Citeam despre cât de ușor e să-ți ajuți vecinii și comunitatea, atunci când îți dorești să-i ajuți, și mi-am adus aminte de o întâmplare.

Prima mea ieșire din țară, la volan, s-a produs în vara anului 2005. Am fost la un pas să fie prima ieșire ever, nu doar la volan, dacă nu s-ar fi întâmplat cu un an mai înainte să ajung până în țara vecină și prietenă, Ungaria.

Mă rog, revenind, în 2005 a fost prima ieșire adevărată pe un traseu care a însumat vreo 5000 de km. Moment în care m-am prins și eu cât de cât cam cum funcționează lucrurile după ce treci de Budapesta încolo și ce infrastructură există în țările cărora le pasă de cetățenii lor.

Povestea pe care v-o spun azi s-a întâmplat la întoarcerea spre casă, când am făcut Nantes – Bologna dintr-un foc. N-ar fi fost așa o mare problemă distanța, doar că, ușor strâmtorați cu banii, gen nu prea mai aveam decât de benzină (eram patru, toți rămași fără cașcaval la final de vacanță), am făcut drumul ăsta evitând autostrăzile. Ca să nu mai plătim taxele aferente, evident.

Prin urmare, ceea ce în mod normal ar fi fost un drum de 12-14 ore s-a transformat într-unul de peste 19 ore care părea că nu se mai termina niciodată. Iar la Bologna trebuia musai să ajungem, pentru că bani de cazare nu mai aveam, iar acolo se aflau părinții unuia dintre noi, deci era singurul loc în care mai puteam să dormim, în afară de mașină, desigur.

Până la urmă, undeva după ora 1.00 noaptea, am reușit să ajungem la blocul părinților prietenului meu. Doar că, ce să vezi, nu prea existau locuri de parcare. Și când zic că nu prea existau, a se înțelege c-am mai dat ture prin cartier încă aproape 45 de minute încercând să găsesc unul. Până la urmă, după aproape o oră de învârtit pe străduțele ălea, am izbutit. Să nu mă luați cu întrebări de genul „da’ de ce nu te-ai dus la o parcare publică, cu plată”, că vă înjur. Pe vremea aia nu era cu waze și cu gps, nu setai pe telefon unde vrei sa ajungi și te duceai în secunda doi. Habar n-aveam unde aș fi putut găsi parcări publice în Bologna, iar la ora aia din noapte nici nu aveam pe cine întreba.

Fericit c-am găsit unde să parchez, am intrat în casă la oamenii ăia și tot ce-mi mai doream era un locșor unde să leșin până dimineață. Ceea ce am și executat în primul pat pe care mi l-au indicat ca fiind liber. Doar că n-a durat mult, că m-a trezit un zgâlțâit puternic de umăr.

Oamenii la care stăteam, părinții prietenului meu, fuseseră să ia ceva de la mașina noastră și constataseră că locul ăla pe care-l găsisem eu cu atâta trudă era loc de persoane cu dizabilități. Așa că acum mă trezeau să mut mașina ca să nu iau amendă.

Bănene, nu sunteți normali, o mut dimineață, cine dracului îmi dă amendă în creierii nopții? Polițiștii de la voi n-au somn? Lăsați-mă să dorm, că mă trezesc la prima oră și mă duc s-o mut. La care mi-au explicat că dacă vreau să dorm, nu e nicio problemă, doar că amenda e câteva sute de euro și, dacă îi prind p-ăia în toane proaste, mi-o și saltă. Adică încă niște sute de euro s-o recuperez.

Io am mârâit ceva de genul că n-o să am tocmai eu ghinionul să treacă poliția pe lângă mașina mea. Iar ei o țineau langa că nu e vorba despre niciun ghinion, că sună la poliție chiar oamenii care locuiesc în blocul de lângă mașină. Că dacă n-am în parbriz abțibildul care atestă că mașina este a unei persoane cu handicap, până dimineață aproape sigur sună cineva la poliție. Da, e posibil să am noroc și să nu sune nimeni, dar șansele mai mari sunt să n-am.

La auzul acestor vorbe frumos meșteșugite, mi-a sărit somnul ca prin farmec. Am plecat spre mașină într-un pas destul de vioi chiar, înjurând în gând toți macaronarii sifonari la poliție.

Problema e că eram pe pilot automat, în sensul că efectiv nu mai țin minte unde am reușit să parchez în cele din urmă. Nu am această informație păstrată pe hard. Am încercat de multe ori să-mi amintesc, inclusiv acum când scriu asta, și nu am nici cea mai vagă idee unde am dus mașina aia. De dus undeva, am dus-o sigur, pentru că dimineață m-am trezit într-un pat (același în care adormisem și prima oară), dar cum am ajuns în el, n-am nici cea mai vagă idee.

Dar, ca să revenim la ideea din primul paragraf, cam asta înseamnă să-ți pese de comunitatea din care faci parte. I-oi fi înjurat eu în gând pe macaronari, dar cam așa trebuie procedat în situații de genul ăsta. La noi lumea face poze și le pune pe Facebook, la poliție n-ar suna nici dracu’. Pe de altă parte, de ce să suni când știi extrem de bine că șansele să facă poliția ceva sunt aproape nule? Ăsta fiind cercul vicios după care ne ducem fiecare zi aici, pe tărâmul lăsat moștenire de vitejii daci liberi: dacă ne pasă nouă, nu le pasă lor. Și viceversa.

P.S. Simt nevoia de acest post scriptum după ce am citit primele comentarii. În ciuda exemplului cu amenda, acesta NU ESTE un articol despre amenzi și despre cum poți educa populația cu ajutorul lor. Serios, chiar nu e.

P.P.S. Ca să nu avem discuții degeaba, nu știu cum stătea treaba în restul Italiei, dar în Bologna anului 2005 locurile de parcare erau semnalizate după un cod de culori. Mai precis, după culoarea dungilor de pe asfalt care le delimitau. Dacă nu mă înșală memoria, cele marcate cu alb erau la liber, cele cu galben erau cu plată, iar cele cu albastru pentru persoane cu dizabilități. Nu exista semnul de scaun cu rotile pe care îl vezi azi prin majoritatea țărilor UE. Iar eu, în momentul în care am parcat, habar nu aveam de codurile astea pe culori.