Nu mai știu exact data, dar cu siguranță se întâmpla în toamna lui 2020. Tocmai trecuse vara, o vară în care părea că e gata cu pandemia, că virusul s-a dus de unde a venit, începuserăm să mergem din nou și la birou, era bine.

După care a venit valul doi și odată cu el a luat și timidul meu început de cură de slăbire. Da, după ce am constatat că nu prea mai încap în hainele de dinainte de lockdown, începusem să fiu mai atent ce mănânc, să ies și la alergat, să fac ceva să dau jos. Toate astea s-au întâmplat peste vară. Mai cu pauze, mai cu scăpat într-o pizza sau într-o înghețată, dar măcar începusem de undeva. Mă hotărâsem să slăbesc.

Dar a venit valul doi și odată cu el am înțeles că mai avem mult de stat prin case. Moment în care voința mea s-a topit mai repede decât o cutie de Nirvana uitată pe o bancă, la soare, într-o zi cu cod portocaliu de caniculă. Am lăsat naibii si cură și tot.

Ei, ăla a fost momentul în care cântarul mi-a arătat pentru ultima oară o greutate sub un chintal. Aveam 98 și ceva de kile, în toamna lui 2020, iar de la greutatea asta nu m-am mai dus în jos niciodată. De la greutatea asta m-am dus doar în sus, pentru că n-am mai făcut niciodată nimic ca să mă duc în sens invers. Că n-ai cum să te lupți cu pandemia fără să bagi în tine tone de haleală, în timp ce stai în cur pe canapea și bagi Netflix toată ziua.

Iar eu m-am luptat cu pandemia din greu, parte în parte m-am bătut cu ea. Cum dădea o directă de dreapta, cum îi răspundeam cu un croșeu de cartofi prăjiți cu salată de roșii, ouă ochiuri, caș afumat și pâine caldă. Vă zic, a avut de furcă cu mine, că nu m-am lăsat ușor. I-am dat upercut de haleală după upercut de haleală, până am ajuns la 112 kile (111,70 ca să fiu mai exact).

Pentru că da, atât cântăream pe data de 3 ianuarie, anno domini 2022: 117,70 kilograme. Aia fiind și ziua în care m-am recunoscut învins și m-am apucat de slăbit.

Astăzi, acum dimineață la ora 7.00, cântarul mi-a arătat pentru prima oară, după mai bine de un an și jumătate, o greutate doar din două cifre. Iar pentru treaba asta a fost nevoie de două luni și unsprezece zile de luptă zilnică. Luptă care va continua până în ziua în care veți citi aici pe blog articolul cu titlul „cum am slăbit 25 de kilograme”.

Pentru că n-am scris toată chestia asta de mai sus doar ca să mă laud (deși, ce bine e), ci pentru că am nevoie să-mi reamintesc constant că sunt doar la jumătatea drumului, că mi-am propus ca până la începutul lui iunie să ajung la 85 de kilograme. Ceea ce voi și executa.

Atât pentru azi.

P.S. Am fost ATÂT de sigur că azi îmi va arăta cântarul sub 100 de kilograme, încât am scris textul ăsta de joi. Astăzi m-am trezit la 7.00 doar ca să-mi confirm și sa fac poza de mai jos. 😊 Pentru că, da, mă cântăresc doar luni dimineață, în fiecare săptămână. Când o să scriu articolul din iunie, o să explic și de ce (data trecută când am făcut asta, mă cântăream vinerea).