este, la mine funcționează. Nu doar că îmi sare somnul, dar sunt treaz lumină, cu reflexele și simțurile la maximum.

Partea cea mai nasoală este că nu durează. Efectul ține în cel mai bun caz vreo oră, după care trebuie s-o iei de la capăt:  ori tragi pe dreapta și dormi, ori mai bagi un Red Bull. Or să bei așa Red Bull după Red Bull nu cred că e ceva care să-l facă să doarmă liniștit pe cardiologul vostru. De-aia vă ziceam că asta e doar soluție de avarie și n-o recomand nimănui.

Acestea fiind zise, hai să vedem dacă avem pe-aici oameni care au ce povesti despre treaba asta cu somnul la volan. Ați pățit? Au pățit cunoscuți de-ai voștri? Ați fost într-o mașină în care a adormit șoferul?

Hai să vă aud, că poate așa îi mai ajutăm și pe alții să nu facă prostia să se lase furați de somn când conduc.

sursa foto: freepik.com