Articol scris de Iulia.

Stau și mă uit tâmp la foaia asta de hârtie digitală goală din fața mea și la cursorul care clipește ritmic și neuronului meu îi curge o băluță din colțul gurii.

N-am nici cea mai vagă idee ce-aș putea să vă povestesc azi, așa că am decis să mă vaiet, să mă văicăresc și să mă jelesc. Că ce papucu meu?

Așadar, atenție, urmează o văicăreală de zile mari!

Mă văicăresc că nu știu ce mama lu proces verbal să mai gătesc, dată fiind situația domestică. Adică faptul că am un soț care nu mănâncă nimic biped. Ceea ce e bine, că n-a mâncat încă nici un vecin, dar e rău că nu consumă nici un fel de orătanie din familia puilor fericiți, curcanilor vegetarieni și altora asemenea. Tolerează pieptul de rață, dar cum n-am câștigat încă la loto, nu ne permitem să halim tot la doo zile pieptuț de Donălduț.

De asemenea, nu prea consumă mâncăruri de pe o zi pe alta, pentru că, citez „au un gust dubios” (insert aici pe mine care-mi dau ochii peste cap cu zgomot, de-mi văd ceafa). Mănâncă de pe o zi pe alta zemuri și chestii gen sarmale, dar cam atât.

În plus, mai dețin și un fiu cu ușoare tendințe bipolare, care nu știi niciodată ce preferințe culinare va avea de la o zi la alta. De exemplu, luni am făcut o chestie cu cartofi. Practic, un strat de cartofi, unul de șuncă, unul de mozzarella, unul de smântână, iar cartofi… înțelegeți ideea.

Ei bine, luni s-a halit fără obiecțiuni respectivul fel de mâncare, însă marți, păcatele mele, n-a mai putut fi consumat neam. Pentru că, vezi-doamne, „pișcă”!

Băi, vă jur că nu m-am trezit peste noapte și nu m-am apucat să dezmembrez mâncarea și să îndes piper și ardei iute printre straturi, numai ca să râd de copil a doua zi! Dar pas de-l convinge pe plod că nu are cum să piște că nu e nimic schimbat la afurisita aia de mâncare față de ziua anterioară.

Ieri am făcut chiftele cu sos. Mi-a comunicat că dorește ca garnitură la ele macaroane cu brânză. Iar specificația pentru plating a fost următoarea: Vreau macaroane cu brânză și chiftelele cu sos în același castron, da mami?

Ceea ce am executat, firește. Și aparent am greșit monumental, firește. Pentru că platingul a fost întâmpinat cu dezaprobare: Da de ce s-au amestecaaaaaaat?!?!?

Bun. Am terminat cu văicăreala pe teme culinare, mergem mai departe. Băi fraților, mă lasă mințile, vă jur. Nu că aș fi fost eu vreo mintoasă până acu, dar în ultima vreme parcă și ultimul neuron, ăla cu băluța în colțul gurii de care vă ziceam, parcă și ăla și-a făcut bagajele și s-o fost dus.

Că uit de la mână pân’ la gură e una. Da parcă nici nu mai gândesc cum trebuie. De exemplu, am o tură de rufe în mașina de spălat pe care le-am pus deja a treia oară la spălat. Că efectiv uit să le scot și să le mut în uscător.

Ba nu, mint, prima dată n-am uitat, dar când să le scot mi-am dat seama că uscătorul e încă plin, că uitasem să le scot pe alea uscate.

Că mă ridic de pe scaun și ajung undeva, într-un loc aleatoriu de prin casă, fără să știu de ce naiba m-am dus acolo e deja la ordinea zilei și am renunțat să mă mai enervez.

Dar după cum ziceam, și raționalul începe să dea rateuri. Zilele trecute, de exemplu, aveam niscai treabă în oraș. Și dacă tot aveam treabă, am zis să iau și cătzaua cu mine, să o plimb și să împușc așa doi iepuri dintr-o lovitură.

Toate bune și frumoase. Având în vedere faptul că treaba de-o aveam nu implica nimic prea complicat sau oficial și oricum nu dormisem bine c-o noapte înainte și n-aveam chef de nimic, m-am îmbrăcat fix în niște pantaloni ș-o pereche de adidași, cu-n hanorac ș-o jacă pe mine. Nimic fancy, deci.

Ceea ce poate n-ar fi prea ieșit din comun, numai că aveam să constat că afară erau 5 grade și ploua mărunt și temeinic, iar outfitul meu bătea mai degrabă spre primăvăratic, așea, decât spre mijloc de noiembrie la Brașov. Rezultatul? M-am căcat pe mine de frig și m-a udat ca pe un șoarece pe-un câmp proaspăt cosit.

Deci, de ce am făcut asta? De ce dracu m-am purtat de ziceai că sunt un edil local pe care l-a luat iarna prin surprindere? Habar n-am, nu mă întrebați. V-am zis că mă tâmpesc grav de tot.

Aș dori apoi să mă mai plâng de cantitatea de idioțenie din jurul meu. Băi oameni buni, oricât de clișeu cretin ar suna, mi se pare tot mai reală treaba aia cu „cantitatea de inteligență de pe pământ e constantă, numai populația e în creștere”.

Nu știu, ori am devenit eu mai intolerantă la prostie, idioțenie și nesimțire, ori cantitatea de astfel de specimene e tot mai mare. Oameni pentru care nu găsesc nici o altă explicație decât că sunt pur și simplu cretini.

De exemplu: văd cel puțin o dată pe zi prin trafic câte unu sau una cu ditamai mașina de 50-60-șaptej de mii de euroi ca popa, vorbind la telefon în timp ce țin telefonul ăla în mână ca p-un șandviș din care se pregătesc să muște.

Băbăieț, să mă trosnească pe mine personalu de Poplaca dacă mașinile alea nu vin cu Bluștuț din fabrică. Serios, e atât de greu să conectezi sărăcia aia de telefon și să vorbești ca omu?

Acu, probabil o să ziceți că ce mă aia pe mine grija de vorbitul lor la telefon, că pe ei îi amendează miliția dacă-i vede. Păi vedeți voi, problema mea e că în 99,9% din cazuri, specimenele astea intră în modul retard atunci când vorbesc la telefon și conduc în același timp.

Adică ori merg cu 30 la oră, ori îți taie calea fără să semnalizeze, ori ratează plecatul de pe loc la semafor, ori fac diverse alte dude, preocupați fiind de conversația cu interlocutorul, mai degrabă decât de mânatul căruței celeia.

Altă categorie de care mă izbesc în ultima vreme are legătură cu cătzaua. Invariabil, la fiecare plimbare cu ea prin oraș, dau de cel puțin un expert în chinologie. Majoritatea sunt inofensivi, să zicem. Dar sunt câte unii pe care, fără să exagerez, îmi vine să-i dau cu capul de bordură în mod repetat. Și anume, ăia care mă contrazic. Băi, dar mă contrazic așa, temeinic, nu oricum. Vă redau mai jos un exemplu de dialog din ăsta semi-halucinant:

– Ce frumooooos cățel aveți!

– Mulțumesc!

– E Cane Corso, nu-i așa? Mascul, nu? Câți ani are? 2-3?

– Este Dog German. E femelă și are 8 luni.

– Nunununu, n-are cum, sigur e Cane Corso! Am avut și eu din ăsta!

– …

Ok, înțeleg entuziasmul oamenilor față de căței, înțeleg că majoritatea vor doar să fie prietenoși și să intre în vorbă. Dar nu înțeleg nici să mă tai de ce ții morțiș să mă contrazici când îți zic ce și cum.

E ca și cum l-ar vedea cineva pe Vasilescu lângă noua lui mașină (cândva în viitor, când o da Bunuțu să i-o livreze oamenii ăia), l-ar întreba ce marcă e și apoi i-ar spune, țâțâind dezaprobator: N-are cum, boss! Dă unde Reno? Ăsta e Volțvagăn curat, păi n-am avut și io unu?!?

Efectiv nu pot pricepe ce te poate poseda să vrei cu tot dinadinsul să convingi un om că adevărul tău e ăla adevărat și nu ce-ți zice omul respectiv. Ce căcat îți poți imagina? Sau dacă tot știi tu oricum mai bine, de ce dracu mai întrebi?

Jur că data viitoare când mai întâlnesc vreun specimen d-ăsta o să îi spun că e Chihuaua, da i-am dat să mănânce cam mult. Să vedem ce se întâmplă.

Așa. Deci de gătit m-am plâns, de tâmpenia-mi proprie m-am plâns, de tâmpenia celor din jur m-am plâns. E bun. Cred că am bifat cam tot ce-aveam pe suflet.

Aoleu, stați așa, că fix acu, în încheiere, am avut o revelație. Dacă tâmpenia se ia? Dacă mă tâmpesc din cauză că în jurul meu sunt tot mai mulți tâmpiți? Și dacă se ia, cum se ia? Prin aer? Presupun… că nu cred că e nevoie de contact direct… Nu de alta, da nu-mi aduc aminte să mă fi îmbrățișat recent cu prea mulți idioți.

La voi? Toate bune? Stați bine pă memorie, pă astea? Liniște în bula voastră? Hai, week-end fain s-avem cu toții!

sursa foto: freepik.com