Am cunoscut în această viață oameni care sunt pur și simplu incapabili să plece de lângă părinți. Nu mulți, dar am cunoscut.

Și când zic „să plece”, nu mă refer la leprele sau la pizdificații care stau pe capul părinților și trag de pensiile lor până la vârste la care Napoleon deja cucerise jumătate de Europă (vârstele lor, nu ale părinților). Nuuu, nici pomeneală, astea sunt cazuri pierdute și, de multe ori, irecuperabile. Mă refer la oameni care au un job bun, sunt bine financiar, sunt pe picioarele lor, în relații stabile sau nu, dar, pe scurt, oameni care au o viață. Doar că în viața asta sunt mult prea prezenți părinții. Și, de obicei, este vorba despre mame, că tații se implică mai greu.

Eu personal știu oameni trecuți de 30 de ani care își fac concediile numai cu părinții.

Știu cupluri care s-au despărțit pentru că părinții lui nu o plăceau pe ea, sau invers.

Știu relații care n-au mai continuat pentru că s-au băgat „la timp” părinții unuia dintre cei doi.

Știu oameni care vorbesc minim două-trei ore pe zi cu unul dintre părinți, de obicei mama. Mă rog, știu pe cineva care vorbește aproape non-stop cu maică-sa, dar ăsta e un caz izolat.

Știu oameni care s-au mutat în același bloc cu părinții, doar ca să poată fi mai aproape și să petreacă mai mult timp împreuna. Deși aparent n-aveau niciun motiv presant să facă asta.

Băi, să nu mă înțelegeți greșit, o iubesc mult pe maică-mea, dar una e una și alta e alta. Oricât aș iubi-o, mi se strânge carnea pe mine când mă gândesc c-aș putea să-mi petrec viața numai în contexte care o au întotdeauna prin preajmă. Cât despre să se bage în deciziile mele de viață, nu e cazul, nici măcar nu-mi pot imagina cum ar face-o. Știe și ea, știu și eu, c-ar fi complet inutil. Mie mi-a plăcut toată viața să fac prostiile de unul singur, ca să n-am pe cine da vina.

Da, ok, am dus-o și eu pe mama să vadă Viena, Barcelona sau Londra. Dar am făcut asta, punctual, tocmai pentru că o iubesc și mi-am dorit să vadă si ea în viața asta niște locuri mișto pe care i-ar fi fost aproape imposibil să le vadă dacă nu mă implicam. Chestie care e cu totul altceva decât să ne facem vacanțele împreună în fiecare an.

Și-acum vin și vă întreb pe voi. Sunt eu nebun sau așa e normal? Unde se trage linia? Cât de sănătos e să-ți petreci o bună parte a vieții tale de adult într-o legătură atât de strânsă cu părinții?

Ca să fie extrem de clar, nu mă refer la oameni care aleg să fie mai aproape de părinți pentru că, dintr-un motiv sau altul, au nevoie de ajutorul lor (apariția unui copil, probleme de sănătate etc). Nici la situația inversă în care părinții au nevoie de ajutor și atunci copiii aleg să fie mai aproape de ei ca să-i poată supraveghea și ajuta.

Nici pomeneală, mă refer strict la oamenii care, din motive doar de ei știute, aleg să-și petreacă o mare parte din timpul lor liber în prezența părinților. La oameni care iau decizii de cuplu bazate pe sfaturile părinților. La oameni care par incapabili să se rupă de părinți și să-și trăiască propriile vieți.

Și, repet, vorbim despre cetățeni care au trecut de multișor de vârsta de 30 de ani. E normală prezența acestui cordon ombilical invizibil? Sau eu sunt ăla anormal?