Meșteream ceva pe laptop, când mă trezesc că intră Ioana peste mine. Fără nicio introducere, fără nimic, out of nowhere, vine lovitura:

– Tu te-ai prins că în Tom și Jerry gravitația funcționează doar când se uită Tom în jos?

Băi, vă spun foarte sincer că uimirea provocată de auzul cuvântului „gravitație”, de la Ioana, mi-a dat upercut mortal la creier. Și nu e că o subestimez sau ceva, dar, boss, „gravitație?”. Nici nu cred c-au învățat la școală despre asta încă.

Iar dacă scăpam de această lovitură, oricum n-aveam nicio șansă să scap de knock-down-ul provocat de surpinzătoarea alăturare „gravitație – Tom și Jerry”, ea în sine fiind mult mai periculoasă pentru integritatea mea mentală.

Ce să mai, m-a lovit atât rău încât singura replică inteligentă care mi-a venit în cap a fost un sincer:

– Hă?

La care Ioana, pe tonul pe care profesorul îi explică corijentului clasei de ce au casele nevoie de acoperișuri:

– Păi n-ai văzut că dacă iese de pe masă când aleargă, mai întâi se oprește în aer, se uită în jos, își dă seama că nu mai e pe masă și d-abia atunci cade?

V-am pupat, dragii mei.

M-am uitat la Tom și Jerry toată copilăria mea, niciodată în viață nu m-aș fi gândit că Tom e ăla care face gravitația să funcționeze. Mă rog, e drept că s-ar fi putut nici să n-am mare timp de introspecții d-astea filozofice în cele zece minute de desene animate care erau doar duminica la prânz. Dar orișcât.