Să vă explic. Eu am un soi de problemă gravă despre care am tot evitat să vorbesc până acum. Când ajung în altă țară, cam după jumătate de zi, maximum 24 de ore, încep să înțeleg și să vorbesc limba țării respective. Nu fac nimic deosebit în sensul ăsta, două trei replici cu oamenii de pe acolo, după care dimineața mă trezesc turuind ca localnicii, de mă si sperii.

La italiană sau spaniolă, nici n-a fost nevoie de jumătate de zi, am început să le înțeleg perfect până să ies din aeroport. La portugheji a durat un pic mai mult, dar, după ce mi-am dat drumul, să vezi ce plesneau chelnerii de mândrie când le comandam în cea mai curată portugheză „cartofeju prăjitao cu friptureju”.

Nfine, până aici toate bune și frumoase, problema apare din momentul în care am călcat din nou pe pământul sfânt al dacilor liberi din spațiul carpato-danubiano-pontic. În sensul că până a doua zi dimineață limba respectivă mi se șterge din cap de parcă n-ar fi existat niciodată. Se formatează hardul și gata, adio limbă, pățesc ca George din Seinfeld după ce-a făcut sex (dacă vă uitați ca vițelul la poartă nouă, vedeți că intră Seinfeld din octombrie pe Netflix).

Ultima de genul ăsta am pățit-o acum, la Viena. Deși am stat în oraș fix 10 ore, iar pe 8 dintre ele le-am petrecut dormind, dimineață înțelegeam germana la perfecție. Doar că nu știam încă, aveam să aflu vreo sută de kilometri mai târziu. Stați că vă zic acu’.

Abia ce intrasem pe autostrada către Passau, că se face mare „stau” (așa zic nemții la ambuteiaj, da’ se pronunță „ștau”) din ăla de nu se mișca nimic nicăieri, iar coloana de mașini e mai lunga decât reușești să vezi cu ochii. Nici măcar waze nu știa că stăm, a aflat un pic mai încolo.

Trece vreun sfert de oră. Nimic, nicht, nicio speranță să ne mișcăm, stăm toți aliniați în coloană și batem mărunt din buze. Mai trec vreo cinci minute, văd lumea cum începe să iasă din mașini și să se uite în zare spre locul în care ar trebui să fie capul coloanei. Bine, zic, hai să mă dau și eu un pic jos, să mă dezmorțesc nițel, mai ales că stătuse și ploaia.

Cobor din mașină, în fața mea o Octavia, în spatele meu un Passat, ambele cu numere de Germania. Ies la aer și cetățenii nemți care le conduceau. Probabil n-aș fi aflat niciodată că se cunosc, dacă cetățeanul neamț din Octavia nu striga peste capul meu către cetățeanul neamț din Passat:

– Ce facem, Paule?

Paul ridică a neputință din umeri:

– Facem pă morții lor cu autobahnurile lor.

Octavistul aprobă din cap:

– Da’ dacă n-ajungem la timp ce le zicem?

Paul se întunecă la față

– Dacă n-ajungem la timp, le zicem să-mi sugă cucu.

Octavistul râde încântat. Paul intră în mașină și strigă înainte să închidă portiera:

– Nu mai am zeamă, să oprești la prima benzinărie.

Ăsta a fost momentul în care m-am panicat când mi-am dat seama cât de bine înțeleg germana și-am intrat la loc în mașină. Noroc că n-am mai stat mult, după alte 10-15 minute am început să înaintăm și aia a fost. N-o să aflu niciodată dacă Paul și tovarășul lui au ajuns la timp sau le-a zis Paul ălora să-i sugă cucu. Și treaba asta mă macină.

Câțiva kilometri mai încolo am aflat și din ce cauză se formase stau-ul. Luase foc un tir pe autostradă și opriseră pompierii circulația pe ambele sensuri ca se poată desfășura. Chestia e că tirul luase foc pe celălalt sens, unde coada de mașini era de minimum 10-15 kilometri și se mărea rapid, că la ei încă se stătea pe loc până reușeau pompierii să degajeze ce mai rămăsese din tirul ăla. Adică doar părțile metalice, în rest totul era făcut scrum, n-am mai văzut în viața mea așa ceva.

P.S. Cu olandeza stau și mai bine, în sensul că n-a mai fost nevoie s-o învăț. După prima zi pe-aici, m-am lămurit urgent cum stau lucrurile. Acum, când plec la plimbare, iau după mine un cui și-o sticlă de bere goală. De fiecare dată când am nevoie, scrijelesc cu vârful cuiului pe sticla aia și obțin o olandeză fluentă de la mama ei, poezie curată, vă spun.

P.P.S. Poza e făcută niște sute de kilometri mai târziu, într-un ștăuleț mai micuț.