Cred c-am mai povestit pe-aici ce urmează să vă zic, dar n-are nicio importanță. Merită povestit iar și iar, pentru că oricum nu s-a schimbat absolut nimic între timp în această țară.

Pe la începutul anilor 2000, taică-meu a decis că vrea să candideze pentru postul de primar în satul lui natal. Și nu pentru că s-a trezit el într-o dimineață, s-a uitat în oglindă și și-a spus „cred că mi-ar sta bine primar”, ci pentru că satul ăla era viața lui.  Blidari se numește, comuna Golești.

Acolo se născuse, acolo a stat până când a plecat la facultate, ăla era locul unde-i făcea cea mai mare plăcere să se afle. Când nu era la serviciu, cu siguranță îl găseai „la țară”. Probabil trei sferturi din viață și-a petrecut-o acolo.

Avea o bucată de pământ pe care o lucra din primăvară până târziu în iarnă și, când îl căutai, tata era mai mult la țară decât acasă.

Apropo, trebuie să fac o paranteză, că mi-am adus aminte acum când scriam. La țară, acolo, taică-meu cultiva aproape tot ce înseamnă legumă de larg consum: roșii, vinete, varză, fasole, morcovi, cartofi, tot, tot, tot.

Care legume se cărau la noi acasă, pe balcon sau în beci, în portbagajul Daciei 1300.

Mno, gluma preferată a lui taică-meu era de fiecare dată aceeași. Umplea coșurile sau gălețile punând intenționat deasupra cele mai mari și mai frumoase exemplare. De ce? Pentru că știa exact că va trece cu ele prin fața blocului, acolo unde, pe vremea aia, găseai o grămadă de vecini ieșiți la o bârfă.

Și savura să le vadă fețele ălora când trecea cu gălețile cu roșii de câte jumătate de kil bucata, cartofi cât capul meu sau păstăi mai lungi de un metru. Iar adevărul e că ăia chiar făceau niște fețe pentru care merita efortul. 😊

Mă rog, am închis paranteza, revenind. Ziceam că se hotărâse să candideze la postul de primar. Inginer de meserie, cu mult creier la purtător, știa foarte bine ce nu merge în satul ăla, dar mai ales ce s-ar putea face din postura de primar. Așa că, după ce s-a coit vreo câțiva ani, până la urmă s-a hotărât să candideze. Independent, desigur, pentru că ura visceral tot ce însemna partid politic din țara asta.

Și-a făcut platformă-program, a scris-o cu mânuța lui și s-a dus cu ea la dactilografiat. După care a tras-o la copiator în câteva sute de exemplare. Când totul a fost gata, a luat-o așa lejer, pe picioare, din poartă în poartă.

Intra, vorbea cu oamenii, le explica ce-ar vrea să facă și mai ales cum, iar la final le lăsa platforma-program. Îi era ușor să se înțeleagă cu ei, acolo se născuse, acolo muncise pământul în ultimii zeci de ani, îi știa pe toți și toți îl cunoșteau. Nu era ca și cum le bătea la poartă Gheorghe de pe stradă, ci unul de-ai lor.

Punctul forte din platformă era cel despre construcția unui pod peste albia râului, pod pe care ăia din sat îl așteptau de ani de zile ca pe sfintele moaște. Pentru că le-ar fi ușurat bine de tot viețile, podul ăla i-ar fi ajutat să nu mai ocolească niște mulți kilometri, în fiecare zi a vieții lor. Știu exact locul unde trebuia construit, pentru că trecusem și eu pe-acolo de atâtea ori.

Ei bine, taică-meu găsise surse de finanțare, avea promise fondurile pentru construcția podului, de-aia ăsta era punctul lui de rezistență în platforma program.

Își făcuse bine temele, o gândise perfect p-asta cu podul. Se vedea din reacțiile sătenilor atunci când le spunea ce are de gând: toți rămâneau cu gura căscată când auzeau că în sfârșit o să aibă podul pe care și-l doreau de o viață.

Poate ar mai trebui precizat că toate astea, inclusiv candidatura lui taică-meu, veneau în contextul în care în sat era primar, de niște foarte mulți ani, un pesedist care nu numai că nu făcuse nimic pentru oamenii ăia, dar nimeni nu-l scotea din „hoțul ăla de primar”, când venea vorba despre el.

Pe scurt, pe un fond de nemulțumire generală, a apărut tăică-meu cu podul și cu ce mai avea el de gând să facă pentru satul ăla care, repet, era viața lui. Este că vă sună ca și cum mai era doar o formalitate să câștige?

Vă înșelați amarnic, prieteni, dacă vă imaginați că l-au votat pe taică-meu. L-au ascultat, au simulat că se bucură că vine unul care vrea să facă treabă, după care, când a fost să aleagă, l-au ales tot pe „hoțul ăla de primar”. Pentru că de ce nu? Dacă tot îi fura de ani de zile, ar fost și păcat să întrerupă tradiția.

Îmi aduc aminte de toate cele de mai sus de fiecare dată când deschid televizorul pe un post de știri. Sau de fiecare dată când văd reportaje cu oameni care au ales să fugă departe, cât mai departe de România, pentru că și-au dat seama că aici efectiv nu se poate face nimic bun.

În țara asta n-ai nicio șansă chiar dacă vrei să faci ceva. Te înghite imediat malaxorul transpartinic extrem de bine pus la punct în ultimii 30 de ani, te mestecă și te scuipă afară ca pe o măsea stricată. Aici sunt doar ei pentru ei, și nimic altceva nu contează.

Ah, da, să nu uit, podul ăla nu s-a construit nici în ziua de azi.

sursa foto: freepik.com