Dacă ajung în vreo instituție unde sunt obligat să interacționez cu un reprezentant birocrat al statului român, întotdeauna voi alege să fie de sex feminin.

Asta dacă exista posibilitatea de a alege, desigur. Dar dacă nu pot să aleg și „mergeți dumneavoastră la ghișeul trei” presupune ca ajung în fața unui bărbat, totul se termină încă dinainte de a începe. „Nu se poate” sau „veniți mâine” sunt singurele răspunsuri pe care le-am auzit în această viață de la un funcționar bărbat.

Dar nu același lucru se întâmplă dacă de partea cealaltă a ghișeului este o reprezentantă a sexului frumos. Serios vorbesc, toată viața m-au adorat funcționarii cu fustă și mamele tipelor cu care umblam, am fost, sunt și voi fi preferatul lor. În ceea ce privește mamele, nu mai e cazul, dar cu funcționarele farmecul meu încă e acolo, intact, să știți.

Când a murit taică-meu a trebuit să rezolv cu niște acte și hârțoage care adunate la un loc aveau înălțimea Jepilor Mici. Am început cu stângul, în sensul că în primul loc unde aveam de rezolvat chestii, am ajuns exact la ora de închidere a programului cu publicul.

Doar cine n-a avut niciodată de-a face cu funcționarii nu știe că ora de închidere e sfântă și trecută în calendar cu roșu. Poate să înceapă al treilea război mondial, tancurile rusești să fie în ușa instituției, că Doamna Funcționară Cu Permanent Mov o să le bată cu unghia proaspăt dată cu ojă în geamul ghișeului și-o să le țâțâie în nas:

– Păi? La ora asta se vine? Am închis, mai încercați mâine!

Nu și cu mine, prieteni, nu și cu mine. Am zâmbit de două ori cum știu io, Doamna Funcționară Cu Permanent Mov a clipit lung și-a oftat adânc, după care mi-a luat frumușel muntele de hârtii din mână și-a dispărut undeva în spate.

Patrușcinci de minute mai târziu toate ștampilele și semnăturile erau rezolvate ca la carte. 45 de minute după ce programul ei se terminase, da? Evident, în semn de profundă recunoștință, am vrut să-i dau niște șpagă.

S-a înnegrit la față de ziceai că am diagnosticat-o cu ceva boală în fază terminală. „Vai, se poate, a fost plăcerea mea”. Jur, am martori. Așa că i-am zâmbit ca Richard Gere înainte să albească și-am băgat senin banii înapoi în buzunar. Doar nu era s-o jignesc, pasiunea e pasiune, nu se poate murdări cu bancnote.

Când a plecat și mama dintre noi, a fost fix la fel dacă nu chiar mai rău, c-a trebuit să ajung în mai multe locuri și să dau ochii cu mai mulți funcționari. Scenariul s-a repetat identic peste tot: zâmbet serafic și Doamnele Funcționare Cu Permanent Mov se dădeau peste cap să mă ajute. Măcar de data asta n-am mai încercat să le dau șpagă, să nu le jignesc aiurea sentimentele pure.

Dar, pentru că trebuie să existe și un „dar”, ca orice Superman am și eu kryptonita mea. Într-un singur loc de pe planeta asta, farmecul meu inefabil dispare instant și trăiesc cu impresia că m-am transformat într-un broscoi râios pe care toată lumea vrea să-l strivească, nicidecum să-l sărute ca să se transforme în prinț: la Poșta Română.

Nu știu ce se întâmplă după ce treci pragul unui oficiul poștal, cert este că e ca și cum ai intra într-un univers paralel care face pipilică de sus pe ăla din Stranger Things.

Și nimic nu ajută. Am folosit cele mai libidinoase zâmbete și cele mai pline de promisiuni priviri, efectele au fost fix ca și cum m-aș apuca să împing autostrada soarelui cu umărul, s-o aduc mai aproape de casă. Nada, fraților, roboții ăia în corpuri de femei se uită la mine fix ca la un rahat de câine în care ai călcat din greșeală şi nu mai știi cum să-l ștergi mai repede de pe talpă.

O vreme am luat-o personal. Am crezut că mi-am pierdut puterile miraculoase, că sunt din nou un muritor de rând. Când știam că am de ajuns la Poștă, practic intram în semi-depresie. Degeaba exersam de-acasă clipitul cu tentă sexuală și zâmbetul degrabă promițător de plăceri interzise. Rezultatele erau nule.

După care, într-o zi am avut revelația divină. Mi-am dat seama că nu e vina mea, am înțeles în sfârșit că femeile alea de la oficiile poștale nu mai au emoții și trăiri, că sunt ca niște bucăți de stâncă rătăcite într-o lume atemporală.

Nu le impresionează nimic, n-ar reacționa în niciun fel nici dacă în Oficiul lor Poștal ar sta la coadă Brad Pitt și Bradley Cooper, în timp ce în spatele lor Tom Hardy bate nerăbdător din picior.

Doamna Dirigintă s-ar uita la ei cu o față plictisită, apoi în timp ce-și șterge cu dosul palmei resturile de merdenea de la colțul gurii, ar urla spre Brad Pitt, că el e primul la coadă:

– Domnule, ce nu înțelegeți? Pentru mandate poștale, am spus că trebuie la ghișeul trei!

sursa foto: freepik.com