Am mai povestit pe aici c-am lucrat la Pizza Hut când eram student, de altfel una dintre cele mai mișto perioade din această viață. Doar că povestea de astăzi este ceva mai complicată.
Munceam deja de vreun an la ei, mă simțeam bine, făceam o grămadă de bani, practic câștigam mai bine decât amândoi părinții mei la un loc, deși unul era profesor, iar celălalt inginer. Mi-am cumpărat chiar și prima mașină, ce putea fi mai mișto pentru un puști de douăzeci de ani, în sălbaticii ani ’90?
Dar toate astea n-au durat, pentru că, știți cum e, când e prea frumos, de obicei se întâmplă ceva ca să nu mai fie.
Am plecat într-un weekend la mare (să ne înțelegem, în zilele mele libere, aprobate de management, nu așa de capul meu) și exact când mă destrăbălam mai cu foc pe litoralul românesc, am sunat la pizzerie să văd dacă mi s-au aprobat încă două zile libere (asta era procedura), ca să știu dacă mai stau la mare sau mă întorc. Răspunsul a fost destul de surprinzător, aș zice: poți să mai stai la mare cât vrei tu, că ți s-au aprobat multe zile libere, gen, toate. Pe scurt, mă dăduseră afară.
Vă dați seama c-am rămas cu gura căscată uitându-mă siderat la receptorul telefonului public.
Ce se întâmplase? Unul dintre manageri (ăl mai manager dintre cei de acolo, dacă pot spune așa) a auzit că sunt la mare și-a luat hotărârea să mă dea afară. Pe loc. Motivul fiind cel mai românesc posibil: lu’ ăsta îi arde de distracție? Lasă că-i arăt eu distracție. Dați-l afară.
No fucking joke. Până și managera cu care vorbisem la telefon era consternată. Pentru că, profesional vorbind, nu existau motive. Eram pe locul trei la vânzări în restaurant (din peste 30 de ospătari), nu furam (n-aveți idee câți bani făceau colegii mei care furau), nu făceam nimic aiurea, dimpotrivă, îmi făceam impecabil treaba pentru care fusesem angajat.
Dar, pentru că peste cuvântul managerului care decisese să fiu concediat nu se putea trece, lucrurile au rămas exact așa. Vă dați seama că nu mi-a mai ars nici de mare, nici de nimic, a doua zi dimineață eram în București.
Simțeam că trebuie să fac ceva, că nu pot accepta senin o decizie care mi se părea nu numai nejustificată, dar și profund nedreaptă. Și-am făcut. Le-am sunat pe cele două managere cu care mă înțelegeam eu cel mai bine pe-acolo și mi-au obținut maximum ce se putea obține în situația aia: o întâlnire cu ownerul francizei pe România.
Poate că nu vi se pare mare lucru, dar, credeți-mă, chiar era. Ownerul era un tip cu extrem de mulți bani, român și el, dar plecat de foarte multă vreme din țară. Eu, personal, nici măcar nu-l văzusem vreodată.
Știam că există, mai auzeam povești despre el, știam și că-și are biroul în clădire, dar nici eu, nici colegii mei care munceau în restaurant, nu-l văzusem vreodată la față. Doar managerii aveau acces la el, dar nici ei toți. Ei, cu tipul ăsta îmi obținuseră mie întâlnire. Îi mai țin minte numele, dar nu cred c-ar fi fair să-l las aici.
Evident, m-am prezentat la întâlnire la ora stabilită și secretara m-a condus la el în birou. Fraților, la ora aia, birou din ăla mai văzusem doar prin filme. Până și lucrurile s-au desfășurat tot cum mai văzusem doar pe la cinema.
Am intrat. La un birou aflat în cealaltă parte a încăperii stătea un tip impozant care scria ceva. A ridicat o singură clipă privirea spre mine, cât să mi se cam taie respirația, mi-a făcut semn să iau loc și și-a văzut în continuare de treabă. Totul fără o vorbă, fără nimic, într-o atmosferă din aia de-mi auzeam până și pulsul care oricum o luase razna.
Abia după ce-a terminat ce făcea acolo, tipul s-a lăsat pe spate în fotoliu și mi-a aruncat o privire pătrunzătoare:
– Tu ești Mihai, da?
Io am bălmăjit ceva în sensul că „da”, iar el a înclinat scurt capul:
– Te ascult.
Deși aveam stomacul în gât de emoție, am început să-i povestesc tărășenia exact așa cum se întâmplase. Mă asculta cu mare atenție, lucru care mi-a dat curaj. Ba, mai mult, de vreo două-trei ori a intervenit ca să-mi ceară amănunte suplimentare, mă aproba din cap când vorbeam, ce să mai, ușor-ușor m-am destins și am început să simt c-am luat cea mai bună hotărâre venind la el.
Era clar că-mi înțelege problema, că nu există niciun motiv întemeiat pentru care să fiu dat afară, și, mai ales, că el era singurul care putea s-o și rezolve. Când am terminat de povestit, eram absolut convins că de-acum mai e doar o chestiune de formalități birocratice până mă întorc la muncă.
Iar când a început să vorbească, dintr-o dată mi-a fost foarte clar că urmează să fiu repus în drepturi:
– Tu ai dreptate, nici din punctul meu de vedere nu există vreun motiv pentru care să fii pus pe liber.
Vedeți? Exact ce vă ziceam.
– Dar, din păcate, nu pot face nimic.
Cred că ăla a fost momentul în care civilizațiile extraterestre au aflat că există viață si pe planeta numită Terra. Cele care încă nu știau, desigur. Cred că uimirea de pe fața mea era vizibilă din cosmos, fără să fie nevoie de niciun telescop sau alte manțocării din astea. Așa că omul s-a simțit dator să continue:
– Vezi tu, eu am angajat aici o echipă de manageri cărora le-am dat mână liberă, cu condiția să facă performanță. Dacă ei au hotărât că trebuie să pleci, iar eu aș trece peste ce-au hotărât, ar însemna că nu am încredere în deciziile lor. Iar dacă nu am încredere în deciziile lor, cum aș putea să le mai cer să facă performanță?
End of story. Ne-am strâns mâinile, și-a mai exprimat încă o dată imensul regret că firma lui a pierdut un om atât de valoros ca mine, și ne-am văzut fiecare de viață. Desigur, a mai durat o vreme până am înțeles cu adevărat ce se petrecuse acolo și să-i dau dreptate. Pentru că, da, dincolo de amărăciunea mea, omul avea dreptate sută la sută: câtă vreme managerii livrau cifrele pe care le-au promis, puteau să dea afară jumătate dintre ospătari, el n-avea niciun interes să le spună ceva.
Cam așa a arătat prima concediere din viața mea, dar și momentul în care am aflat, destul de brutal pentru gustul meu, ce înseamnă capitalism, dar mai ales ce înseamnă management.
30 de ani mai târziu, e posibil ca tot ce-am povestit azi să nu mai însemne mare lucru pentru voi. Dar gândiți-vă că eu, la vremea aia, eram un puștan abia aterizat din Vâlcea, într-o Românie abia ieșită din comunism, dar, mai ales, într-o Românie în care dacă știai pe cine trebuie, puteai să rezolvi cam orice. Iar omul ăsta era exact „cine trebuie”, doar că nu voia să „rezolve”. Păi de-aia am murit noi la revoluție?
Râdem-glumim, dar pe mine, cel de atunci, m-a șocat să văd cum cel mai puternic om dintr-o companie îmi zice că nu poate să facă ceva ce ar fi putut să rezolve până și un portar ceva mai iscusit de pe la vreo instituție de stat: să-și reangajeze o pilă.
Toate astea, repet, în condițiile în care eu nu fusesem dat afară pentru vreo greșeală sau pentru că eram neperformant, dimpotrivă, mă consideram un asset al acelui business. Probabil că și eram, doar că nu știam un lucru pe care l-am aflat atunci și de care aveam să mă conving în toți anii care au urmat: cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit.
Să nu uitați asta niciodată!
Și acum, liber la povești ciudate de pe la primele voastre joburi. Și nu numai.
Ca sa citez un fost manager : „you are paid for how hard you are to replace, not by how hard you work”. Același lucru l-am învățat și eu după prima concediere, oricine poate sa fie înlocuit. Sper ca cei noi veniți în câmpul muncii sa învețe asta cât mai repede, urmează niște perioade în care mulți or sa fie surprinși.
Comentariu beton!86
Exaaaaaact. La citat mă refer.
Foarte pertinent comentariul. Lucrez in HR si din fericire n am fost pusa in situatia sa dau oameni afara pentru ca sunt pe recrutare. Insa sunt atatea motive pentru care poti fi dat, incat mai bine ramai chill si iei tot ce e mai bun in viata de la viata, ca oricum ne intosrce cum vrea ea.
Primul meu job, o vara intreaga, a fost sa sap fose septice (pe romaneste haznale) ca sa strang bani de autocar si cazare prima luna in Italia, pana intra prima transa din bursa Erasmus. A fost ok.
Comentariu beton!29
Deci tu erai ăla cu anunțurile de pe toți stâlpii din București: „sap fose septice”.
sau execut puturi 🙂
Comentariu beton!32
Morrissey
Greșit, maestre, greșit! Expresia corectă este „Execut puțe”.
Comentariu beton!47
Mai puțuliți mult pă subiect ?
Comentariu beton!39
Eu din postarea ta trag doua învățăminte: 1.) Ce fel de (middle) manager mai ești dacă nu poți decide de capul tău și cum îți tună pe cine angajezi și pe cine dai afara, pe cine recompensezi și pe cine penalizezi? (Romanian Style); 2.) Francizorul tău chiar era un bun manager. Sper că este azi și sănătos și foarte bogat. Sau nu-i?
Comentariu beton!19
Sincer, nu mai știu nimic despre el. Între timp Pizza Hut a trecut la alții, de numele lui n-am mai auzit absolut nimic. Dar nu văd de ce n-ar fi plin de bani.
Dacă nu mă înșel francizorul pizza hut a fost Popoviciu,care acum se ascunde la Londra și e condamnat în țară
@Ciprian, no way. Sau cel puțin nu în perioada despre care vorbeam eu. Că, după, Pizza Hut a mai trecut prin niște mâini, inclusiv pe la Nicolae Badea.
Pff, ce amator ai putut fi. Păi dacă ai chef de dixtracţie la mare când toată lumea râgâie de muncă bagi aia cu decesul bunicii 🙂
Comentariu beton!21
Ăla care m-a dat afară, mă dădea și pentru decesul bunicii. Lu’ ăsta-i arde de înmormântare? Dați-l afară. Omul era tipul clasic de român care s-a văzut cu puterea în mână. Era combinat cu secretara pe care o mai rezolva scurt și în timpul orelor de program, că managementul avea camere la hotel Dorobanți, în aceeași clădire. Pe scurt, era un coclete pe care îl urau și colegii lui, manageri, dar el era șeful lor.
Mie tot nedrept mi se pare și la 30 de ani de la momentul in care „Romania era angajată pe pile”. Nu pentru că bossul cel mare nu te-a reangajat. Asta înțeleg prea bine. Ci pentru că bossul cel mic te-a dat afara în condițiile pe care le povestești.
Iar eu încă trăiesc în iluzia că în zilele noastre angajații au legi care îi pot proteja de astfel de abuzuri. Pentru că așa se numește ceea ce a exercitat șeful cel mic: un abuz.
Altfel, primul meu loc de muncă a fost la o companie mare, privata, care făcea sondaje de opinie. A fost bine. Și munceam frumos. Dar am plecat sa mă fac inginer. Încurcate căile 😊.
Comentariu beton!19
Da, corect. Dar legile alea au apărut un pic mai târziu. În anii 90 pe aici era estul sălbatic.
Legile alea de care zici tu sunt fix vacs albina. Daca unui boss de boss i se pune pata pe tine, te zboară de nu te vezi. Sigur, daca te ții bățos, îl poți da in judecata. Pe el ori, mai bine, compania. Si, daca ai apărător bun si știi sa îți pledezi cauza, chiar ai șanse sa câștigi. Însă, te întreb eu, merită? Mai ai viață normală în acea companie? Ca bună… sigur nu. As paria ca îți deteriorezi destul de grav si viața personala, odată ce te bagi în lupte de-astea de orgoliu, gen care pe care.
Comentariu beton!20
@alphas: un avocat bun se ocupă el de tot! Vorbesc din experiența unui proces cu o firmă măricică, dar pe o altă speță, nu de personal. Vezi sala de judecată o dată, maxim de două ori. Și evident procesul câștigat!
Comentariu beton!13
@VictorR
Eu nu am pus la indoiala posibilitatea de a castiga un proces de reangajare (plus, eventual, daune). Intrebarea mea era daca merita efortul de a te reangaja, avand in vedere atmosfera nasoala spre viperina de care are parte o persoana reangajata intr-o companie nu de buna voie a managementului (nesilit de nimeni), ci prin decizia justitiei. Cand esti zburat de pe o pozitie de executie ori de middle management, continua-ti zborul pana identifici un cuib mai calduros si mai primitor la orizont.
Stiu peste zece, poate chiar zeci de astfel de cazuri cu postrui recastigate dupa procese. Singurele doua in care cred ca pentru castigatori a meritat efortul proceselor sunt doua, ambele ale unor persoane de top management, care au fost initial numite pe posturi cu sprijin politic si care ulterior si-au consolidat pozitia prin concurs. Unul a fost matrasit la un an ori doi dupa castigarea concursului, iar pentru restul de mandat de manager ramas neexecutat a primit indemnizatia restanta si daune. Din cate tin minte, are de incasat in total aproape un milion de lei. Al doilea personaj si-a recastigat postul de mare manager, eliminat pe sestache, prin schimbarea organigramei. Asa ca a reobtinut postul si salariul anterior, dar nu si subordonatii. Cativa ani buni (poate chiar vreo 10) in care a fost sef fara subordonati a frecat menta pe 10-15.000 de lei pe luna, pana s-a intors iar roata si a redeveni El big boss.
Comentariu beton!14
@alphas Mentalitatea aceasta de „capul plecat sabia nu il taie” este ceea ce il face pe boss sa se comporte cum vrea, fara sa tina seama de legi. Datul in judecata nu inseamna doar sa iti dea jobul inapoi, dar inseamna ca trebuie sa te plateasca pentru perioada de concediere ilegala. In acest timp iti poti cauta alt loc de munca, deci castigi de 2 ori.
Comentariu beton!25
@alphas: scuze pentru fractura de exprimare! Eu mă refeream doar la daune nu și la reîntoarcere. Iar și mai detaliat s-a exprimat @Georgiana 🙂 . Că, sincer, nici eu nu m-aș mai întoarce: m-ar privi admirativ doar cei egali cu mine sau mai mici în ierarhie. Și asta doar pentru o vreme. Restul s-ar înghesui să mă ”ajute” în viitor.
cateodata chiar nu suporti sa-ti fie incalcate principiile, mai ales ca sunt si morale si legale.
omul meu a fost sanctionat cu un amarat de 5% intr-o luna, pentru o situatie in care doar el credea. a tinut atat de mult sa-i fie recunoscuta competenta in cazul ala, incat a contestat in justitie sanctiunea.
dupa vreo doi ani de procese si 5000lei cheltuiti pe avocat, a castigat. nu a cerut nici macar cheltuielile de judecata, a vrut doar sa-i fie anulata sanctiunea si prelucrat cazul – acum se recurge la scara larga in solutia data de el.
e o chestie de vreo 5ani, mi-amintesc ca eram intr-un pub in Londra, in vacanta, si verifica continuu portalul MJ, era ziua cand trebuia sa se dea pronuntarea.
cand a vazut-o, a cerut inca o bere si chiar si zilele astea mi-a reamintit ca aia a fost cea mai misto bere ever.
Comentariu beton!38
Superb. Foarte, foarte tare.
Primăvara lui ‘98. Mă angajez recepționer la multinaționala AA. Azi se numește E&Y. Acolo exista o secretară șefă, care evident mă avea în subordine. Și care nu m-a plăcut din prima clipă. Bine, ea nu cred că plăcea pe cineva. Numai zile fripte mi-a făcut. Căuta nod în papură la orice. Iar tonul pe care mă admonesta era ușor isteric. Dacă întrebam cu ce am greșit sau cum să fac să fac bine, tonul era și mai isteric. Colegii vedeau ce se întâmplă, veneau să mă consoleze dar în fața ei nu spuneau nimic. La vremea aia acolo se lucra mai ceva ca la furnale. Dormeau la birou, aveau bagajul la ușă că nu știau când și unde pleacă în delegație. Cei de la Stefanel veneau la birou ca să-și cumpere oamenii haine căci nu aveau timp de cumpărături și nici nu exista șopingul onlain. Nu mai țin minte exact ce s-a întâmplat în ziua respectivă, dar am simțit că nu mai pot lucra acolo. Și m-am dus peste managerul general care era român( un tip tare mișto, despre care am rămas cu o impresie tare faină), mi-am vărsat năduful, el a făcut ședință ca să spunem ce și cum. Și lumea a spus. Și eu am spus. Atât. A doua zi când am ajuns la birou, secretara a dezlănțuit jihadul. M-am dus la manager în birou și mi-am prezentat demisia. În toamnă m-am angajat la Tarom pe un salariu de trei ori mai mic. Și nu știu cum, a ajuns asta la urechile managerului care mi-a propus să mă întorc pe un salariu mult mai bun😁. Numai că eu mă cam îndrăgostisem de aviație. Bine, în multinaționala aia nici nu aveam cum să avansez căci nu erau posturi de inginer în organigramă😁.
Comentariu beton!47
true; 2001, gheorgheni, românia, fabrică de cherestea, un patron libanez școlit la cambridge/oxford (gîrlă de bani din petroale), directorul era un puștan de 25 de ani, fără școală dar “tătic” în lemn (știți cum zice Toffler: nu importă cum ai învățat ci cît de bine faci un anumit lucru) iar patronul mi-a spus același lucru cînd am ridicat sprîncenele: i gave him respect; he is running the show…
Comentariu beton!23
Mno, titlul acesta îmi aduce aminte de un prieten al tatălui meu care printre regrete și suspine a zis asta și a mai zis ceva ce mi s-a întipărit în minte : ce poți rezolva cu ajutorul banilor … nu’s probleme!
Comentariu beton!26
Am citit aiurea 🙂
N-am cine știe ce experiențe ciudate de la job-uri, dar legat de asta cu plecatul la mare, abia mă angajasem prin septembrie la o firmă, pe vânzări, iar în decembrie evident c-am vrut să merg de Crăciun acasă. Pac cu cerere de concediu de vreo două zile la manager, dar stai Anduța că prioritățile firmei sunt mai importante, nu-ți pot semna cererea. Lejer ar fi putut fi cel mai scurt job din viața mea dacă n-ar fi făcut-o, în final.
PS fiind printre puținii din provincie din firmă, discutasem deja un potențial plan de lucru pe sărbători cu colegii, ei fuseseră ok ca eu să-mi iau concediu în perioada dorită și mă revanșam în perioada Anului Nou.
Eu nu am avut parte de asa ceva pentru ca toata viata mi am cladit o pe principiul,daca diimineata cand ma trezesc nu ma duc cu drag la ce fac,mai bine nu ma mai duc si imi caut altceva, nu am stat niciodata ,cu exceptia de pe timpul lui Ceausescu,la un job pe care nu il faceam cu drag! Am schimbat ceva locuri de munca pana mi am gasit ceea ce imi place sa fac!
Se dezbate încă. Ce zici?17
Nu numai că-mi plăcea ce făceam, dar am scris și în text că aia a fost una dintre cele mai mișto perioade ale vieții mele. Prin urmare, cred că concluzia ta e un pic eronată. N-ai avut parte de așa ceva, nu pentru că te duceai tu cu plăcere la muncă, ci pentru că n-ai dat peste niciun șef pe care să-l doară în cur că te duci tu cu plăcere la muncă. Părerea mea.
„Nivelul 3 sunt tot analfabeți funcțional dar deghizați de o nuanță fină. Sunt cei care înțeleg ideile din text însă nu sunt capabili să le coreleze cu experiențe anterioare sau cu viața curentă. Astfel, conținutul de idei, deși înțeles teoretic, nu poate fi folosit ca resursă într-o întreprindere viitoare.”
Comentariu beton!27
V-au dat afară fiindcă le-a fost frică că le luați locul. Cre’că știți că în România acelor vremuri, pentru că era ceva nou sistemul privat, dacă cineva din subordine performa, era lovit în cap( la figurat) ca nu cumva să-și piardă funcția.
Poate se mai întâmplă și în zilele noastre?!
Comentariu beton!29
Nu toți bugetarii înțeleg capitalismul, da’ nu e vina lor
Nu cred. Aveam colegi care se pregăteau pentru o carieră în Pizza Hut, dar nu era cazul meu. Pentru mine era un job pe perioada facultății și atât.
Sau poate că nu erați în grupul celor care fură, pentru că și managerii nu știu cât stau în funcție, și atunci caută să-și umple sacul pentru timpuri grele, cum se întâmplă și în zilele noastre
Comentariu beton!14
Cît de mare poate fi corporația, relația vătaf-angajat rămîne😷🙏
Cred că relația este ceva mai complicată decat zici tu. Pana la urma intr-o companie, chiar la baza functionarii ei, exista o ierarhie si toata lumea trebuie sa si-o asume si sa o respecte. Inclusiv in planul conduitelor. Imi vin in minte trei exemple.
1.) Inainte de 89, in ultimii ani de liceu faceam practica la un IRE, in sectia PRAM. Cu niste muncitori cu inalta calificare și cu maistri. Cunosteam in sectia PRAM și un inginer. Care avea o treaba a lui și și-o facea. Evident ca chitibusareala de la etalonat contori ori aparate de masura analogice (voltmetre și ampermetre) inginerul meu nu o stia la fel de bine ca muncitorii, care asta faceau opt ore pe zi, sase zile pe saptamana. Motiv pentru care oamenii il priveau cu un oaresicare dispret, deloc camuflat
2.) Se spune ca in perioada 2000-2004 un tanar inginer roman reuseste sa se angajeze la una din fabricile BMW din Germania. Dupa vreo doua-trei luni de munca, dupa ce și-a stabilizat cât de cât situatia cu chiria și cu celelalte documente legale, se gandeste sa isi ia o masina. Și doar n-avea sa isi ia omul Audi ori Merc, isi ia BMW. Cu credit. Un seria 7 Sh, dau unul cu motor zdravan și full de full. Executive car, cum se zice. Lunea urmatoare, plin de mandrie intra in parcarea fabricii și gaseste un loc de parcare pe randul al doilea de dupa locurile managementului. Unul dintre directori dupa ce parcheaza și vede masina (repet, un model clasic, candva mandria și flagshipul firmei) intreaba daca a venit cineva in vizita la management. Raspuns: nu. Mirat, isi vede de treaba. A doua zi, masina iar in parcare. De data asta intrigat cere sa vada cine este cel care parcheaza acea masina bengoasa, demna chiar și de statutul unui manager. Vede cine este, intra in sectia respectiva, vorbeste cu unul, cu altul… Toata lumea multumita de tanarul angajat. Entuziast, dedicat, plin de elan și de dorinta de a se face util. Puncte puncte, puncte puncte… Dupa trei luni oare cine nu mai avea loc de munca și vindea un BMW sh? (Povestea asta am auzit-o in atat de multe variante si din atat de multe surse ca a devenit un fel de Mioriță. Ultima data acum vreo doi ani, cand cautam sa imi iau masina. Imi ofereau niste cunoscuti Merc și Audi de 4-6 ani, cu 15-16 mii de oiro. Și povestea m-a facut sa mai pun niste bani și sa imi iau ceva nou, dar mult mai low profile)
3.) Poveste personala, deci 100% reala. Acum 3-4-5 ani eram cu treaba prin Bucuresti. Primesc un telefon urgent de la un colaborator din alt colt de tara, ca vrea sa ii trimit urgent niste documente, sa ajunga la el a doua zi. Ii explica ca nu le am, ca sunt la +400 km de casa și ca singurul lucru posibil este sa le caut in laptopul meu, cu care am o relatie de tip siamez. Lea caut, le gasesc, le tiparesc, imi sun colaboratorul ca i le trimit prin curier. Sun la Fan și mi se spune ca daca vreau sa fiu sigur ca ajung a doua zi, cel mai bine este sa ma duc eu la un sediu al lor. Fiind in Nord, cel mai apropiat sediu era pe centura, cred ca intre Otopeni și Afumati, pe stanga. Ma urc in caruta, ajung in 20-30 de minute in curtea sediului, parchez pe unul din cele vreo trei locuri libere chiar la intrare și imi scot rucsacul, asteptand sa se mai raceasca motorul. Lipsit de ocupatie, ma uit in jurul meu: parcarea plina, da plina. Pe randurile de la trei incolo masinile erau parcate și pe drumul de acces, cu beletul cu nr. de telefon in parbriz. Ma gandesc iarasi: lucky me!… Ma mai uit odata: parcarea ultraplina, iar la intrare eu, plus doua locuri goale. Ceva nu pușca cum trebe, la faza asta. Ma mai uit o data, vad ca locul pe care parcasem și cele vecine erau mai aranjate, parca și mai mari. Și, bingo… Nu oprisem masina, am iesit (cu masina) de pe locul de parcare și m-am bagat și eu pe o cale de acces, cu numaru-n parbriz. Mi-am luat rucsacul și la intrarea-n sediu ma astepta … un manager. Sa ma intrebe cum și cu ce ma poate ajuta? l-am intrebat cu delicatetea-mi proverbiala: de ce el și de ce eu? Iar omul mi-a zis franc: ma astepta la cotitura, ca sa cobor din masina și sa trimita paza sa imi spuna ca am gresit locul de parcare. Cica era un panou de avertizare ca anunta ca un numar de locuri sunt rezervate pentru managemnetul companiei. Și-a dat seama ca nu am vazut panoul, dar mi-a apreciat logica…
Prima dată m-am angajat în 89 la Rafinăria Vega din Ploiești. Cred că eram singura angajată care încerca să lucreze bine într-o firmă în care toți ceilalți lucrau ca în statul comunist. În fiecare zi se găsea cineva care să vrea să mă învețe cum să fur benzină sau altceva. Și erau de-a dreptul siderați când le spuneam că nu vreau să fur nimic.
După ce le-am zis că plec, că m-am mutat în București, m-au mai plătit vreun an. Și luam și prime. Primeam și cadouri de sărbători.
Comentariu beton!18
N-am să uit niciodată cât a putut să râdă unul dintre colegii mei din pizzerie care m-a întrebat după un weekend „câți bani ai făcut?”. El fiind unul dintre ăia care fura la modul organizat, pe mână cu bucătăria.
Cel mai mult mi-a rămas în minte jobul la Telemobil, fiind prima firma organizată ca o corporație occidentală, după mai multe joburi in firme românești.
Am și azi tot respectul pentru oamenii aia și cum au construit cultura companiei.
Daca te nedreptatea cineva, aveai dreptul să faci apel la un consiliu format din 3 manageri ierarhic superiori celui ce te-a nedreptățit, și care erau din alte departamente, ca sa fie obiectivi.
Nu a fost nevoie vreodată să fac apel.
Și era prima firma in care era regula fără rude. Daca 2 angajați se căsătoreau, unu era obligat să plece.
Comentariu beton!29
La mine nu era „middle management”, ci rezidenta șefă. Care se ocupa cu programarea gărzilor și a concediilor. Și care evident că nu mă avea la inimă 😑
La vremea aia existau două secții de medicină internă vis-a-vis, iar garda de urgență (cu consulturi în unitatea primiri urgențe „smurd”) era ținută când de una, când de alta. Pe secția cealaltă rămânea doar un rezident, care în caz de probleme cu pacienții de pe secția proprie apela la medicul specialist/primar din secția opusă. În primul an de rezidențiat de fiecare dată când rămăsesem singură avusesem probleme peste probleme cu pacienții, de se săturase medicul de vis-a-vis de fața mea 😛 (de cele mai multe ori mă nimerisem cu același coleg f ok). Așa că preferam garda de urgență, pentru că măcar aveam pe cineva mai apropiat la care să apelez. Eiii, dar când venea lista de gărzi, mă trezeam trecută fără voia mea în garda de secție, pentru că rezidenta șefă trebuia să le facă loc pilelor care îi erau pe plac. Așa că preferam să mă pun în gărzile de urgențe de zile libere oficial (pe care pilele oricum nu le serveau).
Din fericire pentru mine i-am devenit simpatică șefei de secție, așa că „inamica” nu și-a putut exercita prea mult vreo influență malefică asupra mea și am terminat rezidențiatul fără bețe în roate.
Fast-forward 2020: individa lucrează în continuare pe secție, ba chiar și-a adus o pilă alături cu ocazia pandemiei (2 medici și-au dat demisia). Să fie sănătoase, eu oricum nu aș vrea să lucrez lângă ele (între timp s-au unit cele 2 secții, cei de vis-a-vis trecând la noi, cu transformarea diverselor încăperi în saloane, iar atmosfera a devenit f toxică).
ce pacat ca se-ntampla asta si-n domeniul vostru! ma gandesc ca sufera mai multa lume din cauza frecusurilor interne.
Primul job in Anglia ,managera romanca,antipatie la prima vedere de ambele parti ,na se mai intampla si fara motive evidente.Practic cand intra ea ,ieseam eu ,la sedinte imi tineam ochii pe pereti ca nu prea am o poker face.M a concediat dupa 2 luni fara sa stiu nici pana astazi motivul ,sincer nici nu ma interesa foarte tare ce a invocat.Tipa care detinea afacerea,englezoaica ,a venit sa mi spuna la revedere si ca ii parea rau ca plec dar nu poate trece peste decizia managerului ,am zis si eu multumesc ,nu e nimic .Sincer a fost cel mai bun lucru care mi se putea intampla ca fiind la inceput poate nu as fi avut curaj sa plec din proprie initiativa.Dzeu are uneori caile sale de a rezolva lucrurile
Comentariu beton!17
Până acum, n-am fost concediată și sper să nici nu se întâmple, dar am pățit altele. Două chestiuni memorabile:
Prima. De la un punct încolo, patronul a început să nu mai plătească salariile la timp, întârziase mai multe luni la rând. Am recuperat banii, până la urmă, cum era și normal. Am o figură foarte fioroasă și asta l-a speriat foarte tare. 😜 (Bine, cred că a ajutat un pic de tot și faptul că aveam dosarul făcut, să îl depun în instanță, unde aș fi câștigat.)
A doua a fost aproape ca prima, doar că pe invers. Firma la care lucram voia să mă mai angajeze încă o dată. HR-ul îmi selectase CV-ul, de pe net, și îl adusese șefului de departament, că păream calificată. Am întrebat-o apoi dacă îmi și dublează salariul, așa ar fi fost normal, da’ n-au vrut. Oameni răi.
Comentariu beton!31
Stai așea. Ai avut această ocazie unică în viață, să te prezinți la interviu de angajare în firma unde erai deja angajată, și n-ai făcut-o? Meam, n-ai cu cine, bă, n-ai cu cine.
Băi, io m-aș fi prezentat, că ar fi fost superb să văd ce fețe ar fi făcut ăia de la HR, da’ șefu’ meu a selectat CV-urile, până la urmă. Lasă, că măcar ne-am amuzat copios pe tema asta. 😁
Comentariu beton!17
O chestie de genul că firma de recrutare a selectat o persoană care deja lucra în compania respectivă i s-a întâmplat și unui tovarăș/coleg de muncă de al meu. Întreabă ăsta la prima discuție despre ce firmă este vorba… nu au vrut să îi spună decât după ce avansează la al doilea interviu. Trece de primul interviu… și când întreabă ăsta din nou pentru ce firmă se recrutează … și i se răspunde… pică cerul pe el. Bă voi sunteți idioți, voi nu vă uitați în CV, că recrutați pentru firma pentru care lucrez eu? Și-au cerut ăia scuze … și noroc că nu au apucat să dea CV-ul la firmă. Era de râsul curcilor, dar acum văd că nu e caz singular… și eu am râs grav când am auzit faza… Omul a plecat din firmă până la urmă, dar recrutorii ăștia sunt de tot râsul.
Mie cel puțin mi s-a întâmplat de multe ori să mă caute pentru un domeniu total paralel cu al meu… deși ceea ce fac nu are nici în clin nici în mânecă cu așa ceva… pentru că acești așa ziși recrutori, nu fac altceva decât să caute după niște cuvinte cheie… și gata ăsta este candidatul ideal = > din pix. Sunt mulți recrutori care din păcate habar nu au pentru ce anume recrutează.
C’est la vie en rose!
@Baghera: oo, da..mari figuri recrutorii ăștia 🤦♀️ proaspătă specialistă, în afară de CV-urile trimise la diversele clinici din oraș, am urcat unul și pe un site de recrutare din domeniul medical, care se lăuda că îți găsește jobul mult-visat în nici o săptămână. Ei bine, pauză. Mă sună un individ după juma’ de an cu o ofertă din capătul celălalt al țării, timp în care bineînțeles că găsisem altceva..
Iar de marea manageră care declara senin că mi-a găsit CV-ul pe jos am mai povestit pe aici..
Am lucrat la stat până prin ’94, după care am mers în privat, unde lucrezi și în zilele noastre. Aveam colegi care nu voiau să plece de la fabrica respectivă, de Electroputere Craiova vorbesc, pentru că mai era ceva de furat, iar astăzi sunt tot bugetari. Un loc la căldurică, fără stres, că banii oricum vin, nu trebuie să-i produci.
#fmmdecapitalism
Azi e marți, trei ceasuri rele, ăsta ar fi primul. Foarte tristă povestea ta, foarte nedreaptă! Mai ales că erai tânăr și mulțumit, fericit. Ai fost lovit în plin și cred, mai degrabă, că ai fost săpat de colegii tăi tocmai pentru că NU furai, pentru că lucrai bine și corect. Au așteptat plecarea ta la mare…
Doar că, decât că, într-o țară civilizată, ok capitalistă, există lege care apără pe cel dat afară din job pentru o cauză nedreaptă. Dl. Leo a trecut prin așa ceva acum 15 ani și a câștigat o căruță de bani. A fost proces, a avut avocat bun și a câștigat.
Povestea mea a fost cu mult mai tristă și mai șocantă, mai ales că lucram „la stat” și aveam de crescut un copil. Lucram în România, bineînțeles! Mi s-a desfăcut contractul de muncă cu ultima literă. Poate că voi povesti mai târziu tot azi sau altă dată…Tot acum 15 ani s-a întâmplat.
O fi existând destin?
Oricum, am înțeles definitiv un lucru: în România este posibil ORICE!
N-aveau nicio treabă cu mine colegii care furau. Dimpotrivă, lor le era mai bine să existe cât mai mulți care nu fură, pentru că erau descoperiți mai greu. Dacă toată lumea ar fi furat, în cele din urmă cineva din conducere tot se prindea. Cum au și făcut-o, până la urmă, și-au reușit să-i prindă pe cei care fură și ușor-ușor i-au zburat pe toți.
Mihai, ok. Și deci de ce ai fost concediat? Nu există efect fără cauză și nici cauză fără efect, sunt sigură că ești de acord cu mine. DE CE ai fost concediat?
Am scris în articol DE CE am fost concediat, nu mai repet aici. Cunoști un om cu adevărat doar când îi dai putere pe mână. Cam atât de infect era acel individ, să poată concedia un angajat, care n-a greșit cu nimic, doar pentru că s-a dus la distracție. Știi, a fost foarte fun, în spate, acolo unde doar angajații aveau acces exista un board pe care se lipeau tot felul de hârtii cu comunicare internă. Că, na, la ora aia nu era cu email și cu net. De fiecare dată când cineva pleca sau era dat afară, pe board-ul ăla apărea și o hârtie, semnată de management, în care era comunicat motivul plecării. Am avut ocazia să văd hârtia aia când m-am dus la întâlnirea despre care am povestit azi. Știi ce scria pe ea? Necorespunzător standardelor. Chestie care era imposibilă, după ce lucram deja de un an acolo. Dar, pentru că alt motiv nu aveau, l-au trecut pe ăsta. Și mai amuzant era că, un pic mai sus, se afla și hârtia cu topul ospătarilor pe luna respectivă, iar eu eram pe locul trei. 😀
M-am dus din nou la text. Ai dreptate, ai explicat foarte bine! 🙂 Citez:
Ce se întâmplase? Unul dintre manageri (ăl mai manager dintre cei de acolo, dacă pot spune așa) a auzit că sunt la mare și-a luat hotărârea să mă dea afară. Pe loc. Motivul fiind cel mai românesc posibil: lu’ ăsta îi arde de distracție? Lasă că-i arăt eu distracție. Dați-l afară.
Deci ai fost concediat pentru că ai plecat la mare și te distrai în timp ce alții munceau. Văleleu!!! 😀 Îmi este cu adevărat foarte greu să înghit o așa gogomănie. Sigur dedesupt este altceva, a fost altceva. Poate că tu nu ai văzut, erai foarte tânar. Acum nu mai ești, poți vedea dând timpul înapoi…
Ianuarie 2005. Eu cu o cerere- de concediu de odihnă pe anul respectiv plus ceva zile concediu fără plată- în fața primarului. Dom primar m-a cam hutuchit cu vorbele dar îl știam cam din topor, nu am dat importanță deci. (Știți ce înseamnă a hutuchi, da?) A scris pe cerere ceva, am mulțumit și am salutat respectuos, am coborât câte trei scări deodată să duc cererea la un birou de registratură. Eram foarte grăbită, încă aveam foarte multe de făcut, a doua zi plecam în Italia.
Am plecat în Italia, au trecut zilele, urma să mă întorc, mă sună o colegă, vorbesc cu ea și-mi zice nu te întoarce că nu ai la ce. Cum adică? Ți-au închis contractul de muncă. Am înghețat. Cum așa, de ce, am făcut cerere…Tu ai făcut dar primarul nu ți-a aprobat zilele fără plată și rezulți absentă.
Poate că aș fi rămas oricum în Italia, poate că, sigur că, a fost modul, maniera lui Dumnezeu de a-mi schimba viața dar am fost foarte afectată. Am rămas în stare de șoc multă vreme. Multe colege au plecat în același fel în Italia, lor li s-a aprobat concediul fără plată, mie nu. De ce mie nu?
Am aflat singură punând cap la cap elementele. Am înțeles că eram săpată tocmai eu care mă consideram o ființă umilă și insignifiantă.
A început totul cu legea conform căreia la un număr de locuitori- un bibliotecar. Urma să fie concediată o colegă așa că directoarea, cu masca de lapte și miere și nu cu cea de fiere cu care mă obișnuise, mi-a cerut, m-a rugat să accept să trec pe post de conservator cărți, eu fiind singura care avea atestat în așa ceva. Nu am stat pe gânduri, trebuia ajutată colega mea!
Lucrasem ca și conservator cărți într-o Bibliotecă mult mai mare. Cea de acum nu avea nici bani de cărți darămite de laborator etc. Rezultam fără obiectul muncii, așa că am fost trimisă pe teren ca să fac anchete sociale. Nu a fost ușor. Așa a trecut timpul până la plecarea în Italia- care-și are și ea o poveste absolut bizară, legată tocmai de anchetele acelea, căci în viață nu este nimic întâmplător! Ca să închei, postul de conservator cărți i-a fost promis fostei directoare a Muzeului, ieșită la pensie. Deci trebuia obținut și apoi eliberat. Ce interese se mai țeseau pe acolo? Păi directoarea Bibliotecii era de pensie și nu voia să iasă la pensie. Ea gândea că eu voiam să-i iau locul și doar primarul o putea ajuta să rămână și a ajutat-o. Primarul și cu directoarea de Muzeu aveau afacerile lor cu bani, tablouri. Toate aceste personaje plus altele au dominat urbea noastră mulți ani și au distrus tot ce se putea. La mijloc destine de oameni simpli, umili, în general de femei divorțate, singure. Destine sacrificate. Sau poate că nu, doar schimbate, îmbunătățite…
De la înălțimea vârstei mele văd bine și înțeleg un lucru valabil pentru mine dar și pentru alții poate. Când ești dat afară de undeva, ar trebui să fii senin și să înțelegi că urmează ceva mult mai bun în viața ta! Mulți m-au întrebat de ce nu am intentat proces. Pentru că trecutul meu e plin de procese pierdute pe nedrept. L-aș fi pierdut și pe ăsta.
Dacă m-aș fi uitat pe cererea aia, aș fi văzut scris NU dar nu m-am uitat. Vinovată eu! Acel primar, fost primar, își trăiește zilele mergând la Judecătorie și la Tribunal târât prin diverse procese. Fostele directoare sunt două băbuțe pe care nu le mai salută nimeni.
The end.
Comentariu beton!22
Experiente din astea, chiar n-am avut. In schimb, ciocniri cu sefii, da ca, de cand ma stiu, am avut „gura mare”.
Anul I de facultate. La Iasi, la Litere, franceza-romana. Cam la o saptamana dupa inceperea cursurilor, intra secretara in sala de curs si ne anunta, pe mine si pe o colega, sa mergem urgent la Decanat.
Decan, o fosila pusa acolo pe criterii de partid (suntem in 1984), care vorbea franceza cu puternic accent moldovenesc. Noi, boboace speriate ca „ce naiba am facut, de ne cheama asa, pronto, la Decanat”. Colega mea, mai timida si mai speriata decat mine.
Decan: – Voi doua treceti la grupa de germana secundar ca, am vazut ca ati facut germana in scoala.
Eu: – Imi pare rau dar, am dat examen pentru franceza si romana, asa ca raman la franceza-romana.
Colega mea tremura si nu scotea o vorba.
Decan (tipand isteric): – Si crezi ca asta o sa predai dupa facultate? O sa ajungi la Cuca Macaii si o sa predai desen, muzica si sport!!!
Eu: – Si, daca trec la germana, o s-o predau la Oxford?
Ne-a facut, regal, semn sa iesim si, vreo trei zile, ne era si frica sa trecem prin fata Decanatului, sa nu ne anunte ca ne da afara. Bine…intrasem cu examen dur, asa ca n-a putut.
Dupa vreo cateva luni, a iesit la pensie.
Comentariu beton!21
Aha, stiam eu ca te stiu de undeva 😁
Deci tu ala.erai care imi dadeai Pepsi Float „din partea casei” de fiecare data? Hai ca iti eram simpatica 😁
Doar ca aveai par pe vremea aia.
Comentariu beton!14
Ahahahaha. Dacă cineva îți dădea pepsi float din partea casei, ăla nu putea să fie decât unul dintre colegii mei care fura. La cât costa sărăcia aia de pepsi float, oricât ai fi lăsat tu bacșiși, tot nu acopereai costul, ca să zici că merita să ți-l facă cadou. 😀
Ah, Mihai, deci nu erai tu?! Mi-ai frânt inima- cu diacritice.
Glumeam, boss ;))) Da’ e că nu te-ai prins?!
M-am semi-prins. 😀
Dar dacă cineva ți-a dat vreodată Mirinda Float, apăi chiar eram eu. Că eu am inventat acolo băutura aia.
Spre norocul meu niciodată nu am fost în situația de a fi dat afară sau amenințat cu asta. Toate discuțiile cu „șăfii ăi mari” de pe unde am lucrat au pornit de la „Eu aș cam vrea să plec de aici…” și aproape toți (cu o singură excepție) au încercat să mă convingă să rămân.
Nu pot să zic nimic despre treaba cu Pizza Hutt fiindcă nu am fost niciodată în postura patronului, ci doar în cea de manager și de angajat. Bănuiesc că acum e oleacă mai greu să dai pe cineva afară doar fiindcă nu ți s-a sculat cum trebuie de dimineață decât era prin anii ’90.
Cu siguranță e mult mai greu. Dacă omul ăla n-a făcut nimic aiurea, una dintre puținele opțiuni pe care o ai e să-i desființezi postul. Or, la Pizza Hut e cam greu să desființezi postul de opsătar. :)))))))))))
Cazul meu se petrece la mine la țară, în reședința de județ din inima Moldovei. Un profesionist tehnic foarte bun se angajează la o societate cu 4 asociați. Ajunge prin munca și experienta cam cel mai bine cotat din oraș în domeniul sau (it/tehnic). Salariul e micuț, ore suplimentare neplătite garla. Nu mai poate pleca de luni pana sâmbătă la serviciu dimineața la 7 și sa se întoarcă seara după 8, asa ca pleacă la o firma concurenta. Asociații firmei încep sa se certe, din 4 rămân 3 apoi 2, care în final au împărțit firma în 2. Încep sa angajeze doar începători pe salariul minim, pe care nu are cine sa i instruiască și nici experienta nu au, și pe care de multe ori nici nu i mai plătesc dacă își dau demisia înainte de finalul lunii. Treaba merge din rău în mai rău, însă asociații rămași sunt foarte mirați de ce nu funcționează treaba. Revenind, personajul principal se angajează la firma concurenta, are un salariu puțin mai mare și un mediu de lucru mai prietenos. E numit un pic de șef peste câțiva băieți, care sunt prieteni/rude ale asociaților firmei (de aceasta data 3 asociați). Constata ca subalternii fura ca în codru și nu mai iese nici un inventar, nici un profit, etc. Aduce la cunoștință asociaților ceea ce se întâmplă. Asociații prefera sa renunțe la el, decât la rudele angajate. Din nou asociații se întreabă cu seninătate de ce nu merge firma… Cam asa e povestea în orașele mici, în mai toate domeniile. Părerea mea ca nici n ar trebui lăsat oricine sa și deschidă o societate fără ceva cursuri în domeniul managementului măcar…
Comentariu beton!18
Păi le reglează piața și concurența pe toate? Că, din câte zici, treaba nu prea mergea, dacă acționarii își puneau întrebări de genul.
Primul job dupa terminarea facultatii (si in timpul ei am lucrat – din anul 3 pina in anul 5 nu am dat decat pe la laboratoare si seminarii) – inginer de vanzari (da, titulatura pompoasa pentru omul bun la toate) la o firma care vindea usi de garaj, industriale, etc.
Daca nu ma angajam la ei planul era sa plec in strainatate la munca (anul 2003, deci pe sustache).
Si eu faceam si ofertare, masuratori, comenzi in germania, logistica, receptie, pregatire montaj, supraveghere montaj, predare, incasare. Aa, si creare site. Program…incepi la 8 si termini candva. De obicei 8-9 seara.
Am avut zeci de mii de euro pe mana (mergeam pe teren si luam avansuri doar cu o hartie A4, ce chitantier sau facturier) si nu a lipsit niciodata 1 euro. Desi se puteau face invarteli la greu.
Tot ce faceam ziua, din cauza stresului si a oboselii, vorbeam noaptea prin somn – nevasta-mea stia tot, tot.
Cand l-am anuntat ca plec mi-a zis ca o sa imi para rau, ca „ca el” nu mai gasesc.
Si daca eu nu am luat 1 euro din toti banii aia, au venit altii (ca dupa ce am plecat eu nu s-a mai gasit un prost care sa le faca pe toate) care au avut grija sa-l bage in faliment.
Comentariu beton!20
Am și io o scurtă poveste d-asta. Dar puțin altfel.
Tot anii ’90 (’95, ca să fiu exact), McDonald’s 🍔🍟 În condiții maxime de stres am învățat să pun cercuri de înghețată 🍦 la cornet. Da, adică în timp ce eu mă concentram ca cercurile alea să iasă perfect, o colegă manager pe linia de service își freca ușor sânii de spinarea mea. :))) jur! Așa traumă te urmărește toată viața, mate!
Deci, ca și tine, dar din motive complet diferite, nici eu nu voiam la vremea aia să rămân fără job….
Comentariu beton!42
Șerif, am râs de mă doare-n gât. Sper că n-am făcut covid de la comentariul tău, că te omor.
Cred ca s-a prins donsoara ca esti tare la facut cercuri. Si o fi extrapolat putin.
Si pana la urma v-ati casatorit? Ca asta vrea sa afle oricine urmareste pana la capat un film care incepe ca descrierea ta 🙂
Hahahaaa. Crecă şi acum se predau cursuri de perfecţionare la Mec : cum să reuşeşti să faci cercuri perfecte de îngheţată cu o pereche de sfârcuri de manager pe spate :))
Comentariu beton!14
Sunt aici. Te despăgubesc în cercuri de înghețată :))
Singurul loc de unde am plecat urit a fost Camera Deputatilor, prin 200x. Lucram la Aprovizionare Tehnico – Materiala (da bai, asa se numea departamentul), locul unde se faceau toate achizitiile (in afara de mincare) pentru bunul mers al institutiei.
Problemele au inceput cind am pus intrebari de genul de ce cumparam de la X mufe RJ45 cu 2 lei cind ele sunt 50 de bani bucata.
Sau calculatoare – pe atunci era Intel 366 MHz – care costau echivalentul a peste 1000 de $ dar nu aveau CD rom iar pe piata libera de atunci erau cam 500$ cu CD Writer. BTW.. se cumparau cu tirul!
De la Diverta am plecat deoarece MZ-ului nu i-a convenit ca organizasem o excursie in Bulgaria sa vedem Iron Maiden iar doritorii veneau in magazin sa-si plateasca drumul si biletul. – aici practic a cam fost si vina mea..
Si de 12 ani lucrez oficial pt o firma americana de logistica iar chestiile private sunt private 😀
Asta-i o poveste mult mai usor de digerat decat aialalta cu patronul obez cate te-o intrebat daca sugi p@la. Chiar daca tot abuz estem, parca doare mai putin.
Primul meu job în București a fost la o clinică medicală de pe Moșilor. Patronul un tiran. Dar ta-su, un bătrân la vreo 80 de ani pe vremea aia, fost colonel în armata, era mamăl și tatăl tiraniei. Ne terorizam zilnic. Nu va imaginati ce cereri stupide avea și câți de „nu fac asta” primea de la mine. Dar pentru că îmi făceam treaba bine mă suportă pe acolo, iar eu îi suportăm pentru că aveam nevoie de muncă. La un moment dat am descoperit că am o boala autoimuna și am stat internată vreo trei săptămâni. De la spital mi-au cerut adeverință de angajat și adeverință de cotizație la CAS. Am sunat contabila și am sunat-o să mi le aduca la spital. Ne intelegeam foarte bine. Eram surori de suferință. Măi, și vine fata asta cu hârtiile si-mi spune că mi-a transmis ceva patronul. Că mă plătește în continuare câteva luni, ca-mi da tot ce-i cer, DOAR să nu mă mai întorc că nu mă mai suportă. Și că să-i dau răspunsul personal. Dar să nu-l sun că nu vrea să mă audă. Să-i dau mesaj. I-am dat că nici eu nu-l suport și gata.
Comentariu beton!28
De atunci ai tu talent la scris? 🙂
Comentariu beton!13
Am râs. Trist, dar am râs.
@Victore, da, de la boala aia mi s-a activat talentul 😀😀😀
Păi și cum facem, @Eleno? Cu talentul ăla întreb. Nu îl mai punem deloc la treabă? Să nu prindă mucegai stând degeaba. 😛
@didino, eu am fost concediată și tu ai chef de hăhăială?
Ăăă… păi am grijă de tine, @Eleno, să-ți treacă supărarea. 🙃
Cred ca este plina Romania de sefi care atunci cand iti dau o zi de concediu fac in asa fel incat sa para ca ti-au facut o favoare. Dar asta depinde si cu pe cine are el in fata. Adica cu cine merge…merge
Am si eu doua intamplari:
1) Intr-o vreme cand nu faceam fata cu productia eram chemati la munca si sambata. Problema era ca nu se mai plateau orele suplimentare, lucram asadar pentru recuperari.
Eram mai multi colegi la o tigare, si vine sefu’:
– Sambata se lucreaza, sa stiti!
un coleg spune:
– Este obligatoriu ca eu nu as veni…
Sefu’:
-Da!
Si colegul incepe sa bombaneasca, cum ca nu mai putem si noi sa ne odihnim…. Eu zic:
-Frate…esti prost? Tu nu stii cum sa-l iei.
-Cum? zice el.
Sefu revine pe laga noi si eu ii spun:
-Sefu sa stii ca eu nu pot sa vin in weekend!
-Pai cum, nu ai auzit ca e obligatoriu?
-Nu cred ca poate sa fie. In weekend vin daca vreau, si tu esti acela care trebuie sa ma intrebe daca vin sau nu, si nu eu sa-ti spun daca vin sau nu.
-Ok. Atunci nu veni…
-Apropo sefu, daca tot esti aici, luni si marti (adica dupa acest weekend liber) imi iau si eu doua recuperari din weekenduri-le lucrate anterior.
– Bine ma! Ia-le… Si a plecat.
A doua poveste:
2) Prin 2012 inceputul anului. Eu revenisem dintr-un CM de aproape 3 luni. Aveam alt sef. Zice:
-Cate zile de concediu mai ai din anul trecut?
-13. Zic eu.
-Aaaa nuuu! 10, ca s-a anuntat sa nu trecem cu mai mult de 10 in anul asta. Ai pierdut 3.
-Pai eu am fost in medical din Oct pana la sfarsitul anului…cum sa le iau?
-Nu stiu le-ai pierdut.
I-am zis ca are o saptamana sa-mi spuna o rezolvare. A si nimic…
Tot cam dupa o saptamana ajung la HR sa cer o adeverinta. Si intreb acolo despre asta. Mi se raspunde ca asa este. Le pierd. Atunci eu spun:
-Codul muncii spune ca nu pot sa le pierd. Daca primesc plata pentru 3 zile atunci este ok, daca nu, nu am cum sa pierd un drept al meu…
In acel moment sefa de la HR (care era la alt birou si a auzit discutia) ma intreaba cum s-a intamplat, de ce nu am luat concediu…bla, bla, bla… si a sucit-o. Ca in cazul asta nu am cum sa le pierd. Si da am inca 13 zile…
Alti colegi au pierdut. Deci, acolo unde se poate se face abuz.
Concluzia mea este: „In fata sefului, daca dai un pas in spate, ala este teren pierdut, si nu-l mai recastigi niciodata”. Este valabil si in relatia cu nevasta si copii…😀😂
Comentariu beton!21
Mihai ,dar tipul care te.a concediat nu știa de zilele tale libere !? Daca da ,el trebuia dat afara ,nu tu ! Boss.ul a procedat corect , dar părerea mea e ca ți.au făcut o mare nedreptate .
Ce înseamnă „dacă știa”? Erau trecute în programul pe săptămâna respectivă, dar nu era treaba lui să știe de ele. Eram 30 de ospătari, crezi că le știa zilele libere tuturor?
Man, ăla nu m-a dat afară pentru că eram liber, ci pentru că eram la mare. Dacă nu mă mânca pe mine în fund să trec prin local, să bag o pizza, înainte să plec la mare (că așa a aflat), nu mă mai dădea nimeni afară.
Mesaj către Pizza Hut: nu cumva cei care aveți zile libere să plecați la mare! 😀 Pun pariu că nu s-a schimbat nimic în acești 30 de ani…
Incredibil! Să dai afară un angajat, bun, pentru că în zilele lui libere a plecat la mare. Halucinant. Sper că acum există legi care să mai apere omul. Trebuie să denunțăm și să luptăm pentru dreptate! România este unică în lume prin talentul ei de a da afară fix oamenii care trebuie ținuți. Și-i ține fix pe cei pe care trebuie să-i dea afară!
@GMT, hai să nu exagerăm, au trecut 25 de ani, s-au schimbat multe și în România, și la Pizza Hut. Am și lucrat cu ei de câteva ori, sunt niște oameni mișto acolo.
Păi , te dat afara pt. nimic ! Trebuie să justifici in vreun fel ce faci in zilele libere!!! In fond ,cum și.a justificat el decizia !!?
Vezi c-ai mâncat un „nu”. Sper.
Păi asta e și ideea, de-aia am scris articolul ăsta, că m-a dat afară fără motiv.
Tot una cu concediere și cu plecat la mare. Acum vreo 7 ani, firmă de transport cu sediul in Unirii, lângă Casa de Comerț. Lucram de câteva luni la ei, în echipa cu vrăjitoarea cea rea (din toate punctele de vedere) de care fugea toată lumea si cu care nimeni nu putea colabora. Patron tinerel, se pricopsise cu firma în urma unor țepe date cu alta firmă de transport, dar tip mișto. Chiar eram apreciat (cred ca pentru ce făceam, nu pentru ca rezistasem lângă scorpie), toate bune și frumoase.
In perioada de Sf Marie, ocazie de plecat la mare in Mamaia, cu cazare moca, etc. Cer 2 zile de concediu și mi se refuză, pe motiv că scorpia urma să plece si ea, deși cu 3 zile după întoarcerea mea – cică trebuia să mă pregătesc să mă descurc în lipsa ei. Plm, asta e, plec si io doar în weekend și mă întorc la treabă. Ghinionul meu a fost ca in weekendul ăla n-am avut ce să fac și m-am lipit de o fractură de gleznă. Bulanul meu, fractură fără deplasare, am scăpat de operație. Concediu medical, cizmă de ghips până la genunchi, jale mare ca nu mă puteam mișca/spăla cum trebuie, etc.
Cu câteva zile înainte de a mi se temina concediul medical, înarmat cu flori pentru fiecare fată, merg după ceva adeverință și sunt invitat în biroul șefului, unde mi se spune că nu mai lucrez acolo, pentru că din cauza mea vrăjitoarea ana nu și-a putut lua concediu – oficial, se desființează postul. Văzând că n-are nicio remușcare, nici macar să îmi plătească zilele de concediu neluate, i-am spus clar ca îmi prelungesc medicalul si mă va plăti în continuare, plus că ii fac scandal. In final, am scos 2 salarii si i-am fwtut in gură la plecare.
Încă injur când văd postări ale lor pe FB sau camion dgh in trafic.
Comentariu beton!20
Am avut și eu în multe locuri pe unde am lucrat câte o „Ana” din asta. Cele mai odioase personaje, jur.
Asta pentru ca ele vreiau ceva iar voi …altceva 😀
De asta exista filme cu titluri de genul „Eroi de sacrificiu” 1, 2 ,3 etc
Io inca il mai astept pa ala adevarat, unde iau eroii taurul de coarne, si ii dau pana „ii mere paru” cum se zice in popor
E bine sa ai un ceh sau un francez prin firma, ca astia nu fac nazuri ca romanii, cand e super oferta 😀
😀
@cucurigu: daca acea ana ar fi fost ultima fomeie dupe pământ, eram poponar sau zoofil si de aia nu ma atingeam 🙂
Haideti sa va zic si eu despre un abuz.
Se intampla in 2010. Lucram la o firma mica de implementare de soft unde eram platiti la gri. Inainte de a incepe, o scurta mentiune, prin 2008, poate chiar inceput de 2009, angajatorul ne-a rugat sa-l imprumutam cu 25% din salariu lunar, urmand sa ni-i ramburseze imediat ce se pune pe picioare. Si asa a facut, cumva fortat, pentru ca ma casatoream (ceilalti nu i-au primit chiar asa de repede). Asta se intampla in august 2009.
In octombrie am ramas insarcinata, intr-o perioada dificila la birou – tot mai multe scandaluri si tot mai multa stare de tensiune in jur. Buuunnn. Stiind asta, am comunicat oficial in noiembrie ca sunt insarcinata (adica am inregistrat la receptie cu semnatura si data informarea asta).
Au urmat 4 luni grele, mi-era rau tare, ei nu prea intelegeau ca nu ma simt atat de bine in fiecare zi si uneori ma opream din drum spre munca la jumtatate, luam un taxi si ma intorceam acasa sa zac. Pentru asta imi luam o zi de CO. In decembrie, cand, cred eu, am avut o gripa simpla (dar care a evoluat violent, cu tot cu halucinatii de la febra, cam asa de violent), am ajuns la camera de garda pentru gripa porcina si m-am intors acasa cu o scrisoare care zicea clar ca 2 saptamani n-am voie sa ies din casa, ca altfel mi se intocmeste un dosar penal pentru zadarnicirea combaterii bolilor.
Atunci s-a dezlantuit primul Iad (vedeti mai departe care era al doilea Iad). Evident, au zis ca e o manarie sa ma sustrag de la munca, ca nu mai am zile de CO si ma bag in CM ca sa stau acasa. M-am intors la serviciu dupa concediul medical si m-au bagat intr-o prima sedinta, sa-mi bag mintile in cap ca au mai fost si altele gravide. Una din asociate imi arunca asta in fata mereu. Ca ea venea la serviciu cat era insarcinata. Va zic cu cea mai mare sinceritate: nu cred ca a fost vreo zi sa o fi vazut in birou mai mult de 4h cand era gravida. But, whateva’, sefu-i sef…
Continuam cu ianuarie. Munceam minim 8 ore pe zi (spre 12, uneori si mai mult, dar nu tot timpul). Nu-mi era nici atunci bine, dar ma duceam la serviciu. Asa am ajuns la doctorul de familie care mi-a redus programul de munca la 6 ore. Legal. Sa ne intelegem, eu din momentul ala, cu patalamaua la mana, am muncit doar 8 ore. Cam asta e dreptul pe care am sperat sa il obtin.
Cand am ajuns cu adeverinta aia la birou m-au chemat toti 4 (atatia asociati erau) sa imi comunice ca: de azi inainte, daca vrei sa pleci sa faci analize sau orice vrei tu sa faci in timpul de munca (legal, ai dreptul la nu stiu cate ore de libere pentru investigatii medicale in timpul sarcinii, parca 2 pe luna) ne prezinti o cerere de invoire. Zis si facut. Urmatoarea ecografie. Cerere de invoire de la ora 17:00, 1h. Mi-au cerut dovada ca am fost la ecografie. Le-am facut o copie. In 10 minute, sefu’ mic (la fel ca in cazul tau, o mizerie), vine cu ranjet mare pe fata si imi zice „e groasa de data asta! te cheama la ei”. M-am dus. Tot toti 4, eu singura (pesemne ca ii intimidam 1-1). Mi-au prezentat un dosar in care aveau diverse copii – copie de pe instiintarea mea initiala, adeverinta de la dr (pe care au zis ca l-au sunat si ca a recunoscut ca i s-a facut mila de mine sa ma mai expuna la asemenea program, iar ei au dedus ca eu am obtinut-o abuziv) si surpriza zilei: copia de pe ecografia mea. Ei bine ce credeti? Mi-au zis asa: Te-ai invoit de la 17:00, dar pe foaia asta zice ca la 19:10 a iesit rezultatul. Mind blowing! Ei bine, ei de asta s-au legat, ca eu nu am reusit sa ajung la doctor, sa imi faca ecografia si sa imi printeze rezultatul intr-o ora (aia de invoire). Si mi-au zis: te dam in judecata pentru ca abuzezi de statutul de gravida. I-am raspuns cu spume la gura si ochii rosii, banuiesc: „ia da-ma ma in judecata! sa te vad!”. Am rabufnit Dupa atatea saptamani de tensiune. Stiu ca la intoarcerea din birou i-am injurat cum n-am injurat pe nimeni in viata mea, plangeam si le mai ziceam de un membru al familiei. In gura mare, intr-o cladire mica, asumat si perfect cosntient ca ma aud.
Concluzia dupa „da-ma in judecata” a fost: tu nu esti proasta. Stii ca nu iti putem face nimic. Esti acoperita de lege.
Am calculat la zi concediul de maternitate. La zi, adica daca nu nasteam pe 7 iulie nu mai primeam indemnizatia de crestere a copilului.As fi facut orice numai sa nu mai stau acolo. Nu o data m-am gadit sa imi dau demisia, dar nu mai aveam acoperire apoi sa primesc bani in concediu.
Va imaginati ca pana la plecare eram un paria. Doar ca ma simteam mai bine. Dar asa stres in timpul sarcinii…ordinarii pamantului!
La un mom dat, spre sfarsit, m-au chemat din nou la ei sa-mi zica asa: Legea te protejeaza primele 6 luni dupa intoarecerea din concediu de maternitate. Nu-ti putem face mai nimic. Dar o sa iti fie greu aici alea 6 luni, iar dupa alea 6 luni sigur o sa pleci.
Asa ne-am despartit. In timpul concediului de maternitate m-au recomandat unor clienti de-ai lor si am scapat unii de altii.
Singura mea suprare e ca nu i-am dat in judecata. As fi castigat sigur. Cu siguranta daca m-as intalni acum cu o situatie similara n-as mai ezita. Deh, intelepciunea vine odata cu batranetea.
PS: mentionez ca au fost si multe plusuri la locul asta de munca si pentru asta le sunt recunoscatoare (am invatat foarte multe acolo). Si sunt si mega destepti unii din cei 4, apreciez calitatea asta. Dar cum s-au purtat in perioada aia cu mine nu poate fi scuzat de niciunul din atuurile astea.
Comentariu beton!17
Se intampla si la case mai mari. Mult mai mari. Si s-a lasat cu oameni decedati in somn sub 60 de ani, morti de cancer sub 40 de ani sau gasiti spanzurati in casa sub 30 de ani.
Cu cat e mai mare stresul, cu atat e mai mare incidenta acestui gen de situatii.
Din pacate romanu care s-a vazut manager devine al mai adracu arendas pt patron, care de multe ori alege romania tocmai din acest motiv, ca stie ca oamenii trag mai tare, si se lupta mai putin pentru drepturile lor, mai ales ca in multe domenii in romania nu exista nici un sindicat.
Lipsa de sensibilitate, de empatie, de respect! Exploatare a omului de catre om! Fiinta umana tratata ca masina, ca obiect. Mai ales femeia! Am o vecina care s a imbolnavit psihic foarte grav de la o situatie asemanatoare. Imi pare foarte rau ca ai trecut prin asa experienta!
O singură întrebare am: erau români toți patru, nu?
@Cucurigu Da, din pacate, de multe ori multi nu-si stiu drepturile. Culmea, ca astia implementau soft de salarii, deci eu stiam legea. Dar uneori esti prea vlaguit sa te lupti si ei au stiut asta. Unde ma duceam eu cu „burta la gura” in instanta sau cu un copil sugar? Alegi sa scapi si atat.
@GMT eu nu cu cei 2 barbati am ceva, cat am cu cele 2 mame. Nu ca pe ei ii scuz, dar ele au fost acolo, stiu cum e pana si sa te misti cand ai burtoi la purtator. Imi pare rau pentru vecina ta si cred, da, ca pot lasa urme grave cateva luni petrecute intr-un asemenea mediu. Iti multumesc pentru cuvintele de la final. Cred ca a fost o trauma pentru amandoua (si pt mine si pt cea mica). Dar a trecut timpul. Ordinari, atat pot sa zic. Din pacate, in firmele mici, se practiva frecvent abuzul asta.
@Mihai da, romani toti. Prin comparatie, a doua sarcina a fost dusa intr-o multinationala (condusa doar local de romani) unde aveam un loc sa ma odihnesc daca voiam (o canapea intr-o camera separat, camera de relaxare a tuturor, dar nu ma intreba nimeni de ce sunt acolo si nu la munca, daca se intampla sa intre cineva), inaltator pentru picioare sa nu mi se umfle, intelegere 100% (fara a-mi lua CO, de cele mai multe ori) in zilele in care nu ma simteam bine. Am plecat cu 1 luna inainte de a naste, pentru ca era prea departe si nu mai puteam sa ne car pe amandoua 1.5h dus si tot atat intors. Altfel, as fi stat lejer pana spre ultima zi de sarcina si nici n-as fi simtit. Diferenta majora de la un caz la altul. Si lucrez tot aici. Pana si intoarcerea la munca s-a petrecut intr-o modalitate „pentru angajat” ceva ce sunt convinsa ca nici in ziua de azi nu se practica la romanii pusi pe dat in judecata din trecutul meu.
Comentariu beton!16
@Adina,
Te inteleg, dar in cazul meu eram fara obligatii si am ales sa ii f%& legal, aka sa informez mai sus ce se petrece astfel incat sa simta si ei cum e si sa fie schimbati toti sefii din Romania, pentru a nu mai incerca sa faca mizerii angajatilor. Si sa plec cu zambetul pe buze. Din pacate sefii mici au ramas si au continuat ani de zile tacticile mizerabile. Dar eu nu am vreun regret. Altii au ramas si s-au luptat cu ei prin instate castigand bani cat sa isi cumpere ce apt isi doresc in Romania 😀 dar dupa ani de zile in care au albit.
La prima firmă în care am lucrat, printre testele de dinainte de angajare, era și unul din care recrutorii își puteau da seama de gradul de coruptibilitate al angajatului. Așa că furturi eu n-am văzut, n-am auzit, deși oho, cât s-ar fi putut fura.
Conflictele de interese, precum cel dintre manager și secretară? Trebuiau raportate în primul rând de împricinați. Ok, se mai înfiripau relații pe linie de raportare directă, sau în același departament, dar se separau frumușel porumbeii, să nu dăuneze bunului mers al business-ului general. Păi nu?
Cât despre datul afară al unui angajat, era pe bază de rating anual și discuție în boardul companiei. Iar rating-ul ăla se stabilea în funcție de evaluările de la colegi, șefi, parteneri externi. Putea să te urască din toți ficații șeful direct și să-ți dea review nașpa, dar dacă restul erau ok sau foarte bune, i se întorcea boomerang în cap ticăloșia. Bine, nu vorbesc de anii ’90, ci 2000 și era o firmă care nu vindea mâncare, ci detergenți, șampoane, scutece de copii.
În altă ordine de idei, există management și management/manageri și manageri în capitalism. Iar performanța contează, cifrele contează și ele, chiar foarte mult, dar nu obținute oricum.
Comentariu beton!16
M-a ferit karma si nu am avut prea multe experiente de genul. Dar, dupa 1-2 experiente din astea am ajuns destul de repede la concluzia ca niciodata, pe niciun motiv, lucrurile NU trebuie lasate asa „cum au cazut”.
E mishto si relaxat tonul discutiei aici dar sper ca intelegem noi toti, care ne facem vinovati de lipsa de reactie pe teme din astea, ca facem parte din problema. Din experienta mea, 99,99% dintre acei sefi care se ocupa de mizerii din astea, continua sa o faca (si) pentru simplul motiv ca nu i-a fwtut cineva in gura la modul temeinic atunci cand au incercat prima data.
Un fost sef de-ai mei, care s-a facut ca nu ma aude legat de marirea de salariu timp de 2-3 ani, m-a intrebat (cand m-am dus cu demisia) ce poate face ca sa ma razgadesc. Momentul demisiei, intamplator, imi era favorabil pentru ca aveau nevoie de mine si puteam sa cer lucruri. Dar stiam clar ca individul era maxim de razbunator si calculat asa ca i-am raspuns ca daca vrea sa imi faca o placere poate sa se spanzure pentru ca nu am de gand sa raman acolo doar pentru acum avea nevoie de mine si sa-i dau ocazia sa ma zboare cand va gasi el un moment favorabil. Urmare – boul baltii a simtit nevoia sa ridice stacheta. Si, in ziua demisiei, mi-a convocat echipa la o sedinta si m-a facut de kkt, le-a spus ca mi-am pus ambitia sa fac probleme firmei si ca imi bat joc de el pentru ca nu vreau sa respect preavizul. Asta desi eu il intrebasem clar cat are nevoie de mine ca sa facem tranzitia OK si i-am confirmat clar ca stau cat vrea el ca sa putem inchide contractul cu acordul partilor.
Dupa ce am aflat de mizeria asta i-am sugerat fin, prin terti, niste lucruri si m-am amuzat maxim la cateva luni dupa aia, cand l-am vazut pe strada, m-a vazut si el, s-a schimbat la fata si a traversat pe partea cealalta doar sa nu se intersecteze cu mine.
La ceva vreme dupa ce am plecat am aflat si de ce era omul asa de pornit pe mine – i se pusese pata pe o tipa din echipa mea si aia nu dadea semne ca e dispusa sa ridice coada. Dar idiotului i se insurubase in cap ideea ca la el nu ridica coada dar ca tipa ar fi fost dispusa sa ridice coada la mine. Iar eu, bou si naiv, nu am banuit nimic.
Imi place de tine ca tu esti varianta mea non-zen 😀 adica in zile cand am capsa pusa.
Si imi place si cum scrii.
Asta cu ridicatul cozii cauzeza multe probleme in firme, si impartirea nemeritata a beneficiilor.
io nu vad cu ochi buni relatiile sex intre angajati, decat daca e domeniul de activitate de asa natura.
am trecut de doua ori prin niste situatii intr-adevar mizerabile si-n ambele am avut ajutor divin exact in clipa aia decisiva. si cand zic divin, pai sa credeti!
si nu meritam, ca io-s liber cugetatoare, wild spirit! ma rog…
prima data, cand eram tanara, f tanara, si un kkt de director se dadea rau la mine. mi-era o sila de el!!! nu mai stiam cum sa scap – asta am mai povestit-o pe-aici, altadata.
si cand am ajuns la fundul sacului cu amenintari, eu mi-am luat un CM, el CO si-a plecat la mare, cu familia – ca era si insurat, boul, avea si copil.
frate, si-a dat DD exact cum a trebuit: de ziua lui, la mare, a baut ca porcu’ si, bref, a doua zi dimineata l-a gasit nevasta-sa mort in baie. ii crapase inima! era tanar, n-avea 40 de ani.
nu-s io vreun monument de bunatate, dar ptr asta chiar m-am bucurat.
sper c-ai mai crapat o data si-acolo, ba!
a doua oara, o chestie mai recenta, de vreo 10 ani: am plecat de la unii, ca sa ma duc pe bani mai multi la altii.
banii erau buni, doar ca am dat peste un specimen de muiere frustrata si kkta toata ca-i era frica sa nu-i iau locul. vreun an de zile ne-am mancat zilele una alteia, dar mi-era sefa, scarba!
la un moment dat, s-a rupt lantul de „iubire”, i-am aruncat niste acte-n fata, la propriu, i-am urat un scurt fmm si m-am urcat in masina sa ma duc la sefimea cea mare, la centru, sa-mi dau demisia. era clar ca nu mai puteam sta acolo.
si da iar DD-dragutul si-mi suna telefonul pe drum. erau ai de la care plecasem, ma sunau disperati sa ma-ntorc, ca-mi dau si mai mult decat aveam la astia, numai sa vin inapoi – trecuse putin peste-un an de cand plecasem.
usurare mai mare ca aia nu simtisem demult – in gandul meu, dac-ati sti voi, as fi venit si pe mai putin de cat aveam inainte!
bine, le-am zis ca ma gandesc pana a doua zi, ca sa nu par disperata.
Comentariu beton!15
„Un șut in cur, un pas înainte”. Asta mi-a spus nașa mea când m-a dat afara de la primul meu job. Și așa a fost, am învățat o lună la foc automat și am dat licența ( 1996 ASE). După ce mi-am luat diploma mi-am găsit un post mult mai bun. După alți 5 ani, am refuzat un post de șef birou într-o fabrică și pt asta am fost concediata. Nu m-am mai ofticat pt că știam că vine ceva mai bun. Și într-un an maxim, câștigam într-o lună cât dincolo într-un an. Asta e viața. Trebuie să ai curaj să mergi înainte.
Cu articolul ăsta mi-am adus aminte de sălbăticia aia de prin anii 1990-2000 când se năştea capitalismul la noi. Pe mine personal nu m-a afectat pentru că lucram la o companie de stat, loc călduţ … nu mă interesa ce se întâmplă în junglă dar am aflat acum când am interacţionat cu oameni mai tineri care au intrat „în pâine” direct la privat în perioada aia. Îmi povestea cineva că lucra pentru un „patron” care era băgat şi în politică şi care avea vreo 30 de şantiere pe toată ţara. Mi-a zis aşa: Băi, nici nu-ţi poţi închipui câţi bani făceam atunci, când era zi de salariu venea patronu’ cu sacoşa de bani şi nu-l interesa că mai furam materiale şi făceam ciubucuri.
A, şi am citit postarea lu’ @ElenaP cu „Eu nu fac aşa ceva” şi mă gândeam naibii că o fi nevastă-mea pentru că în perioada aia lucra şi ea la cineva care a făcut prima reţea de cablu în oraş şi se certa în fiecare zi cu patronu’, care era vecin cu noi. Practic, ea încasa banii de la abonaţi şi nu înţelegea de ce se fac jmecherii cu banii ăia pe răspunderea ei. După un an şi-a dat demisia.
@Mihai, io cred ca patronul ala daca voia, putea sa schimbe decizia. ok, avea dreptate, le-a lasat mana libera si avea incredere in deciziile lor, dar nimeni nu-i ferit de greseli. el, ca patron, trebuia sa se asigure ca aia nu fac greseli, ori tu tocmai l-ai tras de maneca si i-ai aratat ca se facuse una. sefutzu ala iti aprobase zilele libere, apoi te da afara ca ai plecat in zilele tale libere aprobate de el. cumva, logica paraseste terenul. dar inteleg perfect anii aia, mai bine zis negura acelor ani, cand noi astia tinerii ne uitam ca la urs la marii patroni ai acelor timpuri.
tot de-atunci am si io o intamplare, numai ca se petrecea in Ardeal si pe mai multi ani.
… vara lui ’99, firma unde lucram ”castigase”, ca nu se stie daca a fost licitatie sau nu, sa faca PUG-ul de la Rosia Montana. Rosia Montana, comuna aia sub care canadienii descoperisera prin ’94 tonele de aur si argint. luni de zile am umblat prin Apuseni pentru masuratori &stuff. iar masuratorile noastre s-au folosit si la negocierile sau despagubirile facute intre canadieni si oamenii din sat, pt ca comuna urma sa fie relocata. canadienii plateau bine, unsesera vreo 2 guverne si inca nu reusisera sa scoata vreun gram de aur pt ca lucrurile se tot tergiversau, ca nu ne vindem tara &shit. bun, deci patronul incheie un contract baban cu canadienii, iar noi fiindca eram doar angajati, ne arunca ceva firimituri ca multumire ca ne-am opintit sa-i urcam milioanele in caruta. totusi, bravo lui, putea frumos sa ne tufa si sa ne dea salariul normal, ala de 2-3 milioane pe luna chiar daca lucrasem ca berila in conditii de comuna primitiva. Desi ni s-a transmis oficios sa ne tinem socoteala mp masurati, iar noi am tinut-o constiincios, din cele 90 mil (nu era deloc o suma mica in vremea aia) pe care trebuia sa le primesc, am primit pe parcursul a 2 ani, ceva mai putin de jumatate. asta, dupa ce canadienii platisera cam totul cand s-a predat lucrarea. si astia i-am primit doar pt ca imi ceream incontinuu banii pentru care am muncit si care mi s-au promis. tin minte ca tot atunci, pe perioada verii lui ’99, dom’ patron a angajat studenti, copii ai prietenilor lui ca sa faca masuratorile impreuna cu noi, iar aia la sfarsitul verii, cand s-au intors la faclutate si-au vazut si ultimul banutz. aia e, cand te stii cu patronul ai avantaje. plus ca era de notorietate faptul ca asta i-o tragea secretarei, iar susnumita ni se lauda ba cu garsoniera, ba cu masina primita cadou. normal ca ti se umfla venele si ti se cam taie vederea cand vezi ca mizda e muuult mai apreciata decat munca ta de intelectual. nu c-ar fi ceva nou, numa ca nu te-astepti sa ti se-ntample tie, vezi in filme sau se-ntampla altora, deobicei. asa ca-mi ceream banii si mai cu naduf. pana cand, in ianuarie 2002 m-a pus pe liber. i s-o fi luat si lui sa ma vada in birou tot la doua luni intrebandu-l de bani, nu? trecuse atata timp incat nici nu mai stia despre ce vorbesc, uneori, incepuse si mie sa mi se faca tarsha sa-i tot reamintesc. asa ca, fara preaviz, fara nicio alta explicatie, i-a transmis lui frate-su (asta se ocupa de castanele din foc) sa-mi zica ca sunt veriga slaba si ca drumul nostru impreuna a luat sfarsit. stop joc, bang-bang, ca se poate….de aia zic, cunosc anii ’90 cu toate legile care nu erau pe-atunci.
da’ nu-mi pare rau de loc, cumva, intamplarea aia mi-a trasat viata ulterior…daca-mi luam toti banii in ’99, cum am fost mintiti :), imi cumparam 2(doua) apartamente (costa 45mil un apartament cu doua camere pe-atunci), si le puneam la punct si ma lansam poate in vreun bussiness. dar tot in ro eram, si tot imi ocupa tot timpul chestia asta. asa, cu cat mi-a aruncat ala pana la urma, mi-am cumparat valuta si mi-am bagat actele de emigrare. ciao-bye. intr-o societate normala, unde contractul de munca e contract de munca, unde timpul de munca e de la 8-5, unde cand ti se cere overtime, daca vrei il faci si esti platit, daca nu vrei nu-l faci si bineinteles ca nu esti platit 🙂 undeva, unde chiar daca patronul nu te vede egalul lui, pt ca nici nu este asa, ai toate parghiile necesare si legale sa iesi tu singur de unde ai intrat si sa nu stai niciodata la mila altuia.
Pai stai, tu nu ai facut plangere la ITM? Nu ai chemat angajatorul in instanta?
Glumești, nu?
Si uite unde am ajuns, in ce hal e tara aia dupa 30 de ani. Oare cum am ajuns in aceasta situatie? O fi de vina mentalitatea unora?
Aha, deci nu e mai bine la strainii cei corecti si frumosi sufleteste! Sau cu romanul care le-a adoptat valorile! E cam tot ca in „romanica”.
Hehehe, asta e, ai avut ghinion.
Fix cam asa mi s-a intamplat si mie, doar ca eram la munte, nu la mare.
Eu angajat la o firma din Constanta, dar la sucursala din Bucuresti, depun cerere de concediu, se aproba cererea asa ca plec la ski, in perfecta legalitate cu regulamentul intern al firmei. Vine patonul din Constanta pentru sedinta saptamanala:
-Unde e? (eu opersoana extrem de importanta, cu care nu a vorbit niciodata in sedinte, dar trebuia sa vada ca suntem toti acolo in sala)
-In concediu.
-Cum adica???
-Pai are cerere aprobata, de acum 2 saptamani, v-am si anuntat, etc. etc.
-Si ce daca!!! Cum sa fie la distractie cand e de munca? AFARAAAAAA!!!
Colegii din Constanta erau pe principiul: Eu nu am avut concediu de 4 ani, cum isi ia el concediu in primul an de munca!!!
Asa ca m-au dat afara. Am aflat de asta cand m-am intors la birou, de la sefa directa: Nu am avut ce sa fac si nu am vrut sa-ti spun si sa-ti stric concediu, ca oricum nu se mai putea rezolva nimic.
Marii manageri romani care au impins si imping in continuare lumea sa-si gaseasca loc de munca in afara, nu neaparat pentru un salariu mai mare, cat pentru o relatie normala la locul de munca.