Când am găsit cameră la Marseille, în hotel cu vedere la Portul Vechi și cu parcare proprie, la sub 100 de euro, am zis că mi-a pus Le Bărbos Suprem mâna în cap. Mda, nu mai e nici Bărbosul ce trebuie. Hotelul era cu vedere spre Portul Vechi, dar doar dacă ieșeai din el, făceai dreapta și din nou dreapta, după care dădeai fix într-o străduță care ducea în Portul Vechi. Dacă te uitai cu atenție, chiar se vedeau în zare catarge.

Iar parcarea era proprie doar dacă hotelul ăla împuțit deținea și Primăria din Marseille. Pentru că, da, a municipalității era parcarea unde m-au pus să las mașina. Nfine, detalii, eu am fost idiot, știam că am nevoie doar de un loc în care să dorm, deci n-aveam ce să caut să intru în oraș, trebuia să-mi iau un hotel la periferie. Dar, nuuu, io am vrut în Port, că acolo e șmecheria. Da, șmecheria e să scapi cu viață după ce se întunecă. Nici în filme n-ați văzut fauna care mișună prin Vieux-Port de Marseille.

Singurul lucru bun care mi s-a întâmplat acolo a fost când mă plimbam pe străduțele alea de lângă port și-am văzut o cârciumă turcească care mi-a stârnit interesul. Așa c-am făcut abstracție de cetățenii dubioși care stăteau la mese sau colcăiau pe lângă, m-am așezat și-am mâncat cel mai bun Adana Kebab din această viață. Și cu asta s-au cam terminat lucrurile bune din Marseille.

După care m-am trezit dimineață și m-am hotărât să plec spre Bilbao. Am văzut recent un serial cu acțiunea la Bilbao (un serial prost, nici măcar nu mai rețin titlul), dar mult din acțiunea lui se desfășura pe străzi. Și cum era frumos tare ce vedeam, brusc am început să-mi doresc să ajung la Bilbao. Ceea ce am și executat, 941 de kilometri mai târziu.

Doar că am făcut un mic ocol de vreo 100 de kilometri ca să-mi îndeplinesc o dorință veche de 16 ani. În 2005, m-am rătăcit cu mașina prin Franța (la propriu, că nu era cu gps pe atunci) și nu prea mai aveam benzină în rezervor. Cum tot încercam să ies la liman din satele alea prin care ne învârteam, benzina aia puțină care mai era se ducea văzând cu ochii.

Cam în starea asta de stres mă aflam când m-am trezit că ajung pe Viaductul de la Millau. Da, era mișto, era impresionant, dar n-am putut să mă bucur cum trebuie de el, din cauza benzinei ăleia nenorocite. Până la urmă am găsit o benzinărie, n-am făcut pana prostului, dar îmi rămăsese viaductul ăla pe creieri și-mi doream să mă întorc într-o zi, să mă bucur cum trebuie de el. Și iată, 16 ani mai târziu, mi-am îndeplinit dorința.

După ce-am trecut viaductul, dacă tot ieșisem de pe autostradă, am mai continuat să merg o vreme pe DN-uri, special ca să mă mai bucur și eu de Franța. Sunt fascinat de satele francezilor, nu mă pot sătura de ele și de orășelele foarte mici. Într-o zi mă voi muta în Franța sau Italia, să știți. Nu știu în care îmi doresc mai tare, dar va fi una dintre ele. Ah, sau la Lisabona. Lisabona e o poezie, nu un oraș. În fine, în una dintre astea trei. Până una alta, luați o poză de pe drum:

Ei, și cum mergeam eu așa bucurându-mă de fiecare kilometru, m-a lovit foamea. Așa reacționează organismul meu la fericire: mă pălește foame aia grea. La fix, aș zice, că unde aș fi putut să mănânc mai bine decât în Franța rurală? Așa că m-am oprit în următorul sat și-am căutat cârciuma. Da, da, era una singură, câte naiba ați fi vrut să fie?

M-am dus chitit să mănânc escargoți. Toți escargoții să vină la mine, luam două porții doar la antreu, ca să fiu sigur. Mda, ți-ai găsit. M-am enervat groaznic când mi-a zis doamna care servea că nu au escargoți. Cum, bănene, să fii cârciumă de țară în Franța și să n-ai melci? Probabil turmele de melci nu reușesc să treacă Alpii, se blochează pe undeva pe la poale și de-acolo, țuști, sar doar în cratițele bucătarilor din Paris, altfel nu-mi explic. Meam, ce dezamăgire cumplită.

De nervi, am pus degetul la întâmplare pe un preparat din meniu, nici nu m-a mai interesat ce mănânc. Și uite așa se face că eu, cu mânuța mea, mi-am comandat într-o mizeră cârciumă de sat franțuzesc, un somptuos Burger du Jour. Atât s-a putut.

Iar când mi l-a adus, doamnelor și domnilor, m-am trezit pe masă cu cel mai urât burger care a văzut vreodată lumina zilei. Serios, am crezut că mor când l-am văzut în farfurie, cu chifla aia albicioasă care era orice, mai puțin apetisantă. Și cu cartofii ăia prăjiți, de lângă, care și ei candidau cu succes la titlul de cei mai ciudați cartofi prăjiți ever.

Doamne, cât de bun a fost! Printre cei mai buni burgeri pe care i-am mâncat vreodată. Chifla aia era făcută de ei, acolo, carnea era exact cum îmi place mie, medium rare, dar cea mai tare era crema de brânză din burger. Iar cartofii, or fi fost ei urâți, dar erau prăjiți oleacă în untură, după care băgați un pic la cuptor. Absolut divin a fost. Ascultați ce vă zic, într-o zi mă voi întoarce în satul ăla pentru burgerul ăsta și cartofii ăia prăjiți.

Ah, să nu uit, am comis aroganța să-mi iau si desert. Nu mai știu cum se numea, dar la gust aducea cu tiramisu, doar că era cu frișcă de casă, nu cu mascarpone, și cu ceva strat crocant deasupra (sub cireșele alea). Cert este un singur lucru: „tiramisu” ăsta reinterpretat de un cetățean bucătar într-o cârciumă sătească bate la fund multe deserturi pe care le-am mâncat pe la cârciumi cu ștaif unde bucătarii se numesc Chefi. Dubios, foarte dubios.

Iar acum să trecem la lucrurile care contează:

Unu. Marseille – Bilbao a fost, fără îndoială, cel mai mișto drum de până acum. Pe lângă tot ce v-am povestit mai sus, am trecut din Franța în Țara Bascilor pe cea mai mișto autostradă pe care am mers eu până acum. Prin Pirinei, da? Urci de te plictisești, după care urmează coborâre din aia care ai impresia că nu se mai termină. Și toate astea în regim de trei benzi pe sens. Cea mai mișto autostradă pe care am călcat, fără nicio urmă de îndoială.

Doi. Până acum sunt în grafic cu adeverința de vaccinare și testul PCR. În sensul că nu m-a întrebat nici dracu’ de ele. De altfel, cine să mă întrebe? Mi-am dat seama c-am trecut în Spania doar când am observat că s-a schimbat limba indicatoarelor de marginea drumului. Sper să fie la fel și la portughezi.

Trei. Nu știu cum e în restul Spaniei (văd eu în zilele următoare), dar în Bilbao toată lumea poartă mască peste tot. Iar când zic toată lumea, apăi înseamnă chiar TOATĂ LUMEA. Am rămas șocat când am văzut. Azi, acum când citiți asta, în Bilbao nu există om care să iasă de la el din casă fără mască pusă corect pe față.

Eu n-am mai văzut așa ceva. La noi, când era masca obligatorie peste tot, din zece persoane, jumătate n-o purtau. Pe unul îl durea un coi, altul avea dischinezie biliară și ceilalți trei sufereau de probleme extrem de grave de respirație incompatibile cu purtatul măștii. Știți foarte bine despre ce vorbesc. De-aia n-am avut niciodată în minte un tablou în care absolut toată lumea să poarte mască peste tot. Dar aici, la Bilbao, oamenii și le dau jos doar când mănâncă la cârciumă și doar cât sunt așezați la masă. Dacă s-au ridicat în picioare să meargă la pipi, și-au pus masca în secunda doi. E incredibilă senzația când vezi absolut toți oamenii din jurul tău cu măști, zici că ești într-un film, jur.

Patru. Știți senzația aia pe care o ai când ajungi într-un oraș nou, un oraș pe care nu l-ai mai văzut niciodată, dar ceva în tine îți spune „locul ăsta e foarte mișto”. Ei, fix asta m-a încercat pe mine când am intrat în oraș și mergeam încet pe străzi spre hotel. Da, am un feeling mișto despre Bilbao. Văd eu mâine dacă mi se confirmă.

Gata și cu ziua 3.