Articol scris de Iulia.

Articolul ăsta mi-a amintit și mie de un context mai puțin trist și mai mult ridicol, respectiv de niște dispute între vecini pe care le-am trăit și eu ca parte a familionului în care am venit pe lume.

La fel ca Mihai, nu-mi mai amintesc neam cum a avut loc reconcilierea, dar îmi amintesc perfect de la ce s-au iscat scandalurile.

O să vi-l relatez numai pe unul dintre ele, pentru că e atât de ridicol încât merită povestit. Că a fost o adevărată dispută a clanurilor – dacă ar fi știut scenariștii de la Dallas povestea asta, nu-l mai împușcau ei pă Bobbi, ci găseau un mod în care să integreze istorioara asta în serial, că nu e de colo.

Dramoleta s-a iscat, nici mai mult, nici mai puțin, decât de la o minge de fotbal poznașă și-o viță de vie păcătoasă. Se întâmpla în glorioșii ani ’80.

Printre vecinii (unde, în contextul frazei de față, prin „vecini” se vor înțelege copiii de vârsta mea, cu care mă jucam) de pe strada noastră se număra și numitul Trăienel. Băiet de fost tenisman de performanță. Cu ceva talent în direcția sportului ăstuia, dacă îmi amintesc bine, însă fără nici un fel de tragere de inimă în a urma calea tatălui.

În schimb, mult mai pasionat de fotbal. Motiv pentru care i se achiziționau frecvent mingi de fotbal de toate felurile – și d-alea mai nasoale, și d-alea „de treișcinci” (parcă alea erau alea mai mișto, sau nu-mi aduc aminte corect?). Care mingi se mai spărgeau, se mai pierdeau, mna, cum se întâmpla de regulă cu mingile în copilărie.

Toate astea până într-o sfântă zi când, nu știu exact de unde și pe ce căi, Trăienel a ajuns în posesia unui Artex. Pentru cine nu știe ce e ăla un Artex și cu ce se mănâncă el, ca să vă faceți o idee, era un fel de iPhone al mingilor de fotbal.

Nu numai că era cam cel mai apropiat lucru de o minge de fotbal „de-adevăratelea”, dar era și aproape imposibil de găsit în comerțul socialist, fie el cel oficial, fie pe piața neagră.

Așa că vă dați seama că Trăienel nu avea voie să scoată Artexul afară la joacă decât atunci când un membru adult al familiei sale extinse (că locuiau în casa aia mama, tata, copilul, bunica și bunicul, precum și stră-bunica și stră-bunicul) putea fi scuzat de la îndatoririle gospodărești și era disponibil să iasă afară împreună cu băiatu’ și Artexu’ lui, să fie sigur că prețioasa beșică nu dispare în vreun vortex apărut din neant pe strada noastră.

Numai că, firește, ca orice copil căruia îi spui că n-are voie să facă aia sau ailaltă, și Trăienel a încălcat consemnul legat de prețiosul Artex cu prima ocazie care i s-a arătat. Și a ieșit la joacă cu mingea, fără supervizarea unui adult responsabil.

Și aici, înainte să continui istorisirea, trebuie să fac o scurtă paranteză explicativă: pe vremea aia, o parte din curtea bunicilor mei era acoperită de o boltă de viță. Boltă vorba vine, că nu avea forma arcuită, de boltă, ci era plată în partea de sus. Practic, era formată din niște drugi de metal înfipți în pământ pe o lungime de niște metri, de-o parte și de alta a unei alei, drugi uniți între ei cu sârme în partea de sus, sârme pe care se cocoțase vița de vie. Închidem paranteza.

Ghinionul a făcut ca, în înfierbântarea unui joc de fotbal desfășurat în fața curții alor mei, cu Artexul cel scos ilegal din casă, la un șut buclucaș, mingea să aterizeze hăăăpt sus, fix pe vița de vie a lui bunicu-meu.

Fiind vară și vița în plină splendoare de frunze, dacă te uitai din stradă, nu vedeai nici de-al naibii un obiect atât de mic precum o minge prin toată frunzăraia aia. Iar din curte, dacă te holbai în sus, nu vedeai nici atât, că frunzăraia era atât de deasă încât forma practic un acoperiș compact.

Asta și din cauză că bunicu-meu nu credea în toaletarea prea intensă a respectivei vițe, spre disperarea bunică-mii, care îl bodogănea zi-lumină că ține nenorocirea aia de fabrică de frunze, să îi țină ei umbră în curte, să-i omoare trandafirii, că n-au săracii pic de lumină din cauza ei.

Revenind. Trăienel vede mingea șutată de un coleg jucător de fotbal, urmărește aproximativ, în soarele amiezii, traiectoria acesteia și deduce că a aterizat în curte la bunică-mea.

Vine așadar cu jalba-n proțap, să i se înapoieze jucăria. Bunică-mea îl lasă să intre în curte, să o caute, numai că, ce să vezi, beșica ia-o de unde nu-i.

Cu sufletul țăndări (și, în curând, și cu dosul, cel mai probabil), Trăienică pleacă acasă, unde se vede nevoit să mărturisească nu numai faptul că a subtilizat sfântul Artex din casă fără acordul tutorilor, ci și că a pierdut mândrețe de minge, „în curte la tanti Popa” (asta era bunică-mea).

După chelfăneala de care mai mult ca sigur a beneficiat, Trăienel a fost umflat de-o aripă și adus de careva – nu mai rețin exact dacă de mamă-sa, tată-său sau vreunul din membri seniori ai familionului – înapoi la bunică-mea, să relateze exact ce și cum s-a întâmplat și unde a zburat mingea buclucașă.

Cu muncii înnodându-i-se în bărbie și printre sughițuri – provocate parțial de durerea pierderii Artexului și parțial probabil de înroșirea dosului de către vreunul dintre genitori – băietul raportează tot ce-și amintește, precum și concluzia că mingea a ajuns în curte la noi.

Se organizează o poteră ad-hoc, formată din adultul de care atârna Trăienel, bunică-mea, bunicu-meu, persoana mea, plus încă vreo câțiva puradei din cei care mișunau aproape veșnic pe stradă și se purcede întru cercetarea fiecărui ungher al curții, ca să se găsească afurisitul de Artex.

Dar Artextul, ia-l de unde nu-i. După asidue căutări, toți participanții se lasă păgubași, ridicând din umeri a neputință și neînțelegere – Cum a putut, dom’ne, să dispară mingea aia așa, pur și simplu? Că doară nu s-o fi evaporat…

Și lucrurile păreau că se vor opri aici, dispariția mingii urmând a rămâne un eveniment învăluit în mister, pe care mica noastră comunitate l-ar mai fi putut diseca încă niște săptămâni de-atunci încolo.

Numai că lucrurile nu se puteau încheia atât de simplu. Căci cuiva din familionul Trăienelului i-a trosnit brusc prin tărtăcuță următoarea idee: mai mult ca sigur mingea n-a dispărut în neant, ci a fost găsită de madam Popa, confiscată și ascunsă pe undeva. Ori ca să pedepsească băietul că bate mingea-n poarta ei, ori că era invidioasă pe așa achiziție nemaipomenită.

Sper că vă dați seama că o interesa pe bunică-mea Artexul lui Trăienel cam cât mă interesează pe mine la ora actuală rata metabolică a stârcului. Ce o interesa însă în mod foarte profund era gura lumii.

Iar o astfel de acuzație – de furt, practic – i-ar fi creat un prejudiciu de imagine serios. Așa că, s-a declanșat Jihadul. S-a edictat ferm și iervocabil că noi nu mai avem ce discuta cu „ăia, ai lu’ alde Marcu” (familia lui Trăienel, pentru cine nu și-a dat seama din context), că eu nu mai am ce căuta la ei în curte și nu mai am ce să mă joc cu Trăie, de aici până-n vecie.

Dar stați să vedeți, că drama nu se termină aici. Că vara trece, încet dar sigur, și vine toamna, cu tot cu căzutu-i de frunze specific.

Și la fel ca orice altă plantă cu frunze, începe a năpârli și vița lu’ bunicu-meu. Încet dar sigur, frunzele își fac drum de pe           ramurile viței pe dalele din curte, una câte una, până într-o bună zi, când vița rămâne aproape cheală.

Și cum chelește ea, vița, așa, numai ce devine vizibilă o mică bulă albă cu negru, tronând cuminte la intersecția dintre niște ramuri și una din sârmele care le susținea.

Întâmplarea face ca cel care observă primul mingea plantată acolo să fie unul dintre „ai lu’ alde Marcu”. Care nu întârzie să declanșeze Jihadul, episodul II, urlând și spumegând că iată, s-a dovedit, madam Popa a fost o mârșavă și a ascuns mingea băietului sus, pe viță! Ha! J’accuse!

Degeaba au încercat ai mei să le explice că nici să fi vrut, n-ar fi avut ei cum să cocoațe mingea acolo, degeaba le-a fost returnată în stare perfectă de funcționare – că mna, ce dracu să și pățească de la stat 2-3 luni nemișcată pe niște ramuri de viță? Degeaba. Nimic n-a reușit să domolească furia „păgubiților”, așa că disputa s-a derulat în continuare.

În mod absolut incredibil pentru mine, adultul de acum, adulții de la momentul ăla au luat foarte în serios această dispută ireconciliabilă. Atât ai mei, cât și ăilalți.

Și așa se face că cele două familii nu numai că nu și-au mai vorbit ani de zile, da nici măcar nu-și aruncau vreun „bunăziua” sec, din vârful buzelor. Băi fraților, erau așa de încrâncenați unii pe alții, că literalmente treceau pe trotuarul celălalt dacă se intersectau cumva pe stradă, iar dacă nu aveau cum să se evite la timp, întorceau capetele în cel mai ostentativ mod posibil. Cred că erau în stare să își rupă gâturile, uitându-se în altă parte, decât să dea ochi în ochi cu „dușmanul”, uitându-se pe unde merg.

După cum ziceam la început, nu am nici cea mai vagă idee când a început să se stingă focul conflictului, cred că a avut loc așa, un fel de reconciliere tacită, după ce au trecut niște ani buni și cel mai probabil nimeni nu-și mai amintea cu precizie de ce dracu nu se salută unii pe alții.

Ce mai, The Young & The Restless, Dallas și Familia Guldenburg, varianta de Ardeal!