În timp ce scriam articolul de ieri, mi-a revenit în cap una dintre cele mai puternice amintiri din adolescență. Cred că prin clasa a opta eram. De fapt, nu cred, sigur eram în clasa a opta când am fost în excursie la Turnu-Severin. Oficial, scopul era să vedem Hidrocentrala de la Porțile de Fier.

Neoficial, toată lumea mergea la Turnu-Severin pentru un singur lucru: piața aia unde veneau sârbii. Hidrocentrala am văzut-o doar când am trecut cu autocarul pe lângă ea. Evident, nu s-a sinchisit nici dracu’ de ea, nici n-a oprit autocarul.

Mno, poate voi nu știți, dar pe vremea aialaltă, când pe-aici nu se mai găsea aproape nimic, la sârbi era așa ca un fel de rai. Aveau oamenii ăia de toate, de la nu știu câte programe de televiziune, la reviste și dulciuri, pe scurt, cam tot ce nu găseai la noi.

Iar faza tare este că la Turnu-Severin exista o piață specială pentru micul trafic de frontieră. Acolo aveau voie sârbii să vină sa vândă chestii. Prieteni, când am intrat acolo mi-au dat lacrimile de fericire. Sfinte Bărbos Suprem, n-aveți idee cum arăta locul ăla pentru cineva care nu mai ținea minte când mâncase ultima oară ceva dulce! Raiul, raiul pe Pământ.

Zeci de feluri de ciocolată, sute de tipuri de bomboane sau gumă de mestecat, plus o grămadă de alte bunătăți pe care la noi nu le vedeam nici măcar în poze. Am găsit la unul cremă de ciocolată în două culori, jumătate albă, jumătate maro. A vândut sârbul ăla tot ce avea în câteva minute. Cred că-i părea rău că n-are un tir întreg cu cremă d-aia. Eu, personal, nu mai văzusem așa ceva până atunci, cum dracului să nu-mi iau?

Îmi dăduse maică-mea o grămadă de bani la mine. Nu mai țin minte suma exactă, dar sigur-sigur am avut peste 1000 de lei. Toți numai ai mei. Mă rog, aproape toți, că la plecarea de la Vâlcea, mama mi-a zis că n-o interesează pe ce-i cheltui, cu condiția să-i aduc și ei două borcane de Vegeta. Atât, două borcane de Vegeta (da, da, încă era la borcan, la plic a apărut mult mai târziu).

Poate voi nu știți, dar pe vremea lui Ceaușescu Vegeta asta era un fel de Fata Morgana pentru toate gospodinele din România. Dacă nu aveai Vegeta în bucătărie nu existai. Evident, nici asta nu se găsea în comerț, făceai rost de ea numai pe sub mână. Cum era produsă în Iugoslavia, mama și-a făcut corect socoteala că voi găsi cu siguranță la piața unde veneau sârbii.

Să n-o mai lungesc: am cheltuit absolut toți banii, până la ultimul leuț, doar pe dulciuri. Toţi, toţi, toţi. Nu vă puteţi imagina ce-am putut să-mi cumpăr. Şi mai ales câte. Aveam o pungă imensă plină cu nici nu te duce mintea ce şi abia aşteptam să ajung acasă să le mănânc încet, să trag cât mai mult de ele. Păi ce-aveam acolo, dacă urma să le consum judicios, îmi ajungeau măcar două luni. Nu că eram fericit, dădeam pe-afară de atâta fericire, vă spun.

Partea nasoală este că, evident, am uitat complet de Vegeta. Și mi-am mai adus aminte doar în secunda în care, odată întors acasă, m-a întrebat maică-mea exact pe când mă făleam cu punga mea imensă plină ochi cu dulciuri:

– Vegeta mea unde e?

Fraților, mi-a picat fața. Uitasem complet de nenorocita aia de Vegeta. Și nu e ca și cum n-ar fi avut sârbii, aveau, o văzusem pe nu știu câte tarabe. Doar că în momentul în care am dat cu ochii de munții ăia de dulciuri, mi s-a șters complet din cap că am de luat și Vegeta. Nici măcar nu era așa scumpă, era 50 de lei un borcan din ăla mare de plastic.

Eram atât de uluit de întrebare, că nici măcar n-am avut puterea să mint că n-am găsit sau că mi-a confiscat-o miliția. Sau să zic ceva, orice, care să mă scoată din rahat.

Bătaie cred că n-am luat, dar nu sunt foarte sigur, n-aș băga mâna în foc. În schimb, am foarte limpede imprimată pe retină imaginea maică-mii ridicând punga mea plină ochi cu dulciuri și izbind-o de parchet. O dată, de două ori, de cinci ori, de zece ori. A dat cu punga de parchet până s-a făcut zob tot ce era în ea. Zob, zob, zob.

Dacă vă imaginați că acolo s-a terminat tot, sunteți niște dulci naivi. Am mâncat tot ce era în punga aia, așa bucăți cum erau. Ce se rupsese în fărâme mici am mâncat cu lingurița, ce se prelinsese de prin ambalaje, am lins. Nu conta că era sub formă de praf sau lichid, punga aia a fost consumată toată, până la ultimul micron de dulce.

De atunci n-am mai călcat la Turnu-Severin.

 

sursa foto: freepik.com