Am fost pe balcon să fumez o țigară. Intru în casă și dau cu ochii de stăpâna inimii mele. Și-atunci, de undeva din străfundurile sufletului meu romantic de tânăr poet, rămas nedescoperit toată viața, ies la suprafață, năvalnic, niște minunate versuri.

Dacă doar ar fi ieșit la suprafață, ar fi fost cum ar fi fost, dar, pentru că mă rodea adânc romantismul, m-am trezit că le rostesc cu voce tare:

Iubirea mea cu ochii cafenii

Tu și când pleci, îmi pare că tot vii.

Creație personală și ad-hoc, desigur. Da, știu, mulțumesc, sunt talentat și superb. Dacă mai trăia Minulescu ar fi murit încă o dată ros de invidie.

La auzul unor asemenea versuri de o frumusețe abstractă, dar totuși atât de profundă, fashionista se uită luuung la mine, iar eu umflu pieptul încântat. Și mândru. Că nu e puțin lucru să știi cu vorbele, să poți exprima sentimente în metafore, să poți face versuri când nimic nu ai a spune, vorba poetului. Ce să mai, mă pricep, boss, I still got it.

Încă mă uitam la ea cu căldură-n suflet și primăvară-n priviri, când a venit, la fel de romantic, răspunsul:

– Ți-e foame sau?

N-ai cu cine domnule, n-ai cu cine. Chiar n-ai.

Dacă vă întrebați uimiți de unde s-a pogorât atâta inspirație asupra mea, răspunsul să știți că este unul la care vă așteptați extrem de puțin. Mi-o comand, sub formă de vin roșu, de la muza mea care poartă prozaicul nume de eMAG.

Iar în serile când frigul de afară e mai presus de orice poezie, mă încălzesc cu două degete de Chivas Regal ajuns la respectabila vârstă de un sfert de veac. Whisky comandat și livrat, desigur, din aceleași respectabile pivnițe ale eMAG.

Cu speranța c-o să scot la iveală, din voi, lumina pură a poeziei, atât pentru azi.

sursa foto: freepik.com și pixabay.com