Pentru că zilele trecute mi-a provocat flash-uri unul dintre colegii de comentarii, azi m-am gândit să ne înfundăm cu toții în butoiul cu nostalgie. Pentru că nimic pe lumea asta nu-mi aduce aminte mai bine de copilărie decât momentul ăla în care iau în mână o carte pe care am citit-o când eram copil sau adolescent.

Pune-mi unul dintre volumele „Winnetou” în mână și-o să mă teleportez pe loc în clasa a treia. Pune-mi în față „Adio Ringo” și-o să-mi aduc aminte foarte exact cum m-a prins maică-mea cu cartea ascunsă în interiorul manualului de matematică. Nu mi-a făcut-o bucăți în momentul ăla doar pentru că nu era a noastră, o împrumutasem de la o colegă.

De-aia mă gândeam să povestim astăzi exact despre cărțile care ne-au făcut copilăria mai frumoasă. Despre cărțile alea pe care le citeai și le răsciteai de li se desprindeau paginile din cotor. Ce? Să nu-mi spuneți că eu sunt singurul care citeam de mai multe ori aceeași carte.

Încep eu:

👉 Toate pânzele sus – Radu Tudoran. Probabil că este inutil să vă mai povestesc despre, dacă nu știți totul despre cartea asta, înseamnă că n-ați copilărit pe vremea lui Ceaușescu. Dacă nu auziți și acum în cap vocile lui Ismail, Gherasim sau Anton Lupan, puteți să închideți articolul de azi.

N-aveți idee cât de tare m-a dezamăgit faptul că ecranizarea, faimosul serial cu același titlul, după ce a fost unu la unu cu cartea pe tot parcursul lui, a avut finalul ăla grotesc cu Spânu care trăia undeva sub apă în Delta Dunării. De nervi, nici n-am putut să mă uit vreodată la ultimele episoade, mi se părea c-am fost înșelat. 😊

👉 Cireșarii – Constantin Chiriță. De citit am citit toate cele cinci volume, dar preferatele meu, cele pe care le-am recitit de multe ori, erau volumele patru și cinci: „Aripi de zăpadă” și „Drum bun, cireșari”. Doar astea două aveau aventură și adrenalină pe gustul meu. Au încercat pe vremea lui Ceaușescu o ecranizare. Rar am văzut ceva mai penibil, n-am putut să mă uit niciodată la mizeria aia.

👉 Colț Alb – Jack London. De câte ori am plâns cu cartea asta în mână, n-aveți voi idee. Am citit-o pe când eram în clasa a doua și știu asta exact. Pentru că învățătoarea mea era cel mai fericit om din lume. În pauze, treceam eu la catedră și le povesteam colegilor acțiunea din carte. Femeia ieșea liniștită în pauză, în timp ce toți elevii ei rămâneau în clasă fără să-i oblige nimeni. Jur că nu mint și nu înfloresc, dacă am pe-aici vreun fost coleg de clasele I-IV, poate să confirme. După ce-am terminat cu „Colț Alb”, am început să le povestesc „Winnetou”.

👉 Winnetou – Karl May. Plus „Old Surehand”. Că astea două erau singurele care fuseseră tipărite la noi. Mă rog, mai auzisem că ar exista și „Comoara din Lacul de Argint”, dar eu n-am reușit s-o găsesc. „Winnetou” a fost cartea copilăriei mele. Știu exact de câte ori am citit-o: de 14 ori. Am plâns groaznic când a murit Winnetou. Motiv pentru care, de celelalte 13 ori când am citit-o, săream partea în care moare. Nu glumesc, simțeam că nu pot să mai duc o dată atâta jale. I-am îmblonăvit pe toți copiii de la bloc de sindromul Karl May, le-a citit toată lumea pe astea două, de ajunseserăm să ne jucăm de-a „Winnetou și Old Shatterhand”. După care am mai crescut și ne-am apucat de fotbal. 🙂

👉 Toată seria cu cavaleri a lui Ioan Dan. Dacă vă sună cunoscute numele de Cae Indru sau Ducu cel Iute, știți exact despre ce vorbesc. Una dintre cele mai mari revelații ale copilăriei mele a fost să descopăr că avem și noi un autor care scrie romane de capă și spadă. Pentru că seria cu cavaleri a lui Ioan Dan nu era cu nimic mai prejos decât toată seria cu muschetari a lui Dumas. Dimpotrivă, pe ale lui Ioan Dan le consideram peste, pentru că omul avea un umor senzațional. Am râs de nenumărate ori cu cărțile lui în mână, chestie care nu se întâmpla la romanele lui Dumas. Dovada supremă este că pe ale lui Ioan Dan le-am și recitit.

👉 Tarzan din neamul maimuțelor – Edgar Rice Burroughs. Desigur și „Întoarcerea lui Tarzan”. Doamne, cât mi-au placut. Și, doamne, cât de dezamăgit am putut să fiu când am văzut ecranizarea cu Johnny Weissmüller. Nimic din ce rulase la mine în cap pe când citeam cartea nu se potrivea cu filmul. Nimic!

👉 Campionii – Chiril Tricolici. Chiril Tricolici ăsta era un autor care mie nu-mi plăcea. Mai încercasem să citesc și alte chestii scrise de el, nimic nu era pe gustul meu, dar „Campionii” asta a fost o carte care m-a fascinat. Partea mai nasoală e că atunci când am vrut s-o recitesc, n-am mai reușit s-o găsesc pe nicăieri. O citisem de la un prieten care o avea împrumutată de la alt prieten, c-așa mergeau lucrurile pe atunci, schimburile de cărți erau esanțiale, dar când am încercat s-o mai găsesc, nada. Acum am dat de ea, dar ce folos, că nu mai sunt la vârsta la care să mă farmece.

👉 Gestapo și Monte Cassino. Din păcate astea două erau singurele din toată seria lui Sven Hassel care se găseau la noi până-n revoluție. După ’90 au apărut toate, mi le-am luat, le-am citit, dar n-au mai avut același farmec, n-aveau cum. Ca dovadă, nu mai rețin nici măcar un titlu, deși au mai apărut la noi măcar cinci cărți din serie.

👉 Tot, dar absolut tot ce-a scris Rodica Ojog-Brașoveanu. Și seria cu Minerva Tutovan, și seria cu Melania și Mirciulică, și seria de romane istorice cu logofătul Radu Andronic. La un moment dat, după revoluție, le aveam pe toate. Am bătut librăriile și anticariatele din București până le-am strâns pe toate. Mă oftic foarte tare că habar nu am ce s-o fi ales de ele. 🙁 Dar de citit le-am citit pe toate de mai multe ori.

Țin minte că citisem absolut tot ce-a scris Ojog Brașoveanu, în afară de una singură: „Moartea semnează indescifrabil”. Dacă nu mă înșel, cred că era chiar romanul ei de debut. Am căutat-o ani întregi și nu reușeam s-o găsesc nicăieri. Nici măcar la librăria județeană din Vâlcea n-o aveau. Până într-o vară în care am ajuns la vară-mea, la Bârlad, acolo unde unchiu-meu, tatăl vară-mii, avea o colecție absolut impresionantă de cărți. N-am să uit niciodată cum mă uitam printre titlurile din bibliotecă și brusc mi-a stat inima: acolo, printre miile alea de cărți era EA: „Moartea semnează indescifrabil”. Am citit-o în aceeași zi.

👉 Trei dintre cele patru cărți scrise de Cosma Brașoveanu: „Fuga”, „Un martor incomod” și „Omul fără umbră”. Cosma era soțul Rodicăi Ojog-Brașoveanu, iar eu, personal, îl consideram mai bun decât nevastă-sa. Ca autor, zic. „Fuga” a fost multă vreme cartea mea preferată. Un roman polițist excelent, plin de umor, cu un final care te lasă cu gura căscată. De altfel, în general intuiam finalurile cărților, dar la „Fuga” și la una dintre cărțile neveste-sii, „Plan diabolic” am rămas interzis în timp ce citeam ultimele pagini. Doamne, ce vremuri!

Cam pe astea mi le-am adus aminte așa la prima mână. Dar sunt convins că îmi voi mai aminti și de altele, pe măsură ce le ziceți și voi pe ale voastre.

P.S. Am și o mărturisire de făcut. Am încercat de cel puțin cinci ori să citesc „La Medeleni”, dar n-am reușit niciodată să trec de primele capitole. Da, știu, o să ard în iad pentru această blasfemie.