Știu că n-ar trebui să scriu articolul ăsta și sunt pe deplin conștient de consecințe: imediat cum o să-i dau publish, o să vină frigul. Dar n-am ce să fac, că mă mănâncă degetele.

De ceva vreme încoace există un întreg trend al celor care nu cred în schimbările climaterice. Sau, mai rău, le iau la mișto. Bine, mă rog, pot să-i înțeleg, parțial, că și mie îmi e antipatică Greta, când o văd îmi vine să ard plastic în păduri sau să-mi cumpăr un diesel din ’98 cu turbina și injectoarele modificate.

Dar trecând peste antipatia peste Greta, nu pot sa nu remarc că toți ăștia care nu cred că clima e nițel altfel în ultimii ani sunt tot ăia care nu credeau că există covid și în general nu cred în nimic în afară de teorii ale conspirației imbecile.

Știți despre ce vorbesc, da? Bănuiesc că i-ați văzut și voi pe toți cei care se hăhăie când le spui că nu prea e normal să fie caniculă 45 de zile, la rând, sau câte au fost vara asta. Că de la un punct încolo, mi se acrise de caniculă până și mie care nu am nicio treabă cu căldura.

Și vin ăia care-ți explică superior că era caniculă și acum 20 sau 30 de ani, n-a apărut acum. Da, boșilor, era caniculă și acum 30 de ani, dar nu 45 de zile la rând.

Tot ei ridică din umeri dacă le spui că în ultimii cinci ani a nins în București (și nu numai) cât într-o singură zi din iernile de dinainte de anii ’90. În ultimii cinci ani la un loc, să ne înțelegem.

Nu pot să fiu ipocrit, cunoașteți părerea mea despre frig și, personal, n-aș avea nicio problemă dacă toamna asta s-ar prelungi până prin aprilie-mai. Hai, bine, poate nu cu temperaturi de 30 de grade toată perioada, pot să accept și 10-15 grade în lunile de iarnă. Noaptea! După care mă uit la copiii ăia doi din casă și-mi cam piere râsul.

Paranteză. Dacă nu înțelegi legătura dintre fetele mele și cele 29 de grade care sunt în București la sfârșit de octombrie, poate că ăsta nu e un articol pentru tine? Am închis paranteza.

Prieteni, peste fix o lună și o zi împlinesc 51 de ani. Vă spun cât se poate de sincer că eu nu-mi amintesc să mai fi trăit așa ceva: sfârșit de octombrie cu 30 de grade în București. Și nu vorbim despre o zi-două mai călduroase, vorbim despre măcar două săptămâni în care se putea face plajă.

Oricât m-aș căuta prin memorie, nu reușesc să-mi amintesc să mai fi ieșit din casă, aproape de începutul lui noiembrie, în pantaloni scurți și tricou. Ba mai mult, să mă plimb pe jos și să caut partea cu umbră pe tot traseul, că mi se pare prea cald.

Practic, s-a terminat vara de două luni, dar eu n-am ieșit vreodată din pantalonii scurți și tricou. Au fost doar vreo două dimineți în care am tras un hanorac pe mine, dar cam atât.

Repet, toate astea în condițiile în care de săptămâna viitoare e noiembrie, mai avem 59 de zile până la Crăciun.

Băi, nu știu, dar când eram copil, în perioada asta a anului mă trezeam dimineața și mă uitam pe geam să văd dacă în sfârșit a nins, în niciun caz nu mă duceam la dulap să verific dacă mai am tricouri cu mânecă scurtă curate.

Și vin ăștia care nu cred în nimic să-mi explice că era cald toamna și acum 30 de ani? Da, bosule, era, dar nu TOATĂ toamna. Prindeai câteva zile adunate, dacă le prindeai și p-alea, că toamna de obicei era cu multă ploaie, burniță și ceață. Era.

Să vă spun câtă lume a fost la mare weekend-ul trecut? La plajă, nu la aerosoli.

sursa foto: freepik.com