Pentru că până și lucrurile mișto au un final, de azi sunt pe lungul drum al întoarcerii spre casă. Apropo, doar mie mi se pare că finalul vacanței este una dintre cele mai nasoale senzații ever? Ai vrea să te mai bucuri, dar parcă nu-ți mai vine când știi că e gata. E doar la mine în cap?

Revenind, ziceam că de azi sunt pe drum spre spațiul carpato-danubiano-pontic. Dar pentru că nu se putea să fie totul simplu și fără niște emoții acolo cât de cât, evident, nici drumul ăsta spre casă nu putea să facă excepție.

Despre ce e vorba? Păi despre criza de la benzinăriile din Franța. Înțeleg că problemele nu numai că nu s-au rezolvat de când am trecut eu pe acolo (și-am văzut cu ochii mei cozile la benzină), ci chiar s-au acutizat. În sensul că acum sunt cam peste tot cozi kilometrice. Iar unde nu sunt cozi, nu e nici benzină.

Planul meu inițial, ăla de dinainte de a afla de grevele din Franța, era să mă întorc acasă pe cu totul alt traseu față de ăla de la dus, să vin pe la Bordeaux și Lyon, dar cum asta ar însemna minimum 1000 de kilometri prin Franța, am fost nevoit să renunț la el și să mă concentrez pe un singur lucru: cum trec de „allons enfants de la patrie” fără să fiu nevoit să alimentez?

Toate astea în condițiile în care eu am de făcut minimum 600 de kilometri prin măreața patrie a lui Voltaire. Oricum am dat-o, oricum am sucit-o, orice traseu am calculat, asta e cea mai scurtă distanță pe care aș avea-o de parcurs prin Franța. Cum un rezervor de Renault Arkana are 45 de litri, vă dați seama că sunt ușor neliniștit pe acest subiect, pentru că există mari șanse sa trebuiască să alimentez măcar o dată și în Franța, moment în care s-a cam terminat șmecheria.

Vă zic drept că de când am văzut că nici gând să se stabilizeze situația carburanților din Franța, mi-a intrat lejer de tot un morcov în partea unde nu mă bate soarele, dar a intrat adânc, cu frunze cu tot. E destul de lesne de imaginat de ce, nu? Dacă e să rămân fără benzină, apăi acolo unde mi s-a terminat sunt nevoit să rămân până se reglează lucrurile la francezi.

Și probabil c-aș fi rămas așa, cu morcovul adânc înfipt în părțile dorsale, dacă nu aș fi fost un cetățean care a trăit în România pe vremea lui Ceaușescu. Noi, românii trăiți pe vremea aia, știm prea bine că dacă rămâi fără curent electric, poți să iei în casă bateria mașinii și un bec de far, ca să improvizezi o veioză. Știm că dacă nu se găsește brânză, poți să lași laptele la prins, după care cu ajutorul unei simple bucăți de tifon, ne facem brânză. Păi ce român, posesor de mașină, nu avea în casă pe vremea aia măcar două-trei canistre goale. Că nu se știa când poți sa faci rost de niște benzină și n-aveai în ce s-o pui.

Eram pe stradă prin Madrid când m-a străfulgerat ideea cu canistra. De fapt mă gândeam c-aș putea să iau niște mult ulei de măsline pentru acasă, că doar nu-l car io, îl bag în portbagaj, când mi-am dat seama că tot în portbagaj aș putea căra și niște benzină.

Odată venită ideea cu canistra, nu mai rămăsese decât s-o pun în aplicare, adică să-mi cumpăr una. Nu uitați că sunt în Madrid, da? Rapid search pe google după „bote de gasolina” și-am văzut că au la un Leroy Merlin pe lângă care trecusem deja de câteva ori. Iată, ce simplu a fost, problema carburanților din Franța era ca și rezolvată.

Da, da, vezi să nu. M-am dus a doua zi la Leroy-ul ăla și s-au uitat oamenii de acolo ca la felul paișpe când le-am explicat ce vreau. N-avem, señor, n-am avut niciodată așa ceva. Moment în care iar am intrat în panică.

Dar pentru că am totuși o doză de noroc porcesc, mi-am adus aminte că există colegul nostru de comentarii Claudiu. Care Claudiu când a citit c-am ajuns în Madrid, mi-a dat un email în care mi-a lăsat numărul lui de telefon și-mi spunea că locuiește aici de 20 de ani, în caz că am nevoie să mă ajute cu ceva. Păi dacă nici asta nu era ocazie să mă ajute, care mai era?

Disperat, i-am scris pe whatsapp și l-am întrebat de unde naiba aș putea să cumpăr o canistră, că ăștia de la Leroy Merlin nu au. Stai, zice binevoitor, că mă uit eu unde au pe stoc și te duci direct acolo. Și s-a uitat. Și nu aveau stoc nicăieri în Madrid și împrejurimi. Pe bună dreptate, de altfel, pentru ce să ții pe stoc așa ceva? Ce spaniol sănătos la cap își cumpără canistre pentru benzină? Ninguno, seguro.

Mi-a picat fața și-am simțit cum se înfige morcovul ăla și mai adânc decât era. Bietul Claudiu cred că mi-a simțit disperarea prin taste, că imediat am primit de la el asta: „îl comand eu de pe Amazon și ți-l aduc la hotel, că am Prime și mi-l livrează azi”. Dacă Bărbosul ăl Mare ar avea whatsapp, fix mesaje din astea ar da. Cred. Sper.

Și-așa a făcut bietul om. I-a livrat Amazon canistra în aceeași zi și mi-a adus-o la hotel. Să nu vă mai spun că deși acea canistră era prevăzută cu pâlnie, special ca să poți turna conținutul ei într-un rezervor, a venit fără pâlnie. Mi-a improvizat tot Claudiu una dintr-o fostă pompă de acvariu și mi le-a adus pe ambele, prilej cu care am stat și la o cerveza. Să trăiești, Claudiule, că fără tine azi eram la mâna sorții, nu cunosc mulți oameni care ar fi ajutat un străin fără să stea pe gânduri.

Nu că n-aș mai fi la mâna sorții, dar măcar știu că dacă fac plinul în ultima localitate din Spania, dinainte de granița cu Franța, și mai am încă 20 de litri de benzină de back-up, ar cam trebui să pot trece patria grevelor fără emoții. Ar trebui, dar cum experiența mi-a dovedit că mereu apar lucruri pe care nu le iei în calcul, să-mi țineți pumnii. Că altfel o să citiți articole scrise de blogerul francez Michel Basilesco.

Acum vă las cu cele mai mișto poze pe care le-am făcut în Madrid și Toledo. Am făcut selecție, să știți, chiar sunt cele mai mișto din tot ce-am fotografiat, deci ar trebui să vă bucurați de ele.

P.S. Printre poze o să dați peste una cu un afiș cu Queen și piesa lor Face it alone. Am făcut-o pentru că mi s-a părut foarte tare că au promovat-o aici în felul ăsta. Pe poster era un QR code pe care dacă-l scanai cu camera, imediat erai redirecționat către link-ul pe care puteai să asculți piesa. Foarte mișto ideea.