Norocul meu a fost că orașul era relativ mic și că, probabil, simțul meu de orientare este înnăscut, altfel prima mea zi de școală s-ar fi putut lăsa cu urmări din alea de care îți aduci aminte când te întreabă nepoții: „bunicule, de unde ai semnul ăsta pe frunte?”.

Nu știu dacă mai e cazul să precizez că prima mea zi de școală s-a petrecut pe vremea când în spațiul carpato-danubiano-pontic dacii liberi încă nu erau așa de liberi, nici măcar nu terminaseră tunelul de sub Bucegi.

În schimb, în toată țara se construia de zor socialismul revoluționar. Iar asta, după cum o să vedeți, are legătură cu faptul că ai mei nu s-au gândit niciun moment să vină cu mine la școală în prima zi. Nu că nu și-ar fi dorit, dar n-ar fi avut cum.

Maică-mea era profesoară, deci și pentru ea începea școala în aceeași zi, iar taică-meu era inginer în combinatul chimic din Vâlcea. Or din combinat nu puteai să-ți iei tu liber doar așa pentru că începea fiu-tău școala. După cum ziceam, aveam de construit ditamai socialismul, iar ăla nu se construia cu zile libere și alte rahaturi din astea imperialiste și antirevoluționare.

Așa că soluția de avarie a fost să merg, în prima zi de școală, cu Nicu. Care Nicu stătea la mine pe scară și învăța la aceeași școală, doar că era în clasa a patra. Ceea ce am și executat, a doua zi dimineață am plecat spre școală cu Nicu.

Doar că nimeni nu luase în calcul un amănunt care avea să se dovedească semnificativ: tocmai pentru că Nicu era în clasa a patra, avea ceva mai multă treabă la școală în prima zi.

Noi, ăștia de clasa întâi, am făcut cunoștință între noi, ne-a mai zis învățătoarea câteva cuvinte, după care ne-a dat drumul acasă. Nu același lucru s-a întâmplat și în clasă la Nicu unde, fiind mai mari și cunoscându-se toată lumea cu toată lumea, învățătoarea lor probabil a considerat că trebuie ținuți mai mult.

Prin urmare, jumătate de oră mai târziu, când am ieșit din nou în curtea școlii, m-am pomenit singur-singurel, fără să știu exact cam cât ar trebui să aștept. Am stat ce-am stat, dar dacă am văzut că nu se întâmplă nimic, am luat decizia să plec singur spre casă.

N-are rost să vă explic topografia Vâlcii, dar pot să vă spun că școala nu era nicidecum aproape, chiar și astăzi drumul ăla mi-ar lua cam pe la un sfert de oră spre douăzeci de minute.

Dar, după cum spuneam, am un simț al orientării înnăscut sau ceva. Târâș-grăpiș, scurgându-mă pe lângă ziduri, blocuri și garduri, am luat-o cătinel spre casă. Habar nu am cât a durat toată expediția și cum naiba am reușit, cert este că, până la urmă, m-am văzut triumfător în fața blocului. Noroc cu cheia de la gât, de-am putut să intru și-n casă.

Ar fi trebuit să le vedeți fețele alor mei când m-au întrebat: „cum a fost în prima zi?”, iar eu le-am răspuns pe cel mai natural ton: „a fost bine, m-am întors singur acasă”.

Doar că, după ce le-a trecut uimirea, și-au dat seama de marele avantaj al situației. Dacă m-am descurcat încă din prima zi să ajung singur acasă, înseamnă că nu mai are vreun rost să se chinuie ei să mă ducă. Și nici că s-au mai chinuit. Am plecat și-am venit singur de la școală în toți cei patru ani ai ciclului primar. Bine, mă rog, și în toți care au urmat după, doar că ăia nu mai contau.

Singurele dimineți în care nu mergeam singur erau cele în care Cuțache, câinele blocului, se hotăra să mă însoțească. Vă jur că și-n ziua de azi am flash-uri cu Cuțache dând din coadă pe lângă mine, în timp ce mergeam amândoi spre școală.

Dar de întors tot singur mă întorceam. Nici măcar Cuțache, cât era el de câine, nu avea răbdarea să mă aștepte patru ore în fața școlii. Îl găseam în fața blocului la doișpe jumătatea când ajungeam acasă.

Nu știu, poate că dacă eram singurul copil în situația asta, aș fi suferit. Dacă aș fi văzut în jur că sunt singurul pe care nu-l duce și nu-l ia niciun părinte de la școală, probabil astăzi aș fi mers regulat la un psiholog care să se chinuie să înlăture sechelele traumei.

Dar eram mulți, eram cei mai mulți, îi numărai pe degete pe cei aduși de părinți sau de bunici la școală. Nu știu ce impact a avut treaba asta asupra dezvoltării mele, dar cu siguranță știu că în felul ăsta am învățat, încă din prima zi de școală, una dintre cele mai importante lecții: când nu te ajută nimeni, ajută-te singur!

Acestea fiind zise, să înceapă școala, prieteni.

sursa foto