Afară era furtună cu vânt d-ăla tare, cu ploaie, cu fulgere, cu tunete, ce să mai furtună în toată regula.

Taică-meu stătea în picioare, lângă geamul de la balcon, și se uita lung la fulgerele care se vedeau când în depărtare peste crestele munților, când parcă deasupra blocului de vizavi. Eu cu maică-mea eram în spate, pe canapea, ne minunam si noi de grozăvia de afară.

Tata s-a întors pe jumătate spre noi și s-a uitat la mama:

– Tilică (c-așa se alintau ei, își ziceau unul celuilalt „Tilică”), așa ploaie cu fulgere în februarie n-am mai văzut din ’65, de când a murit Gheorghiu Dej.

Nu știu de ce mi-a rămas atât de pregnant în minte amintirea, dar știu sigur că anul era 1989. Apoi a venit decembrie și ploaia aia cu fulgere din februarie a mai lovit un președinte.

Un pic mai înainte, stăteam în picioare lângă geamul de la balcon și mă uitam lung la fulgerele de afară. M-am întors pe jumătate spre fashionistă:

– Beibi (c-așa ne alintăm noi, ne zicem unul celuilalt „Beibi”), așa ploaie cu fulgere în februarie n-am mai văzut din ’89…