Articol scris de Iulia.

…

Să vă povestesc. Săptămâna trecută am fost la teatru. Păi dreq, dacă nici io cu Fritz nu mai suntem fierți pă cultură, pă astea, nu știu cine mai e…

Dar să o iau de la început. Se făcea că era o piesă de teatru la care ne doream tare mult să ajungem. Însă, cumva, nu întrezăream nici o șansă să prindem bilete, așa că eram cumva resemnați că n-o să apucăm să o vedem prea curând.

Însă, ce să vezi, nush cum se face, ne-om fi curățat noi ciacrele mai bine în ultima vreme, sau a conspirat Universul să ni se întâmple lucruri bune sau n-o mai fi fost nenorocitu ăla de Mercur retrograd, naiba știe, cert este că, prin bunăvoința prietenului nostru Adi, ne-am procopsit cu belete la teatru. Bucurie mare, ce mai! Am făcut un mic dans al victoriei, am chiuit prin casă și apoi ne-am pus pe treabă.

Ce treabă, vă veți întreba probabil. Și pe bună dreptate. Well, pe treaba de a organiza marea ieșire. Pentru că, nu-i așa, când ai copii (de la unul în sus), nu e chiar așa simplu să ieși în oraș, mai ales seara. În primul rând, pentru că tre să găsești pe cineva să stea cu distinsul moștenitor. Apoi, pentru că tre să convingi respectivul moștenitor că e ok, mami și tati nu fug în lume [oricât și-ar dori asta uneori, da nu verbalizează asta de față cu copilu], ci se vor întoarce acasă. Apoi, pentru că tre să coordonezi toate trebile astea în așa fel încât să nu ajungi în oraș asudat ca un ogar de curse, gâfâind cu limba de-un cot, cu 2 minute și 15 secunde înainte să înceapă piesa. Adică fix cum am ajuns noi.

Așa. Ziceam deci că ne-am pus pe făcut planuri. Am vorbit în primul rând cu ai mei. „Marea ieșeală” urma să aibă loc peste o săptămână. Le-am dat deci timp suficient să se organizeze și ei. Au zis că e ok, vin să stea cu Tzache.

Bon, primul task – rezolvat. Acu mai trebuia să pregătim sufletește copilul. Aici trebuie să fac o precizare: fi-miu n-a stat niciodată în toți cei patru ani de existență fără noi. Merge 1 zi pe săptămână la ai mei, dar pleacă dimineața și vine seara. De culcat l-am culcat mereu ori amândoi, ori unul din noi, dacă celălalt nu era acasă. N-a fost deci pus la culcare niciodată de altcineva. Asta pentru că, pe de o parte, pe bunicii paterni nu ne putem baza să stea cu el, darmite să-l mai și culce. Pe de altă parte, cu ai mei stă, uneori mai vin să ne ajute cu el când ne crapă capul de muncă, dar până acum nu a rămas vreodată la ei peste noapte și nu l-au pus ei vreodată la culcare. Mna, cumva așa s-au așezat lucrurile până acum. Poate am greșit, poate nu, da aia e, nu despre asta e vorba.

E, în weekendul dinaintea Marii Plecări în Oraș, maică-mea a încercat să îl pregătească pe distinsul urmaș pentru ceea ce urma să se întâmple, povestindu-i cu mare entuziasm cum o să vină ei la noi, o să îi facă băiță, o să îi citească povestea de seară, d-astea. Rezultatul? Evident, copchilul s-a zburlit și a început să protesteze, că el nu vrea la nani decât cu mami și tati și el nu o să se culce NICIODATĂ dacă nu îl pun mami și tati la culcare și alte melodrame din același registru. Așa că discuția a fost lăsată baltă.

Eeeee, și a venit și ziua de marți. Ziua în care urma să mergem la teatru. De oameni mari, că la d-ăla de păpuși alde Fritz a mai fost. Cu tot cu copchil, nu vă gândiți că l-am trimis singur la Capra cu trei iezi, să se culturalizeze… Am mai încercat eu să îi explic copilului ce fain o să fie cu bunicii, ce distractiv, ce alea, ce alealalte. Sufletu. Ți-ai găsit. De fiecare dată când încercam să deschid discuția, se lăsa cu jale și lacrimi de crocodil. Așa că am lăsat-o baltă și am decis că mergem pe principiul „om trăi și om vedea”.

A venit și după amiaza. Noi ne făcusem socoteala că trebuia să plecăm de acasă pe la un 6 ș-un sfert, ca să avem timp să parcăm mașina ca oamenii și să ajungem lejerel la teatru, ba chiar să mai avem timp și de-o țigară cinstită înainte de a intra.

Planul era ca tata să vină la noi pe la 5 jumătate – 6, să preia avutul grijă de copil, urmând ca mama să vină și ea ceva mai târziu, că mai avea ceva de rezolvat. În planul nostru ăsta măreț, la ora aia noi urma să fim gătiți prună, numa buni să predăm copilul și câinii, să ne urcăm în mașină și să țâșnim spre oraș.

Babinecănu. Că, evident, și-a băgat Scaraoțchi coada și s-a făcut ora 5 și ceva și noi eram încă în trelinguri și abia apucam să mâncăm ceva, ca să nu mergem la teatru cu mațele chiorăind. După care, distinsul Fritz și-a dat seama că ar trebui să hrănească și câinii, înainte să plecăm, ca să nu îi apuce p-ăia foamea aia rea și să li se urce în cap alor mei – că nush dacă v-am zis, da câinii noștri sunt răi de foame, dacă se face ora și nu s-a servit cina, încep să te sâcâie, să îți stea în picioare, să emită diverse vocalize de protest și tot așa.

În plus, fiind câini de talie mare, sunt predispuși la o chestie numită torsiune gastrică. Treabă care se poate întâmpla dacă se agită prea tare pe burta plină și care se poate solda cu răposarea. A, și nu e bine să se agite nici ÎNAINTE de masă. Sau, dacă s-au agitat, tre să ia o pauză înainte să le dai să bage la maț.

Așa că, după fiecare masă, câinii noștri trebe obligatoriu să stea potoliți minim o oră, să mistuie ce-au îngurgitat. Și înainte de masă tre să stea potoliți, măcar o bucată. Ori, dacă ar fi fost să le dea de mâncare când ne întorceam, s-ar fi agitat ca niște sifoane de bucurie că am venit – că așa-s ei, tâmpiței, se agită când venim, chiar dacă n-am lipsit mai mult de juma de oră de acasă… Deci dacă făceam așa, ne apuca doișpe noaptea până la finalizarea tuturor procedurilor.

Zic, bine, mă apuc eu să mă pregătesc, tu hrănește câinii și apoi te îmbraci și tu și mergem. Părea suficient de simplu, nu? Mă duc, îmi iau hainele ăle bune, dau să intru-n baie să mă machiez. Apuc să îmi dau c-o cremă și să-mi tencuiesc juma de figură, sună tata că e la poartă. Las tencuiala, mă duc să-i deschid înainte să sesizeze câinii că a venit, ca să nu îi apuce agitația. Ies din baie, mă împiedic de castroanele câinilor. Ăia încep să tropăie, crezând că gata, dinner is served. Înjur. Mă duc să caut cheile. Ies pe ușa din dos, să nu vadă proștii că mă duc la poartă.

Îl bag pe tata în curte, unde îl aștepta fi-miu să sape o groapă în nisip, ca să facă un turn înalt până la cer. Dau să mă întorc în baie. Mă izbesc de Fritz, care venea cu castroanele în brațe. Înjurăm amândoi. Ajung în baie.

– Auzi, da mie mi-ai pregătit cu ce mă îmbrac?

– Păi nu ți-am zis că ți-am scos toate perechile de nădragi, să te probezi cu ele, să zici pe care vrei să-i iei?

– A, păi credeam că alegi tu!

– Păi ce să aleg io? Nu știi că ăia nu-ți convin, că te strâng, ăilalți nu-s buni că au buzunare prea mici, ăilalți au fermoar și nu nasturi… Nu, nene, faci bine și îți alegi!

– Bineeeeee! Lasă, mă îmbrac singur. Da să știi că o să întârziem!

Oftez. Las tencuiala, plec în căutare de haine. Deja era vreo 6 fără un sfert. Scot cămașă, pulover, șosete, pantofi, aia, ailaltă. Le iau pe toate în brațe, le trântesc pe masă în sufragerie. Dau să plec înapoi la baie. Doi din trei câini au terminat de mâncat și se reped și ei spre baie, să bea apă, că acolo au castroanele. Încerc să mă îndes pe lângă ei.

– Auuuuuzi, da ce geacă îmi iau?

– Ia-o p-aia maro!

– Păi unde e?

– Păi fix unde dracu ai lăsat-o!

– E, mai știu io pe unde am lăsat-o…

– Dă-o în spanac de geacă, tu nici măcar cămașa nu ți-ai luat-o încă pe tine, pune mâna și îmbracă-te și găsim noi și geaca vieții până la urmă!

N-apuc să termin propoziția, că una din javre dă să se șteargă la bot de nădragii mei. Că ăștia sunt și sensibiloși, nu le place să le rămână bărbițele ude după ce se adapă. Sar în sus țipând ca arsă că-mi murdărește javra nădragii ăi buni, proaspăt călcați. Fritz se sperie c-am pățit ceva, vine într-un suflet, c-un picior băgat într-un crac la pantaloni și cămașa pe jumate descheiată, să vadă ce are nebuna de urlă. Strig la el să scoată câinii din baie. Mă întorc spre oglindă, constat că mi-am tras o dungă de rimel pe mutră de zici că-s Jack Sparrow, da numa cu juma de față. Bombăm. Dau jos parțial tencuiala, o iau de la capăt.

Mă strigă tata din curte, să mă întrebe ceva extrem de important – unde e lopățica roșie, că cu aia verde nu poate săpa cum trebuie în nisip. E deja aproape 6. Trag aer în piept, alerg prin curte încălțată cu-n pantof cu toc într-un picior și crocsul roz de casă în celălalt picior. În urma mea vine vajnic Fritz, aproape complet îmbrăcat, dar cu șlapi în picioare, să participe și el la asiduele căutări.

– Maaaaamiiii, da de ce te-ai machiat? Că acuma e seară și seara nu te machiezi!

Hait, am încurcat-o. Acu va trebui să purtăm iar discuția despre faptul că noi o să plecăm în oraș, o să se lase cu plâns și jale, aia e, ori plecăm și lăsăm copilul bocind, ori nu mai mergem nicăieri, ori îl trimit pe Fritz singur. Trag aer în piept și îmi iau o mutră nonșalantă.

– Păi, mami, nu ți-am spus că tati și cu mine mergem astăzi la teatru de oameni mari?

– Păi și io ce fac? Rămân acasă, să păzesc cățeii?!?

– Nu, tu rămâi acasă cu Lumi și Marse (aka maică-mea și taică-meu) și te distrezi cu ei și apoi ei te pun la nani și mami și tati vin să îți dea pupic după ce se întorc acasă!

– A, bine.

Și cu asta, se întoarce pe călcâie și dispare. Rămân tâmpită, aproape că îmi curge o bală din colțul gurii, pentru că nu pricep ce tocmai s-a întâmplat. Mă pregătisem sufletește pentru ce-i mai rău și fi-miu îmi trântește un „A, bine” și gata? Am scăpat? Mai pierd câteva secunde bune uitându-mă în gol, apare Fritz victorios, cu lopățica roșie în mână, i-o aruncă din mers lu taică-miu și mă trage după el în casă, să terminăm să ne îmbrăcăm. E 6 trecute.

Reușesc cumva să îmi creez o față cât de cât acceptabilă, găsim și geaca lu Fritz, pupăm în grabă copilul de la revedere (cumva, prinși între fericirea că pare ok și spaima că acuși-acuși se dezlănțuie jihadul), sărim în mașină. Prietenii cu care urma să ne vedem ne anunță că ei aproape au ajuns. La noi încă nu s-a închis poarta…

În sfârșit, o luăm din loc. Pe drum, mă apuc să-i mai scriu încă o dată maică-mii instrucțiunile de nanificare pentru copil. I le comunicasem deja prin viu grai, da am zis că verba volant, așa că mai bine să le aibă scrise. Fritz conduce, gonește ca apucatu. Suntem amândoi deja osteniți, dar încă nu avem curaj să răsuflăm ușurați. Cu o mână îmi aprind o țigară, cu alta îi aprind una și lui, cu o mână îi scriu mesaj maică-mii.

Ajungem în Brașov. Căutăm parcare. Încercăm inițial unde ne sugeraseră prietenii noștri (deja ajunși în fața teatrului de ceva vreme). Locuri canci. Mergem mai departe, trimițând printre dinți o rugăminte combinată cu înjurătură către Zâna Parcărilor: „Hai, fă, nu fii capră odioasă, ajută-ne și pe noi să găsim un loc, nasoalo! Hai, că ești fată faină!”

E 7 fără 10. Piesa începe la 7 și 5. Toate parcările sunt pline. Văd cu coada ochiului cum, pe partea cealaltă a bulevardului cu trei benzi, unde noi suntem pe a treia, iese o mașină din parcare. Strig ca apucata: „Acolo, acolo, uite, iese ăla!!!” Fritz se uită buimac, evident, fix în cealaltă parte, că mna, n-are de unde să știe bietul om ce înțelege nebuna de nevastă-sa prin „acolo”. Io răcnesc în continuare: „Acolooooooo, uiteeeee!” Într-un târziu, pentru că îmi însoțeam răcnetele și de dat frenetic din mâini, vede omul locul, taie toate benzile, parcăm.

Ieșim din mașină, începem să alergăm ca apucații spre teatru. Dau să trimit SMS să plătesc parcarea, îmi scapă telefonul din mână, îmi alunecă șalul pe care-l luasem cu mine pentru mai pe seară, că mna, toamnă, Brașov, frig, mai-mai să-mi sucesc glenzele, strig gâfâind la Fritz: „Mai încet, că io-s pe tocuri!” Ăsta, nimic, mă înșfacă de-o aripă și mă târă după el în goana mare. Ne apropiem de teatru. Comitem o ilegalitate și trecem strada în fugă, prin loc nepermis (nu știu exact de ce, că prima trecere de pietoni era FIX în fața teatrului, da cred că nu mai gândeam rațional nici unul, după atâta sprint). Prietenii ne trimit mesaj că ei au intrat.

E 7 și 2 minute. Am ajuns. Suntem transpirați leoarcă, hainele stau pe noi ca pe gard, lu Fritz îi iese un colț de cămașă de sub pulover, eu am o fundă la nădragi care s-a desfăcut și îmi atârnă șui și leșinat de-a lungul unui crac, freză nu mai am de mult și îmi atârnă limba până la decolteu. Da ce mai contează? Am ajuns! Și atunci ne izbește: e prima oară când ieșim în oraș, numai noi, împreună cu alți adulți, de când avem copilul. Să ne fie de bine!

sursa foto: freepik.com