Ieri a fost zi de plimbat la pas prin Praga, iar de-aici au rezultat trei povești. Pe două dintre ele le-am postat în timp real pe Facebook, a treia e bonus doar pentru voi. Vi le las mai jos pe toate trei.

Prima

Există puține lucruri pe lumea asta mai mișto decât să te plimbi, cu un rucsac în spate, printr-un loc nou, un oraș pe care atunci îl descoperi. Sau, nu știu, poate vouă nu vă spune nimic, eu pentru asta trăiesc, cu asta mă hrănesc (mă rog, cântarul meu ar fi de altă părere). Dacă aș putea să trăiesc din călătorit, vă dau cuvântul meu că numai asta aș face.

Știam de multă vreme de „Casa care dansează”. Ăștia ii spun „dancing house”, dar nu sună nicidecum a poezie, cum sună în română. Ia rostiți în șoaptă „casa care dansează”, să vedeți cum vi se umple sufletul.

Știam de ea, am și folosit-o, pe vremea când mergeam la birou, pentru o campanie pe Facebook.

Doar de văzut în realitate n-o văzusem. Până azi, când am plecat de la hotel, pe jos, doar cu rucsacul în spate, fără vreo țintă anume, voiam doar să înțeleg un pic din Praga asta.

Și mi-a ieșit în cale, practic m-a căutat ea pe mine când a văzut că nu mai vin odată. Ladies and gents gents, aici o avem pe ea: Casa care dansează.

A doua

John Lennon n-a călcat vreodată prin Praga. Și totuși, într-un părculeț de pe malul Vâltavei există zidul lui, al lui John Lennon.

Pe lângă că zidul a devenit pe loc simbolul libertății și al păcii, cu adevărat fascinant este modul în care își schimbă mereu look-ul. Pentru că oamenii nu se opresc niciodată din a-l picta sau a-l desena cu graffiti.

De altfel, dacă dai un search pe net, o să găsești sute de moduri în care a arătat Zidul de-a lungul anilor. Mă rog, la asta s-ar putea să fi contribuit și autoritățile comuniste care la un moment dat au ras toate desenele, au șters tot.

Las poza asta aici, s-o am dacă voi mai veni vreodată în Praga, să compar Zidul lui Lennon de atunci, cu Zidul lui Lennon de acum.

Vă las în comentarii și o fotografie în care veți vedea că în fața Zidului, care e mult mai lung decât ce-am fotografiat eu, sunt atârnate sute de foi de hârtie. Ei, pe foile alea sunt mesaje pentru John, de la oameni de peste tot. Am citit vreo două și-am plecat rapid de-acolo, că începea să se ridice praful și să mă tragă curentul pe la ochi.

Cam asta înseamnă, prieteni, să nu treci degeaba prin viață. Să lași în urma ta câte ceva pentru oameni care nu te-au cunoscut niciodată și pe care nu i-ai văzut vreodată.

„You may say I’m a dreamer,

But I’m not the only one.

I hope someday you’ll join us

And the world will live as one.”

Hai că parcă mă pricep un pic și la turism, este? Nu doar la făcut caterincă.

Și a treia

Mersesem deja vreo 25.000 de pași prin Praga și-am zis că să mă odihnesc un pic. Plus că, după ce toată dimineața a fost înnorat și răcoare spre friguleț, acum dăduse și soare d-ăla nasol.

Noroc că la ăștia e plin de parcuri (bă, dar plin, nu mai zic nimic că iar mă enervez). Intru în primul care-mi iese în cale și mă prăvălesc pe-o bancă.

Nu cred că stăteam nici de trei minute, când apare în față mea o zgâtie de copilă, mică și blondă, care începe să turuie rapid ceva în cehă și să arate cu degetul spre picioarele mele. Ei, îmi zic, i-or fi plăcând adidașii mei, că n-a văzut Praga așa ceva.

Între timp apare și fra-su, tot blond și el, dar oleacă mai mic. Ăsta nu zicea nimic, că n-avea timp de zis, lingea cu poftă la o acadea. Dar de uitat se uita, cu ochii lui mari și albaștri, tot la picioarele mele.

Noroc c-a apărut și maică-sa care m-a lămurit rapid. Nu din prima, c-a început tot cu cehă, dar când s-a prins că în afară de „Arabella, Rumburak și gincue pane profesore”, n-aș mai fi în stare să rup vreun cuvânt în limba lor melodioasă ca sârma ghimpată, a trecut la engleză:

– She saw a snake under your bench…

Băbăieți, în viața mea n-am sărit așa rapid de pe ceva. Nici măcar de pe cineva. Într-o jumătate de miime de secundă eram la minimum cinci metri de banca aia. Nimeni de pe această planetă n-a mai văzut niciodată un rinocer de dimensiunile mele țâșnind pă șprint cu viteaza aia.

M-am pus cu viteza fulgerului la distanță sigură de reptila care voia să mă înghită, și m-am întors să văd care e situația. Situația era că mama ălora doi boraci râdea ținându-se de burtă. Și nu numai ea, că mai era ceva lume pe băncile din jur.

După care mi-a arătat și ce era cu „șarpele”. Care e exact ăsta de mai jos, poza e a băncii pe care am stat. Dar am făcut-o după ce-au plecat ăia toți de pe acolo, că n-aveam chef să mai râdă o dată.

Atât pentru azi. V-am lăsat și poze.