Hai să vă povestesc una dintre cele mai ciudate chestii pe care le-am trăit în această viață, întâmplare pe care o dau ca exemplu de fiecare dată când sunt în vreun grup în care se discută despre paranormal. Pentru că, da, este genul de poveste care poate fi încadrată la această categorie.

Să purcedem, zic.

Anul de grație 2008. Mai precis, sfârșit de aprilie al anului 2008. Steaua urma să întâlnească Dinamo într-un meci care urma sa decidă următoarea campioană. Pe scurt, dacă Steaua nu pierdea (adică îi era suficient și un egal), automat câștiga și campionatul. Mai urma o ultimă etapă de jucat, după acest meci, etapă care n-ar mai fi contat.

Aici aveți nevoie de un pic de context. Pe vremea aia, fotbalul în general (și Steaua, în special) ocupau o bună parte din viața mea. Erau anii în care mă duceam pe stadion, exclus să ratez vreun meci jucat acasă, ba mai mult umblam după Steaua și prin deplasare, mergeam la meciurile din Europa. Ce să mai, sufeream pentru echipă, eram cu ei acolo, la bine și la rău.

În aceste condiții, meciurile cu Dinamo însemnau pentru mine cam tot ce era mai important. Intram în fibrilație în săptămâna derby-ului, iar în noaptea dinaintea meciului nu reușeam aproape niciodată să dorm. Și nu glumesc. Așa-mi trăiam eu pasiunea, motiv pentru care o să profit de moment ca să-i mai „mulțumesc” încă o dată ciobanului suprem, pe motiv c-a reușit să-mi curme această bucurie. Partea bună e că acum măcar am mult mai mult timp liber în weekend-uri.

Acum, că aveți contextul, să revenim la poveste. Ziceam că Steaua se pregătea sa joace într-un meci cu titlul pe masă și nu orice meci, ci chiar ăla cu dușmanul de moarte, Dinamo, fie-le țărâna ușoară.

În dimineața zilei cu meciul, îmi mișcam trupul de Adonis spre taraba cu ziare, pentru că asta era o alta dintre marile plăceri ale vieții mele: să-mi iau ziarul, Gazeta Sporturilor, și să-l citesc pe balcon, cu cafeaua lângă mine. Vorbim despre anul 2008, aș fi putut să citesc online, dar n-o făceam tocmai pentru că nu simțeam aceeași bucurie pe care mi-o aducea mirosul ăla de ziar. Well, nici asta nu mai există azi.

Cum mă târâm eu așa spre chioșcul de ziare din intersecție de la Budapesta, mă trezesc că, de nicăieri, îmi vine un gând. Ceva de genul: „Ce faci dacă ar veni cineva acum să-ți dea 1000 de euro, dar, dacă-i iei, semnezi că Steaua pierde meciul de azi și campionatul?”.

Nu știu, zău, de unde-mi venise ideea asta halucinantă, cert este că mi-am zis că pentru 1000 de euro nici nu mă gândesc, aleg să câștige Steaua.

Din acest moment, în loc să mă potolesc și să-mi văd naibii de drum, că aproape ajunsesem la chioșc, mă surprind că-mi duc ideea mai departe, la nivelul următor. „Da’ pentru ce sumă ai fi dispus să piardă Steaua azi?”. Moment în care încep o scurta negociere cu mine însumi, negociere soldată cu următorul rezultat: „Dacă vine cineva acum și pune-mi mână, cash, orice sumă de la 2500 de euro în sus, ia mai dă-i naibii cu meciul lor. Ce, au intrat campionatele în sac? Lasă că se mai joacă unul și la anul”.

În apărarea mea trebuie să spun că până la ora aia nu văzusem niciodată cum arată atâția bani la un loc. Sau, mă rog, văzusem, dar sub formă de bani care aveau o destinație precisă (casă, mașină, d-astea), nu să-i am io și sa fac ce vrea mușchiul meu cu ei.

Nfine, am ajuns la chioșcul de ziare, am luat Gazeta, m-am întors acasă și, după cum vă așteptați, nu mi-a sărit nici dracu’ în față cu teancul de euro. Așa c-am uitat în secunda doi de gândul respectiv, mai ales că aveam și treabă, venea meciul și mă prindea naibii nepregătit.

A venit seara, am plecat la stadion. Steaua a pierdut cu 2-1, a pierdut și campionatul, s-a ales praful de sezonul ăla. N-am putut să închid un ochi, de nervi și de ciudă, în noaptea care a urmat.

Și acum, țineți-vă bine. Luni dimineață, deci imediat după weekend-ul cel negru, fosta mea soție a câștigat un premiu de exact 2500 de euro. Dap, nici mai mult, nici mai puțin decât suma negociată cu mine însumi. Se înscrisese la un concurs, concurs pe care l-a câștigat și ăsta era premiul. Ați putea zice „da’ stai, boss, că nu i-ai primit tu, i-a primit ea”. Și-ați avea dreptate, dacă banii ăia n-ar fi fost investiți toți, până la ultimul euro, în casa în care locuiam amândoi pe vremea aia. Jucați-o p-asta.

Iar dacă asta nu vi s-a părut întâmplare paranormală, într-o zi o sa vă povestesc despre vecinul și amicul meu, Nelu, ultras în galeria Stelei, care a reușit să piardă 100.000 de euro tot din cauza aceluiași meci Steaua – Dinamo. Și nu, nu jucase la pariuri.

Dar până vă zic io povestea lui Nelu, hai să vă aud cu poveștile paranormale. E imposibil să nu aveți măcar una din asta pe care să nu v-o puteți explica altfel. Ce naiba, mai am doar eu vreo trei care s-ar putea încadra lejer la aceeași categorie.