Articol scris de Iulia.

…

Știți cum sunt zilele alea în care încă de dimineață ai așa, o senzație, că toate o să-ți meargă de-a-ndoaselea și apoi, ce să vezi, chiar îți merg toate de-a-ndoaselea în ziua respectivă? E, o zi d-asta am avut eu săptămâna asta. Să vă povestesc.

Totul a început de dimineață, cum altfel? Când am constatat că nu mai am cele 2 capsule vitale, esențiale și absolut necesare pentru producerea licorii matinale care mă transformă din zombi într-o ființă cât de cât umană.

Pentru că, la fel ca alții, și eu am nevoie de minim 2 cafele ca să pot începe să funcționez. Și tot la fel ca alții, dețin un minunat aparat de cafea Tschibo Cafissimo Easy, achiziționat de minunatul meu soț acum vreun an sau doi, pe când ne aflam în concediu în țara lui Mozart.

Că ne aflam noi la camping și nu mai știu exact, dar parcă aparatul pe care îl aveam pe atunci începuse să cam dea semne c-ar crăpa sau ceva de genul. Și fiind el, soțul meu, dus după niște târguieli în ceva supermarket austriăcesc, iaca numai a zărit acest apărățel mititel, perfect pentru a fi transportat în rulotă.

Unde mai pui că era și la ceva promoție, astfel încât a plătit pe el imensa sumă de vreo 20 sau 30 de euroi. Inițial plănuisem că ăsta va fi unicul său scop în viață (al aparatului, nu al soțului) – să deservească rulota atunci când suntem plecați.

Numai că, ce să vezi, mi-a plăcut așa de mult cum funcționează și îmi plac așa mult capsulele cu chimie disponibile pentru el, încât mititelul s-a mutat definitiv din rulotă în casă și șade la loc de cinste în bucătărie.

Doar că există o singură problemă minoră: drăcia dracului nu funcționează dacă cineva nu cumpără capsule pe care să le transforme în licoare. Ceea ce s-a și fix întâmplat în ziua cu pricina.

Așa că m-am uitat cu jale în cutia în care țin capsulele, am văzut una singură șezând mică, tristă și abandonată pe fundul cutiei și mi-am șoptit în barbă: Mno, s-a dus p*lii de suflet ziua asta! Iar intuiția mea matinală, cum altfel, n-a făcut decât să se transforme în realitate pe parcursul întregii zile.

În ziua respectivă aveam de rezolvat 2 chestii mari și late în afara domiciliului: să printez invitațiile pentru ziua lu fi-miu (că mna, în ziua de azi, aparent și zilele copiilor devin un fel de nunți, așa, cu invitații, locație și alte d-astea dătătoare de dureri de cap și găuritoare de buget, da asta e deja o poveste pentru altă dată) și să obțin certificatul fiscal pentru mașina pe care am vândut-o luna asta.

Așa că le-am luat pe rând. Prima dată am zis să mă ocup de fiscal, că în capul meu prost nu trebuia decât să mă duc până la Primăria din comună, prezint actele, țac-pac, s-a rezolvat. Nu de alta, dar mai pe la începutul anului am mai trecut o dată prin asta și fix așa a fost: țac-pac, gata.

Dar pentru că ziua asta n-avea cum să mă lase să răsuflu așa simplu, ia țac-pacul de unde nu-i. Că m-am dus io la Primărie frumușel, cu teancul de acte după mine. Mașina fiind pe persoană juridică. Doamna de la ghișeu îmi ia actele la puricat, dă din cap aprobator în timp ce le răsfoiește – hopa, deja vedeam licărul de speranță – apoi se apucă să butoneze ceva la calculator și-mi zice: „E în regulă, n-aveți nimic de plată!”

E, la faza asta m-am cam uluit, că eram relativ ferm convinsă că ar trebui să am de plătit ceva. Dar n-am apucat să mă uluiesc până la capăt, că aud din nou vocea doamnei: „Hopa, stați un pic, ceva nu e în regulă! Că mașina asta pe care o vindeți e un Volkswagen. Și aici, la mine, apare o Skoda. Aveți și o Skoda?”

„Avem și o Skoda”, îi zic. „Dar avem și un Volkswagen!”

Doamna se mai uită o dată în calculator, se mai scarpină sub scufia metaforică, dar nu găsește Volkswagenul cu pricina nicăieri. După care, o izbește revelația: „Aaaaa, păi dumneavoastră ați avut rolul fiscal la Brașov. Și apoi l-ați mutat aici, la noi. E posibil să nu vă fi mutat mașina asta, oare?”

Băicopii, noaptea minții. Că să vedeți. Ceea ce spunea doamna este absolut corect. Noi inițial am avut sediul firmei în Brașov. Orașul Brașov din județul Brașov. Iar apoi ne-am mutat la țară. Într-o comună, dar tot în județul Brașov. Fiind însă vorba despre o comună, e vorba și despre un buget local de sine stătător. Așa că atunci când am mutat sediul firmei, am mutat, logic și firesc, și rolul fiscal la noua adresă.

Numai că se pare că, undeva pe drum, o parte din bunurile noastre s-a rătăcit. Și anume, mașina noastră Volkswagen. Că noi mai avem pe firmă și o remorcă și am mai avut, până acum vreo 2 ani, și o motocicletă. Astea au apărut unde trebuie – că doamna de la Primărie mi-a confirmat că remorca apare și că motocicleta e vândută și mi s-a eliberat fiscal pentru ea.

Dar Volkswagenul, ia-l de unde nu-i. Așa că doamna îmi indică să mă duc la DITL la Brașov, să încerc acolo să lămuresc situația.

Am oftat așadar din rărunchi, mi-am luat picioarele la spinare și m-am dus la Brașov. Am intrat frumos la DITL, mi-am luat bon de ordine de la aparatul de bonuri și am așteptat cuminte să-mi vină rândul. Când s-a întâmplat asta, m-am prezentat la doamna de la ghișeul corespunzător și i-am spus povestea mea.

Doamna a butonat cu amabilitate în calculatorul dânsei și, voila de vezi, iată Volkswagenul! Eu, în sminteala mea, zic stai să vezi că rezolvăm acuș! Îi zic doamnei că dacă tot s-a găsit mașina, cum ar fi dacă aș plăti io ce ar mai fi de plată și dumneaei mi-ar elibera mult-râvnitul fiscal?

Ntz, ți-ai găsit! Firește că n-avea cum să meargă așa simplu. Rolul fiscal trebuie mort-copt mutat de la oraș la noi la țară. Așa că doamna m-a expediat prompt la altă serie de ghișee, unde am luat alt bon de ordine, de la alt aparat și când mi-a venit rândul, am achitat fabuloasa sumă de treij de lei.

Apoi, altă belea: ca să înfăptuim fabulosul transfer de rol fiscal, trebuia să depun o cerere. Și nu așa, oricum, ci scrisă de mânuța mea proprie și personală. Vă dați seama că-n momentul în care am auzit asta, am strâns din fesieri, sigură și precisă fiind că-mi va cere și dosar cu șină în care să depun cererea.

Slavă Bărbosului, n-a fost cazul. Dar nici nu vă gândiți c-a binevoit să-mi deie careva vro foaie de hârtie, pe care să formulez eu respectiva cerere.

Așa că m-am cărat de la DITL și mi-am târât fizicul prin treișaptedemii de grade până la prima locație cu indicatorul XEROX tronând deasupra ușii de la intrare, de unde am achiziționat doo coli A4 goale contra sumei de cinzecidebani.

M-am întors la DITL, am scris cu mânuța proprie cererea, am iscălit-o și am ștampilat-o regulamentar, după care m-am dus din nou la aparatul de dat bonuri, mi-am luat un al treilea bon și m-am așezat pentru a treia oară la coadă.

Am izbutit într-un final să depun cererea și am primit asigurarea fermă că voi fi contactată telefonic atunci când se va fi fost înfăptuit fapta, adică după ce ajunge – fiscal vorbind – Volkswagenul la țară.

Am răsuflat oarecum ușurată și m-am tirat să printez invitațiile pentru ziua plodului. Eu știam în Brașov o firmă care fix cu d-astea se ocupă – printuri de toate soiurile și felurile. Bine, sunt sigură c-or fi multe firme d-astea, dar eu pe asta o știam, mai printasem la ei și cu alte ocazii și am zis că mă duc la punct ochit-punct lovit.

Acu, din cunoștințele mele, oamenii ăia aveau 2 puncte de lucru în oraș. Așa că am zis să mă duc la cel mai apropiat de locul unde mă aflam la momentul respectiv. Ceea ce am și executat. Mare greșeală, evident. Că de când n-am mai avut eu nevoie de printuri, oamenii au modificat schimbarea. În sensul că locația aia unde m-am dus eu nu mai execută decât printuri de mari dimensiuni și tiraje mari și foarte mari. Când le-am zis băieților ălora d-acolo că vreau și io doișpe invitații, s-au uitat lung la mine și m-au întrebat: „Ăăăă, poate doișpemii, vreți să ziceți? Că noi acilea lucrăm la hectar, cum ar veni…”.

Așa că m-am văzut nevoită să-mi iau din nou picioarele la spinare și să mă duc la ailaltă locație. Care, cum altfel, era fix în partea cealaltă a orașului. Pe care m-am trezit traversându-l în miezul miezului zilei și căldurii. Eu și 90% din restul populației zonei metropolitane Brașov. Sau cel puțin așa părea, la ce haos și aglomerație era peste tot.

Nfine, am izbutit să rezolv cu invitațiile vieții, am alergat cu limba de-un cot să le duc la grădiniță și să le plantez în dulăpioarele invitaților, după care m-am dus la megaimaju din comună, să iau niscai beri și alte lichide d-astea vitale supraviețuirii în vreme de caniculă.

Și pentru că o zi care începuse de cacao nu avea cum să se încheie altfel, cum mă apropiam io de frigiderele din Mega și-mi curgeau balele (cred că și la propriu, nu numai la figurat) gândindu-mă la cum o să-mi cumpăr o sticlă de cidru rece-rece ca sufletul de soacră… evident, constat că n-aveau ăia nici urmă de cidru. Nimic, fraților. Zero. Ioc. Ziceai că nici nu existase vreodată picior de cidru în frigiderul ăla.

Mai că mi-au dat lacrimile, vă jur. M-am îndreptat obidită spre raftul cu ape minerale, cu gândul că măcar c-o apă rece tot merit să mă tratez. Ca să constat (normal, nici nu știu de ce mă așteptasem la altceva) că și cu apa stăteau mai prost decât deșertul Sahara. Singurele care mai rămăseseră p-acolo erau niște sticle leșinate dintr-o apă de origine necunoscută, de care nu auzisem niciodată în viața mea până atunci. Și nu știu cum se face, că din ziua aia nici n-am mai văzut vreodată marca aia pe rafturile alea. Dracu știe, oi fi halucinat de sete și de nervi, io știu?

Mă rog, cert e că m-am întors înfrântă acasă, cu câteva beri la subțioară și m-am consolat cu gândul că măcar o să vină seara și o să-mi torn un pahar de vin rece de la frigider ș-o să uit de ziua asta de cacao.

Evident, când a venit seara, am constatat că fix de-un pahar mai era vin în sticla din frigider. Pe care vin, după ce l-am turnat meșteșugit în pahar, am reușit să-l vărs în proporție de 75% pe mine, pe jos și pe canapea.

Că vorba soacră-mii, la omu năcăjit, nici boii nu-i trag, și pita-i cade-n țărână și aceea i se scoală-n biserică!