Articol scris de Iulia.

…

Probabil că vă așteptați s-o dăm în ceva hăhăieli, acum, pe final de an, să încheiem într-o notă veselă și optimistă și să ne râdem oleacă.

Mda. Dar nu. Nu ne râdem, că suntem prea ocupați să ne crucim. Adică cel puțin eu. Știu că s-a mai dezbătut subiectul de nenumărate ori, și pe aici, și pe aiurea, dar eu totuși nu sunt lămurită și nu am reușit să găsesc un răspuns mulțumitor la următoarea întrebare care mă macină:

Băi fraților, lămuriți-mă și pe mine, o dată pentru totdeauna: oamenii au fost mereu atât de cretini, iar netul la liber n-a făcut decât să le dea o voce? Sau oamenii n-au fost mereu atât de cretini, dar odată cu apariția netului la liber, s-au tâmpit de tot, din lipsa abilității de a filtra informațiile pe care le îngurgitează pe nemestecatelea, fără nici un fel de discernământ?

Dar hai mai bine să vă explic mai întâi de la ce m-am luat.

Ipoteză: un om își cumpără un câine. Nimic rău sau neobișnuit până aici, veți zice. Corect. Problema intervine abia în momentul în care omul respectiv, după o conviețuire de câteva luni alături de respectivul câine, se trezește că întâmpină niscai probleme.

Cum ar fi faptul că, ce să vezi, șoc și groază, nu-l poate ține afară, în curte. Fincă, șoc și groază, câinele-i unul dintr-o rasă cu părul scurt și care suferă de frig. Genul pe care dacă-l lași într-o noapte de iarnă afară, ai spre 90% șanse să-l găsești de dimineață țeapăn și rânjit.

Apoi, pe lângă asta, câinele ăla mai face și cam dezastru prin casă. Gen zgârie uși, mobilă, bălește geamuri, murdărește pereți și podele. Că am uitat să precizez, e vorba despre un Dog german.

Pentru cine nu știe absolut nimic despre rasa asta și are prea multă lene-n organism să dea un sărci pe gugle, vă fac eu un scurt rezumat: un Dog german e un câine care poate ajunge undeva la 80+ kile în viu la vârstă adultă. Ca să vă faceți o idee și mai apropiată de realitate, Hanna a noastră are 9 luni și aproape 60 de kile. Și agilitatea unui motostivuitor.

E un câine din familia molosoizilor, adică d-ăla fălcos tare. Iar fălcile alea vin la pachet cu niște cantități impresionante de bale. Care, șoc și groază, uneori mai ajung și pe pereți, pe geamuri, pe uși și așa mai departe.

O altă problemă de care se lovește omul nostru e că el și-a cumpărat acest câine pentru a ostoi jalea pricinuită de pierderea celui anterior. Dat fiind faptul că majoritatea dintre voi știți cam care e relația mea cu patrupedele astea și prin ce am trecut anul ăsta, sper că vă dați seama că e departe de mine gândul de a face mișto de om că și-a luat câine ca să îl ajute să treacă peste pierderea celuilalt.

Ce mi-a dat însă ecran albastru a fost următoarea chestie: omul nostru era profund șocat că, țineți-vă bine, câinele ăsta de acum nu este deloc, dar absolut deloc la fel ca celălalt!

În paranteză și strict între noi fie vorba – oare așa s-o fi minunat și la copii – când a apărut al doilea (că da, sigur are mai mult de 1 copil), s-a uluit profund să constate că nu e fix la fel ca primul? Închidem paranteza.

Acu, în capul meu ăsta tâmpit, niște chestii dau cu virgulă. Și anume: eu văd lucrurile cam așa: când te înhami la aducerea unui câine în familie, îți faci o listă cu lucrurile care se vor schimba în viața ta. Că se vor schimba.

Și dacă îți iei un amărât pe care o să îl ții în lanț în fundul curții, viața ta tot se va schimba. Că va trebui să te duci o dată sau de două ori pe zi la el, să-i duci un blid de mâncare și o troacă cu apă.

D-apoi dacă îți iei ditamai vaca, pe care o aduci să locuiască cu tine în casă?!? Păi nu te gândești înainte, așa, măcar puțin-puțintel, cam ce o să însemne asta?

Ok, pot să înțeleg că iei un pui și ești complet lipsit de orice perspectivă, îl vezi că-i mic și drăgălaș când îl iei și nu te duce mintea 5 metri mai încolo să-ți dai seama că se va face mare. Rău. Da mă gândesc c-o vezi barem pe mă-sa, când te duci să-ți iei respectivul pui. Și mă gândesc că măcar asta ar trebui să te ajute să îți faci o idee despre cum va arăta viitorul tău.

Well, aparent nu. Aparent, în anul de grație 2023, în care toată informația Universului e la un clic distanță, un creștin își cumpără un câine care se va face cât un ponei măricel și apoi se uluiește profund că ăla e prin casă precum elefantul în magazinul de porțelanuri. Cum, băi nene? Cum?

Iar ăsta e numai unul din sutele de exemple pe care vi le-aș putea da, și nu numai legate de câini, ci de absolut orice vreți voi. De la cumpărături de pe site-uri dubioase, despre care poți afla în 3 secunde la o căutare pe net că-s dubioase, la cumpărat de mașini cu kilometri dați peste cap la tratat boli cu mămăligă vârtoasă și orice altceva vă mai poate trece prin cap.

Deci revin la nedumerirea mea: i-a tâmpit netul pe oameni incredibil de tare? Nu mai sunt în stare absolut deloc să filtreze informațiile prin propria rațiune, ci pur și simplu văd ceva, și, cu băluța curgând în colțul gurii, își zic: Place! Vreau! Cumpăr! ori Place! Bun idei! Fac și io la fel! fără a mai sta o clipită în plus pe gânduri sau a mai căuta vreo informație suplimentară despre respectivul subiect?

Sau oamenii au fost mereu cretini în marea lor majoritate, iar netul le-a dat voce și un loc în care să se întâlnească și să se manifeste?

Și ca să nu încheiem chiar așa, numai pe nasoale și acreală, hai să vă zic 2 scurte din seria „bancuri cu proști”. Decât că nu-s bancuri, ci întâmplări absolut reale, iar prostul nu e nimeni altul decât subsemnata.

Prima. Ajung într-o zi acasă. Parchez mașina în curte, opresc motorul și mă apuc să-mi adun toate corcoațele de prin jur. Adică țigări, brichetă, chei, geantă, telefon și alți draci bălțați pe care-i mai aveam împrăștiați prin mașină și necesitau transferul înspre locuință.

După ce adun binișor toate catrafusele laolaltă, pun regulamentar poșeta la bandulieră, că așa port io majoritatea poșeților, deschid ușa de la mașină și dau să o iau din loc.

Numai că, ce să vezi, nu reușesc. Părea că o forță supranaturală își pusese în minte să mă țină țintuită-n scaunul de la mașină.

Mă mai opintesc o dată, dau să evadez din ghearele malefice care-ți țineau captiv trupul. Pas. Nimic, nu reușeam, băi fraților, să mă dau dusă.

Păi normal că nu, că dacă îți pui traista de-a curmezișul ființei, dar nu dai mai întâi jos centura de siguranță, n-ai cum să ieși din mașină nici cu slujbe…

A doua. Era rândul meu să strâng din curte recolta de… treburi d-alea de le produc câinii după ce digeră mâncarea pe care le-o dăm noi lor ca să nu moară de foame și să nu ne mănânce pe noi și vecinii.

Că nush dacă v-am zis, da noi facem cu rândul la strâns… rahați, hai, ce s-o mai dăm cotită, că nu e nimeni așa panseluță p-aici. Adică o zi strânge Fritz, o zi io. Mbine, pă cinstitelea, mai multe zile el, o zi io, da nu despre asta e vorba acu J)

Deci era rândul meu. Așa că mă înarmez cu un sul de punguțe pentru colectat materii fecale și o iau la pas prin curte în căutarea grămăjoarelor putinoase. Care, în ziua respectivă, spre norocul meu, nu erau deloc putinoase, că fusese geru dracu peste noapte și erau țepene de ziceai că stătuseră-n congelator.

Adun unul, adun doi, pe la al treilea-patrulea, cam așa, în timp ce executam mișcarea de aplecare cu mâna întinsă înspre un rahat, mă taie, scuzați-mi franceza, un pârț. Că mna, oameni suntem, chiar și noi, femeile. Și da, și noi mai facem pârțuri uneori.

Cumva însă, între mintea și corpul meu, undeva s-a produs o scindare. Deoarece, în timp ce corpul meu ajungea în poziția complet fundu-n sus (și pârțu-afară) și mâna întinsă adunând rahatul de pe jos, mintea mea a comentat: Hm, ce pute rahatul ăsta, deși e înghețat, aproape ai zice că-i proaspăt!

Evident, câteva clipe mai târziu s-a refăcut conexiunea și s-a priceput care era, de fapt, sursa miasmei, aspect care m-a făcut să râd de una singură prin curte ca proasta.

În apărarea mea, să știți că în zilele alea făcusem ciorbă de fasole!

Acestea fiind zise, vă las, nu înainte de a vă dori un 2024 de cel puțin 1000 de ori mai bun decât 2023, să vă fie cu veselie, cu bine și cu sănătate și cu toate celelalte #FieCa-uri pe care și le mai dorește suflețelul fiecăruia dintre voi în parte.

sursa foto: freepik.com