Picioare de lut și inimă de hârtie mototolită

Deci articolul asta a venit exact in perioada in care ma simt din ce in ce mai apasata si in care mi-e din ce in ce mai greu. Ma regasesc total in fiecare cuvant din articol.

Nu, de sanatatea mentala a profesorilor nu s-a ocupat nimeni. Am fost bagati in aceeasi oala si injurati-” lenesii aia nu fac nimic ,da’ salariul si-l iau!” …

Imi vine sa plang fara sa ma opresc,dar trebuie sa fug. Ma asteapta niste elevi plictisiti pe care trebuie sa ii trezesc cu activitati interesante . Refuz sa renunt. Oricate lacrimi pot plange acasa apoi.

De parca invatamantul romanesc nu era destul de intepenit in lutul ideilor abracadabrante (era sa zic „abramburite”) ale nenumaratilor ministri plini de scurtcircuite neuronale!
Chestia asta cu scoala online a venit asa…de undeva…de nu stiu niciunii ce i-a lovit.
A fost cam ca si cand ai lua pe unul care, toata viata lui, a condus o cotiga trasa de un magarus si l-ai pune sa conduca o racheta spre Luna.
Eu am facut parte din generatia aia de profesori care au invatat, mai mult sau mai putin singuri, sa umble cu un computer. Am fost nevoiti sa ne adaptam la tehnologia moderna, dar n-a fost usor. Ne-au mai ajutat propriii copii sau elevi, care prinsesera mai repede spilul. Dar, de la cautat pe internet sau scris cateva pagini in Word si pana la a sta in fata unei „clase” adunate pe un ecran (fie el si de 21″), e cale lunga.
Mai ales ca, orice s-ar spune despre profesorii aia care STAU la scoala 4-5 ore si au zile de concediu fara numar, a fi profesor nu inseamna doar a turui 50 de minute si a incerca sa bagi, cu palnia, cunostinte in capetele copiilor.
De foarte multe ori, profesorul, in alea 4-5 ore, e si mama, si tata, si bunici la un loc.
Le inchei pantalonasii, la clasa pregatitoare, le stergi lacrimile cand se julesc la fotbal si le pansezi genunchii sangeranzi, ii incurajezi cand se simt la pamant, uneori trebuie sa-i inveti si ca furculita se tine cu stanga si cutitul cu dreapta. Si tot asa.
Si, ma gandesc acum ca pandemia asta le-a luat un sentiment foarte important: empatia. Suntem, TOTI, in situatia de a ne teme de semenii nostri, de a pastra o distanta devenita imensa fata de cei din jur, de a ne simti in siguranta numai intre cei patru pereti ai nostri. Ca adulti, am invatat deja lectia empatiei si, pana la urma, ne-o vom aminti. Copiii, insa, care ar trebui s-o invete ACUM, nu prea au ce invata. Vor deveni niste adulti sociopati, nefunctionali.

Da, am plâns și mai plâng. Că nimeni nu înțelege ce dor îmi e de elevi. „Ce reacție e asta, dragă? Faci ce poți, nu pune atâta suflet”. Ba pun, că mă interesează să fiu profesor, nu doar livrez informații pe care le poți găsi și cu niște clicuri. Am pus suflet și la școala tradițională, la fel și acum.
Am trecut și prin chinurile facerii cu classroom, cu meet, cu ședințe online, cu raportări online. Greu și aiurea.
Greu pentru că e o modalitate nouă de realizare a orelor, situație pentru care nu ne-a pregătit nimeni în facultate sau mai apoi la cursurile de perfecționare. Am învățat ȘI de la fiica mea, care știa mai bine unele lucruri. Am învățat ȘI de la colegi, dar ȘI de la elevi, căci nu e rușine să învățăm oricând. Dar tot mă simt cu moralul la pământ, tot aș mai vrea să fie școală față către față. Asta de acum e de subzistență, să ținem active creierele copiilor și să îi mai implicăm social, cumva. Dacă mai reușim și să îi învățăm ceva nou e mai mult decât bine.
Problema cea mai mare, pentru mine cel puțin, este să reușești să ii implici pe elevi în oră, să deschidă camera, să-ți răspundă, să te întrebe, să-ți spună ceva. Cică îi pui absenți dacă nu răspund, dacă nu comunică în oră cu tine. Sincer, la ce ore fac unii profi la unele școli, care doar recită niște lecții, uitând să pună suflet, să întrebe ceva pe copii, să facă altfel ora aia, nici nu e de mirare că elevii nu pornesc camerele. Eu i-am văzut în pijamale, cu maieuțe, cu pantaloni de casă, cu părul pe bigudiuri, cu țigara în mână și cafeaua pe birou etc. I-am văzut și m-am bucurat. DAAAAAAA. Dar….. eu nu predau disciplină de bac și „îmi permit” să fiu mai îngăduitoare. Dacă „ai bac”, e jale. Scoarță trebuie să fie tot. Sau nu. Depinde de fiecare.
Între timp, ministerul nu face pentru mine nimic ca să îmi fie bine, să mă ajute. Ba mai mult, îmi îngreunează munca și viața. Cică, la rată de infectare de peste 3 la mie, trebuie să vină jumătate din clasele de absolvenți la școală și cu restul fac online. Cum? Că nu mi-a pus tehnologia în toate clasele. Eu mi-am cumpărat laptop acasă, pe banii mei. Nu știu, cei din IT lucrează pe calculatorul lor sau pe cel dat de firmă, acum, cu work from home? Fac ședințe cu tehnologia firmei sau a lor? Chiar vreau răspuns. Unii profesori nu știu cu tehnologia asta superperformantă. Ministerul nu face cursuri cu ei. Nu m-am simțit ajutată deloc de la centru.
Copiii fără net sau fără tehnologie tot fără școală sunt. Ministerul nu se duce la ei. Se duc, cu lecțiile pe hârtie, dascălii lor și lasă la magazinul din sat pachetul pentru copii. E jale acolo. Acei copii au multe de recuperat la nivelul învățării. Nu interesează pe nimeni, în afară de covid, de nimic.
Atât, că iar cad și plâng.

Nici în universitar lucrurile nu au stat și nu stau mai bine. Tocmai am terminat un seminar de traduceri, pe Zoom, majoritatea studenților cu camerele închise, am în față doar niște nume în niște căsuțe negre pe un ecran. (Mi-aș dori un tv comunist alb-negru cu un pește pe el, măcar aș avea impresia că mă urmărește totuși cineva). Acum un an am intrat în online după 3-4 săptămâni de cursuri, măcar atunci apucasem să îi văd pe studenți. Semestrul acesta nici măcar nu-i cunosc, voi fi obligată să fac prezența cu buletinul în mână la examen ca să mă asigur că e persoana care trebuie să fie, așa cum am făcut și după semestrul I. Chinul mare este să-i mobilizez, chiar dacă se presupune că sunt adulți responsabili. Studenții de anul I nici nu-și cunosc colegii, îi simt reticenți la orice remarcă, totul li se pare suspect în relația cu ceilalți. Încerc să fac cursurile cât mai dinamice și interesante, dar ceea ce merge la o grupă nu merge la alta, ceea ce merge azi nu mai merge săptămâna viitoare și totul este pentru mine o continuă schimbare zilnică. Mă încurajez singură în fiecare zi ca să fiu cât mai binedispusă și mai energică, să nu le dau senzația că nu-mi pasă de ei sau de ce am de făcut. Dar este îngrozitor de obositor. Și eu chiar îmi iubesc munca, nu o fac din obligație.
Universitatea ne cere să ne înregistrăm cursurile ca dovadă că le-am ținut, trebuie să dăm declarații în care să dăm link-urile de conectare și adresa unui student care poate confirma.
Dacă ar fi să găsesc o parte bună, aceea este că pot folosi materiale audio-video (în sălile clasice nu există wifi sau echipamente).

P.S. Este primul meu comentariu aici. 🙂 Am descoperit blogul întâmplător chiar la începutul pandemiei și faptul că-l citesc aproape zilnic, la pachet cu comentariile, este un fel de pastilă de energie pentru care sunt recunoscătoare.