Schimbare de planuri. Deși inițial îmi propusesem să fac Praga – Copenhaga dintr-o bucată, după o analiză mai atentă, am renunțat la ideea asta. Mi-am dat seama că după planul meu ar trebui să merg cu ferry-ul de la Rostock (Germania) la Gedser (Danemarca) și m-am cam dezumflat. N-am nimic cu ferryboat-urile, doar că sunt plictisitoare ca naiba. Stai așa ca prostu’ și aștepți să ajungi în partea cealaltă.

Așa c-am mai făcut un pic de research de eventuale trasee și-am găsit soluția: nu mai merg cu ferry, în schimb o să conduc pe minunăția aia de Great Belt Bridge ale cărui poze sunt mai jos. Mă rog, el se numește de fapt „Storebæltsbroen”, dar nu s-a născut încă vreun cetățean ne-nordic care să-i poată pronunța numele. Păi voi ați mai alege ferry în condițiile astea? Exact, nici eu. După care, tot mâine o să trec și pe Øresund Bridge, altă minune a ingineriei scandinave. Mi se pare un plan bun, când naiba mai trec eu prin zonă?

Doar că schimbarea asta îmi lungește traseul dintre Praga și Copenhaga cu vreo 400 de kilometri, așa c-am ales să-l rup în două. M-am opresc să dorm la Hamburg și dimineață (acum când citiți voi) în loc să plec spre Copenhaga, o iau cătinel spre Malmö. Ăsta este unul dintre avantaje atunci când pleci fără să-ți faci rezervări la care trebuie musai să ajungi:  poți să mai schimbi chestii din mers.

Despre drumul de ieri n-am mare lucru să vă povestesc, în schimb o să vă spun altceva. La Praga am avut o revelație, mi-am regăsit unul dintre gusturile copilăriei. Mai țineți mine (cei care ați prins, desigur) că pe vremea lui Ceaușescu se mai găseau din când în când (până nu s-au mai găsit deloc) niște pliculețe pe care scria „oranjadă”? Iar în ele era un praf portocaliu din care, exact, făceai oranjadă dacă-l dizolvai în apă. Mă rog, dacă aia se putea numi oranjadă.

Bine, eu de multe ori mâncam praful ăla gol, fără să-i mai pun apă, că-mi dădea senzația că mănânc și eu ceva dulce. Dar când făceam „oranjadă”, trecusem la nivelul următor, n-o mai făceam cu apă chioară, de la chiuvetă, dizolvam praful în sifon. Șmecherie de șmecherie ieșea.

Ei, gustul ăsta l-am descoperit io acum la Praga. Fanta de portocale, din Cehia, are exact același gust cu oranjada aia nenorocită făcută cu sifon. Mi-am luat o sticlă ieri dimineață când am plecat, s-o am în mașină, pe drum.

Când am luat prima gură din Fanta asta, au început să-mi năvălească în cap crâmpeie din copilărie. Serios, mai aveam puțin și începeam să reproduc fragmente din „Cei trei Muschetari” sau comentariile literare din clasa a opta. Pentru că era exact gustul ĂLA, n-aveam cum să nu-l recunosc.

Când am oprit să alimentez în Germania, m-am repezit direct la frigiderul unde aveau Fanta de portocale. Neah, mi-am luat una, dar mi-am dat seama după culoare că nu e ce trebuie. Și nu era. Vă spun, doar la cehi poți să găsești bucățele de copilărie ambalate frumos în sticluțe portocalii pe care scrie „Fanta Pomeranč”.

Ca idee, Fanta ălora din Cehia e mai colorată decât cea de la noi. A lor e portocalie, la noi e un galben spălăcit spre portocaliu, de-aia am si luat-o de la raft, că m-a intrigat culoarea.

Cam atât pentru azi, că sunt oleacă obosit.

Poze n-am, că dacă sunt pe-aici doar în tranzit, mi-am luat cazare la dracu’ cu cărți. Fac trei ore dus și întors cu S-Bahn-ul, dacă vreau să ajung prin Hamburg. Trei ore pe drum, ca să ce? Să mă plimb două ore prin Hamburg, adică să nu apuc nici să mă dezmeticesc? Nu, merci, nu plec doar ca să am de unde mă întoarce. Lasă că văd eu Hamburgul altă dată, dac-o fi să fie.

Astea sunt minunile ingineriei pentru care m-am sucit:

Great Belt Bridge / Storebæltsbroen

…

Øresund Bridge

…