Articol scris de Iulia.

…

De fapt voiam să scriu cu totul altceva azi, dar m-am enervat un piculeț, așa că am schimbat subiectul în ultimul moment.

De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, nici măcar nu m-am enervat, m-am necăjit și m-am indignat.

Dar să vă spun de la ce m-am pornit. Am scris zilele trecute un text pe marele internet. Pe scurt, era vorba despre niște scene la care am asistat, scene în care niște adulți se purtau nepotrivit cu niște copii.

Iar la textul respectiv am primit următorul comentariu:

„Nu’s in măsură să dau sfaturi. V-aș întreba însă cum ati reacționa intr-o situație ipotetica. Nu ai cu cine să lași copilul. Prin urmare îl cari după tine intr-un magazin de bricolaj. În drum spre ce te interesează pe tine vede raftul cu baterii auto. Care baterii sunt la primul nivel. Urmează jumătatea de oră de explicații despre ce este, despre cum nu, nu cumpărăm pentru ca nu avem nevoie. Dar asta nu îi stinge nicicum dorința de a…face ceva. Pleci de acolo, ajungi la raionul cu spemii de chestii similare care iți rezolva ție problema. În secunda în care l-ai scapat din privire, fuge, cum altundeva, acolo unde a rămas cu dorința. Se aude un urlet prelung și când ajungi într-un suflet îl găsești cu o baterie peste deștele de la picioare. Cum gestionezi cu calm situația asta? Că părintele pe care l-am văzut eu n-a reușit iar eu tind să îi dau dreptate.”

Aici nu pot presupune decât una din două chestii: fie respectiva persoană nu are copii – caz în care mna, ce să zic, și eu eram tare-n teorii de parenting înainte să apară copilul și să-mi pună lumea cu susu-n jos, fie are și atunci mi-e milă de ei.

Ideea mea e următoarea: niciodată, în nici un caz și nici o circumstanță nu mi se pare ok să brutalizezi copilul. Nici fizic, nici verbal. Nici să îl gratulezi c-o palmă după ceafă sau peste dos ori peste bot, nici să urli la el ca descreieratul când face o nefăcută.

Cu atât mai puțin când nefăcuta respectivă duce la rănirea fizică a copilului.

Din punctul meu de vedere, în situația descrisă de respectivul comentariu, singurul vinovat este părintele, care nu a reușit să fie cu ochii pe copil ca pe butelie.

Și da, îmi permit să spun asta, pentru că, așa cum am și răspuns de altfel respectivei persoane la comentariu, în 95% din timp nici noi nu avem cu cine să lăsăm copilul.

Așa că l-am cărat și îl cărăm după noi peste tot pe unde avem treabă. Asta poate să însemne orice, de la megaimajul din sat la magazinul de animale, magazinul de bricolaj, cabinetul veterinar, piață, primărie sau oriunde altundeva mai avem de treabă.

Dar să iau pe rând aspectele redate mai sus: ajungi cu copilul în magazinul de bricolaj și te îndrepți spre rafturile cu ce te interesează pe tine. Pe drum, copilul vede ceva ce-l interesează pe el.

Ghinion, ce să zic… Că nu știu dacă știți, dar cât sunt mici – cam așa, între momentul în care reușesc să se deplaseze biped independent și… habar n-am, probabil după 7 ani, încolo (rog confirmare de la cineva care are copii mai mari decât mine), îi interesează cam orice.

Pot să vă dau exemplul concret al copilului din dotare, care e fascinat de absolut orice, de la cutii de vopsele la pistoalele pentru silicon la mănușile de lucru la cuie și șuruburi.

Cam cât durează un drum de la intrarea în magazin până la raftul cu ce avem nevoie? Dacă am noroc și raftul e suficient de aproape de intrare, maaaaaxim 15-20 de minute. Dacă am ghinion și e mai înspre fundul magazinului, poa să dureze și o oră.

Timp pe care nu îl petrecem deplasându-ne alene, admirând estetica și designul magazinului sau modul elegant în care sunt înșirate pe raft capacele de budă și bormașinile cu percuție.

Nu, în tot timpul ăsta, copilul turuie „de ce-uri” la foc automat, de uneori mă întreb când naiba mai are timp să și respire. Iar părintele care-l însoțește trebuie să dea explicații despre toate lucrurile care-l fascinează pe plod.

Dacă e cu tac-su, e mai simplu, că ăla face diferența între un șurub obișnuit ș-o negresă. Pentru mine, un șurub e un șurub și pace. Așa că explic și io cât pot și ce pot, încercând în același timp să mân odorul înspre zona în care sper să ajungem înainte ca eu să ies la pensie și el să-și sărbătorească majoratul (oricare eveniment ar surveni primul).

E ușor? O, sfinte Sisoe, nu! E greu ca toți dracii ăia răi. Suntem eu sau tac-su vreun monument de răbdare? Suntem mai zen decât niște călugări budiști care au fumat și niscai ceva și acu totul e calm și liniște pe lume? Aidecapumeu, nicidecum.

Îmi vine uneori ca, atunci când se oprește pentru a nouăsutepaișpea oară în cinșpe pași, ca să se uite la reclama la bocanci cu bombeu metalic, să mă pitesc după un raft și să-mi aprind o țigară. Sau să fug unde am treabă, bazându-mă pe faptul că o să-l găsească la un moment dat careva și o să mă aud strigată prin difuzoare să vin să-l recuperez de la biroul Informații. Da măcar între timp aș reuși să iau ce am nevoie.

Evident, nu fac nimic din toate astea. Strâng din dinți și încerc să rezolv ce am de rezolvat. Îmi mai sare uneori muștarul și mai ridic tonul la el? Evident, că nici nu-s călugăr budist și nici n-am mai fumat demult altceva decât tutun.

Dar să mă apuc să brutalizez copilul – fizic sau verbal – dacă face vreo nefăcută prin magazin (sau oriunde altundeva, for that matter), asta mi se pare absurd.

Îmi pare rău, probabil mulți o să considere că-s o ipocrită sau că mă cred superioară sau mai știu eu ce altceva. Aia e. Dar trebuie să repet ce am spus la început: mergi cu copilul undeva, oriunde, îl scapi din ochi și face o dudă? Îmi pare rău, dar e vina ta, adultule.

Ok, unii copii sunt mai năzdrăvani sau mai energici decât alții, dar se presupune că îți cunoști marfa, atunci când pleci cu ea de-acasă. Se presupune că știi dacă ai un exemplar tip bibelou, care unde-l pui acolo stă, sau un exemplar tip ardei jalapeno înfipt în dos, care nu stă locului nici dacă-l bați în cuie.

Se mai presupune și că știi cam care-s metehnele copilului în funcție de vârsta pe care o are – își pierde repede răbdarea sau poate e în faza de „de ce-uri” sau poate e în faza de dat cu curul de pământ pentru că sau sau sau…

Așa că pleci pregătit fizic și psihic și te adaptezi din mers. Ce credeți, că io-s vreo sfântă întruchipare a perfecțiunii părintești? Nici vorbă!

Au fost cazuri în care trebuia neapărat să ajung în magazinul X să cumpăr lucrul Y și știam că nu am sub nici o formă timp să parcurg tot magazinul în ritmul pe care l-ar fi impus fi-miu în mod obișnuit. L-am îndesat frumușel în coșul de cumpărături și, țineți-vă bine: i-am dat telefonul să se uite la desene [audienței i se taie respirația zgomotos, indicând șoc și groază].

Au fost dăți în care l-au apucat bâzdâcii – ori că se plictisise, ori că avea chef să fie năzdrăvan. M-am pus frumușel la nivelul lui și i-am dat 2 opțiuni: ori se potolește, ori plecăm în clipa aia. Am rămas uneori cu cumpărăturile nefăcute sau cu treburile nerezolvate? Am. Am pocnit sau zdruncinat copilul? N-am.

Mâna sus ăia dintre voi care, atunci când erați mici și vă luați o trântă care se solda cu genunchi sau palme zdrelite, ori cu ciorăpeii sau pantalonașii cei noi rupți în genunchi, vă mai luați și niște capace de la părinți „că nu te uiți pe unde mergi/că n-ai stare/că [insert aici orice alt motiv care scotea adultul din pepeni] și ai stricat bunătate de pantaloni/ștrampăni”.

Eu recunosc, mi-am luat niscai joarde peste dos de la bunică-mea pe teme din astea. Și nu, nu e ăsta felul în care vreau să îmi cresc copilul. Nu am de gând să-l pocnesc sau să îl cert dacă merg cu el într-un magazin și-și dărâmă ceva pe picior și se rănește.

Pentru că nu e vina lui. E vina mea, că nu am reușit să fiu cu ochii pe el.

Și mai adaug aici o întrebare: dacă respectivul tătic descris în comentariul de mai sus ar fi fost cu nevasta în magazin, iar nevasta, încercând să ia ceva de pe un raft la care nu ajungea foarte bine, își scăpa o baterie de mașină peste picioare, oare ar fi luat-o și pe ea la șuturi? Oare ar fi strigat la ea sau i-ar fi ars una peste ceafă?