Da, prieteni, mi-am petrecut o zi la Penitenciarul de Maximă Siguranță Rahova, imediat vă povestesc cum, de ce și cu ce scop am ajuns acolo.

Am mai spus pe-aici că eu nu onorez niciodată invitațiile la filme. Vreau să pot scrie fix ce cred despre filmele respective, treabă care nu prea se întâmplă atunci când te duci invitat de PR. E un pic de porc să le faci filmul praf când tu ai mers acolo cu invitație specială. De-aia prefer să merg să văd filmele ca orice om normal, la cinema pe banii mei.

Când văd în inbox email-uri cu subiectul „invitație la film” le șterg fără să le citesc. Nici măcar nu-mi explic ce m-a făcut să deschid email-ul în care eram invitat să văd filmul „Visul”. De fapt știu, erau menționate două filme și-am deschis să văd cum se pot viziona două filme în același timp.

Evident, nu erau în același timp, în schimb am rămas cu gura căscată când am citit unde se desfășura proiecția primului dintre cele două, și anume „Visul”. La Penitenciarul Rahova, prieteni. Sper că vă dați seama c-am confirmat prezența în secunda doi. De câte ori în viață ai ocazia să vezi un film în pușcărie? În plus, ce nu știam eu la ora aia era că vom vedea filmul printre deținuți, dar toate la timpul lor.

Am confirmat prezența, după care m-am pus să văd „Visul” dacă tot primisem link privat pentru vizionare de presă. N-aș fi făcut asta, dar eram mort de curiozitate ce-i cu filmul ăsta de mă invită să-l văd la Rahova. După ce l-am văzut, am înțeles exact.

Filmul este povestea unui actor care acceptă să facă voluntariat într-o închisoare, în cadrul unui proiect de teatru pentru deținuți. De altfel, sala în care urma să aibă loc proiecția este chiar Clubul Închisorii care apare și în film. Nu aveam cum să ratez așa ceva, trebuia să fiu de față.

Și uite-așa, în ziua de 5 decembrie, am ajuns la intrarea Penitenciarului de Maximă Siguranță Rahova. Eram 19 în total, printre noi fiind și patru dintre oamenii care participaseră direct la realizarea filmului. Regizorul Cătălin Saizescu și patru dintre actori: Vlad Logigan, Georgiana Saizescu, Nae Alexandru și Serghei Mizil.

Mă rog, Serghei Mizil e actor cum sunt eu tenor la Opera Română, dar una peste alta joacă în film, ba chiar e pe unul dintre rolurile principale. Nu dați cu pietre, n-am făcut eu distribuția. Și oricât de mult nu mi-ar plăcea Serghei Mizil, trebuie să recunosc că i-a ieșit de minune rolul lui Fane Măreț, un deținut analfabet care acceptă să joace rol de femeie în trupa penitenciarului doar pentru că spera să evadeze la final. De altfel, asta visau toți din trupă, de-aici vine și titlul filmului: Visul.

Revenind, ziceam c-am ajuns la poarta pușcăriei, după care a mai durat peste o oră să intrăm. Am trecut prin două controale de securitate extrem de drastice, controale unde ne-au fost reținute telefoanele, smartwatch-urile și în general tot ce era device inteligent. Pe scurt, am intrat în interior pe flow-ul pe care îl parcurge orice vizitator normal.

Să vă spun că te trec un pic fiorii când se închid în urma ta porțile alea care-ți taie orice legătură cu libertatea?

Dar nu numai porțile, toata experiența a fost pentru mine din altă lume, m-a fascinat și m-a impresionat extrem de tare să știu că mă aflu în locul ăla de unde nu prea se mai poate ieși, dar și să-i văd în jurul meu pe toți oamenii ăia aflați acolo să-și ispășească fapte care mai ușoare, care mai grave.

Primul impact pe care l-am avut cu Clubul a fost și primul care m-a lăsat cu gura căscată. Peste tot în clădirea unde se află Clubul sunt prezente lucrări de artă făcute de deținuți. Și când zic „peste tot” literalmente sunt peste tot. Pe pereți, pe mese, la ferestre, peste tot. Ne povestea directorul adjunct al închisorii că multe dintre ele sunt făcute de oameni care nu avuseseră nicio tangență cu vreun domeniu artistic până să intre în pușcărie. Treabă care a făcut să mi se pară si mai mișto toate lucrările alea.

Un colț întreg era cu brățări și alte obiecte, lucrate manual de deținuți. Am primit și eu o brățară (nu, nu m-au lăsat să plătesc și n-am înțeles de ce).

Uite, v-am făcut un montaj video (am avut cameramani autorizați cu noi) din care o să înțelegeți mult mai bine ce vă tot povestesc. Aveți incinta Clubului, cu lucrările artistice ale deținuților, aveți și colțul cu brățări.

La prânz am mâncat mâncare făcută acolo, în cantina penitenciarului, gătită de personalul care le gătea și deținuților, treabă care iar mi-a plăcut tare de tot. N-ar fi avut niciun farmec să ne aducă mâncare din exterior. N-aveți idee ce bună era pâinea coaptă în cuptoarele de acolo și ce salată de vinete bună le-a ieșit.

Nfine, trecem peste mâncare că nu despre asta era vorba, dar am ținut să vă zic despre pentru că pentru mine a făcut parte din experiență faptul c-am mâncat ceva gătit chiar acolo.

Al doilea lucru care m-a lăsat cu gura căscată a fost când am aflat că la proiecție vor asista deținuți. Băi, nu știu cum vi se pare vouă, dar pentru mine experiența de a vedea un film despre deținuți, printre ei, a fost mind-blowing.

De altfel, m-am felicitat în gând că văzusem deja filmul, pentru că știind deja despre ce e vorba, am putut să fiu mult mai atent la reacțiile oamenilor din jurul meu. Pentru mine ei au fost adevăratul barometru a tot ceea ce se petrece pe ecran.

Și-a fost foarte tare să-i văd că reacționează la cu totul alte lucruri decât cele la care reacționasem eu când am văzut filmul și la care ar reacționa în general oamenii obișnuiți care nu se duc la culcare într-o celulă de la Rahova.

Au râs, au aplaudat sau au comentat la toate secvențele din film care aveau legătură cu viața în pușcărie. M-a distrat foarte tare cum reacționau atunci când apărea Fundulea pe ecran. Ștefan Lupu, personajul Fundulea din film (poreclit așa nu după localitatea cu același nume, după cum probabil intuiți) reușește un rol de gay perfect, iar publicul reacționa pe măsură la toate replicile lui, jucate special cu tușe feminine foarte groase.

La primul „Bombonel” strigat din sală spre Fundulea, au izbucnit cu toții în râs, semn că nici în zilele noastre nu e recomandat să scapi pe jos săpunul la duș.

Ce vreau să spun, și-am remarcat cu toții asta, este că au avut reacții la scene care unui spectator obișnuit nu-i spuneau mare lucru. Doar că ei traduceau tot ce vedeau pe ecran, în viața lor de zi cu zi.

Uite, o să vă dau cel mai bun exemplu ca să înțelegeți ce încerc să explic. Există în film o scenă foarte puternică în care deținuții conștientizează că se apropie încă un Crăciun pe care-l vor face în pușcărie.

E cu adevărat tristă scena, are o tristețe care reușește să răzbată dincolo de ecran, s-o simți pe bune ca spectator.

Pentru că văzusem filmul și știam că urmează scena asta cu încărcătură mare, am putut să fiu atent cum reacționează la ea cei din sală.

Băi, vă jur, timp de câteva secunde cât a durat, am avut impresia că s-a oprit timpul în loc, nu li s-au mai auzit nici respirațiile. Nu știu să vă descriu senzația, dar am conștientizat din plin că oamenii ăia din sală trăiau cu adevărat faptul că se apropie încă un Crăciun pe care urmează să-l petreacă în pușcărie.

Pe mine m-a tulburat toată secvența asta, iar la final aveam să constat că nu fusesem singurul. Simțiseră și alții din grupul nostru cât de intens fusese momentul. Apropo, filmul s-a difuzat în tot penitenciarul, prin televiziunea cu circuit închis, cu doar câteva minute decalaj față de ora de începere din Club, tocmai ca să poată fi văzut de toți cei care-și doreau.

De altfel, la final când au început să aplaude și să chiuie toți, păreau sincer bucuroși, mi-am dat seama încă o dată ce inspirați au fost oamenii de PR cu ideea acestei proiecții.

O să vă mai las aici încă două lucruri care m-au spart pe mine. După aplauzele de la final, s-a ridicat unul dintre deținuți să spună că au și ei trupă de teatru la Rahova, trupă cu care au participat și-au luat premiu la Festivalul de Teatru pentru Deținuți „Descătușare prin cultură”. Iar la întrebarea dacă mai e cineva în sală din trupa de teatru s-au mai ridicat în picioare încă cinci deținuți.

Nu știu, poate sunt eu mai ușor de impresionat, dar mi s-a făcut pielea de găină când i-am văzut cât de mândri sunt de ei și de trupa lor de teatru, în timp ce toată sala îi aplauda.

A doua chestie care m-a spart a fost tot după proiecție. Vorbeam cu actrița, cu Georgiana Saizescu, care era convinsă c-au avut voie în sală doar deținuții cu pedepse minore și cei care sunt răsplătiți pentru bună-purtare.

Ok, am zis, pai hai să întrebăm dacă așa stau lucrurile. Și l-am întrebat chiar pe directorul adjunct al penitenciarului, care era cu noi acolo.

Nici pomeneală, fraților, în sală erau deținuți de toate faptele și încadrările. Dați un play videoului de mai sus, cel cu lucrările artistice ale deținuților. Îl vedeți voi pe băiatul ăla cu codiță și față blajină de la masa cu brățări? A executat deja 6 ani și mai are încă 8 de făcut. Erau în sala aia oameni care aveau de executat și peste 20 de ani de detenție grea, treabă care m-a făcut să apreciez și mai tare toată experiența.

Dar adevărata recompensă pentru echipa de producție a filmului a fost tot la final când s-a ridicat unul dintre deținuți (cred că era chiar Sandu Geamănu, google it dacă nu ați auzit despre) care le-a zis că i s-au părut foarte reale scenele din celule, că seamănă foarte tare cu viața lor reală de acolo. E o chestie să-ți valideze munca în acest fel chiar unul dintre cei de acolo.

Ce-i drept și mie mi se păruseră destul de reale și bine făcute scenele în care apar pușcăriași, dar e cu atât mai tare când ai și confirmarea unui om din interior. Bravo lor.

I-am întrebat pe cei din echipa filmului dacă au avut consilieri de la Rahova și mi-au zis că da, au lucrat cu doi oameni: o polițistă de la control vizitatori și cu directorul adjunct. Ei le-au corectat tot ce nu suna real și natural, de-aia o să aveți o experiență foarte aproape de realitate dacă vă duceți să vedeți filmul.

Ceea ce eu vă recomand să faceți din 12 decembrie, când „Visul” intră în cinematografe. Mergeți să-l vedeți, că e un film bun, povestea e și ea bună, actorii or să vă placă, iar acum mai aveți și de la mine toate informațiile de mai sus care vă vor face să-l vedeți cu alți ochi. Sper.

O să închei spunând că tot ce-am trăit pe 5 decembrie, la penitenciarul Rahova, a fost una dintre acele experiențe pentru care mă felicit că într-o zi de februarie a anului 2013, am hotărât să-mi fac blog.

Este fabulos că ajung să trăiesc lucruri de genul ăsta, lucruri la care altfel nu aș fi avut cum să am acces.

La final vă mai las un montaj video făcut chiar în Club, înainte și după proiecția filmului. Sper să-l apreciați la justa valoare.